Fața cea mai brăzdată, cea mai suptă din câte s-ar putea imagina, o față cu riduri milenare dar deloc împietrite, căci le însuflețea zbuciumul cel mai contagios și mai exploziv. Nu mă mai săturam să le privesc. Niciodată până atunci nu văzusem asemenea potrivire între aparență și rostire, între fizionomie și cuvânt. Nu pot să mă gândesc la vreo vorbă a lui Fondane(B.Fundoianu, după pseudonimul său literar românesc), oricât de neînsemnată, fără să simt imediat prezența imperioasă a trăsăturilor lui.

Mergeam adesea să-l văd(l-am cunoscut pe vremea Ocupației), cu gândul, de fiecare dată, să nu rămân decât un ceas, însă îmi petreceam la el întreaga după-amiază, din vina mea, bineînțeles, dar și dintr-a lui: îi plăcea enorm să vorbească, iar eu nu aveam curajul- dorința, nici atât-să întrerup un monolog ce mă lăsa vlăguit și fermecat. Totuși, la prima noastră întâlnire, când l-am vizitat cu intenția să-i pun câteva întrebări în legătură cu Șestov, cel cuprins de logoree am fost eu. Din dorința de a epata, probabil, nu i-am pus nici o întrebare, preferând să-i expun motivele slăbiciunii mele pentru filozoful rus, al cărui discipol, mai mult inspirat decât fidel, era el însuși. Poate nu-i de prisos să amintesc aici că între cele două războaie Șestov era foarte cunoscut în România, unde cărțile lui se citeau cu mai multă pasiune decât oriunde.
Fondane nu fusese implicat în acest fenomen și a fost extrem de surprins să afle că, în țara din care venea, noi urmaserăm același drum ca și el... Nu era oare, în asta, ceva tulburător și mai presus de o coincidență?
Numeroși cititori ai cărții sale despre Baudelaire au fost impresionați de capitolul despre plictiseală. Cât despre mine, întotdeauna am făcut o legătură între predilecția lui pe această temă și rădăcinile sale moldave. Paradis al neurasteniei, Moldova e o provincie de un farmec trist, de-a dreptul insuportabil. La Iași, capitala ei, am petrecut în 1936 două săptămâni: în lipsa alcoolului, aș fi murit de urât, un urât ce se topea pe picioare. Fondane cita adesea versuri din Bacovia, poetul plictisului moldav, plictis mai puțin rafinat dar mult mai coroziv decât spleen-ul. Pentru mine rămâne o enigmă faptul că atâția oameni izbutesc să nu piară din cauza lui. Experiența "abisului" are, precum se vede, izvoare îndepărtate.

Ca și lui Șestov, îi plăcea să plece de la un citat, simplu pretext, la care nu înceta să facă referiri și din care trăgea concluzii neașteptate. Expunerile lui, în ciuda subtilității, aveau tot timpul un farmec greu de definit;
subtil era, desigur, ba chiar abuza de subtilitate, viciul lui învederat. Nu știa, în general, să se oprească- avea geniul variațiunii- și ascultându-l ai fi spus că "punctul" îl îngrozește. E un lucru ce sare în ochi în improvizațiile ca și cărțile sale, în "Baudelaire" mai ales. Îmi spusese, în mai multe rânduri, că ar tebui să suprime de aici un număr important de pagini și e de neînțeles că n-a făcut-o, când se știe că trăia cu cvasicertitudinea unei nenorociri iminente. Se socotea amenințat, și chiar era, dar e de presupus că lăuntric se resemnase cu condiția de victimă, căci, fără această misterioasă complicitate cu Ineluctabilul și fără o anume fascinație a tragediei, nu s-ar putea explica de ce a refuzat orice măsură de precauție, cea mai elementară fiind aceea de a-și schimba domiciliul. (Se pare că a fost denunțat de portarul imobilului în care locuia).
Ciudată "nepăsare" din partea unui om care numai naiv nu era și ale cărui judecăți de ordin psihologic sau politic dovedeau o clarviziune excepțională. Îmi amintesc cu precizie cum, în timpul uneia din primele mele vizite, după ce a enumerat tarele abisale ale lui Hitler, mi-a descris cu intuiție vizionară prăbușirea Germaniei- și cu asemenea detalii, încât am crezut că asist la un delir.
Era doar un proces verbal anticipat.

În materie de literatură, nu-i împărtășeam toate gusturile. Îmi recomandase insistent un volum al lui Victor Hugo, "Shakespeare", carte aproape ilizibilă și care mă duce cu gândul la o formulă folosită recent de un critic american pentru a califica stilul lucrării "Tropice triste": the aristocracy of bombast- aristocrația emfazei. Expresia este frapantă, chiar dacă este nedreaptă în cazul respectiv.
Înțelegeam mai bine preferința lui pentru Nietzsche, la care iubea formulele eliptice, incomparabil mai dense decât la Novalis, față de care avea anumite rezerve. De fapt, îl interesa nu atât ce spune un autor, cât ceea ce ar fi putut să spună, ceea ce "ascunde", însușindu-și astfel metoda lui Șestov, adică "peregrinarea prin suflete", mai curând decât prin doctrine. Sensibil ca nimeni altul la cazurile extreme, la tainele fascinante ale anumitor inimi, mi-a vorbit odată despre un rus alb, care timp de optsprezece ani suferise în tăcere, crezându-se înșelat de soție. După atâția ani de chin mut, într-o bună zi, nemaiputând răbda, a avut cu ea o discuție în urma căreia, convins că toate bănuielile lui fuseseră fără temei, incapabil să suporte ideea că se chinuise degeaba atâta amar de vreme, a trecut în camera alăturată și și-a zburat creierii.

Altă dată, evocând anii petrecuți la București, mi-a dat să citesc un articol abject scris împotriva lui Tudor Arghezi, poet mare dar și mai mare pamfletar, aflat pe atunci în pușcărie din motive politice(era curând după războiul din 1914). Fondane, foarte tânăr, l-a căutat ca să-i ia nu știu ce interviu. Drept răsplată, Argezi și-a permis să-i facă un portret caricatural, cu un conținut atât de josnic, încât niciodată n-am putut înțelege cum de-a putut Fondane să mi-l arate. Avea, uneori, asemenea detașări...
Era de obicei tolerant, dar înceta să mai fie cu cei care credeau că "au găsit", într-un cuvânt cu cei care se converteau - nu importă la ce. Îl prețuia mult pe Boris de Schloezer și a trăit o mare decepție aflând că magistralul traducător al lui Șestov a putut "să treacă" la catolicism.
Nu-și revenea din șoc, asimila evenimentul cu o trădare. "A căuta" era pentru el mai mult decât o nevoie sau o obsesie, a căuta, neîncetat, era o fatalitate, fatalitatea lui, perceptibilă până și în felul de-a aricula cuvintele, mai ales când se înfierbânta sau oscila între ironie și sufocare. N-am să-mi iert niciodată că nu mi-am notat spusele lui, truvaiurile, salturile unei gândiri deschise spre toate orizonturile, luptând permanent cu tirania și mediocritatea evidențelor, gândire însetată de propriile ei contradicții și parcă îngrozită că ar putea "izbândi".

Îl revăd răsucind țigară după țigară. Nimic nu se compară cu plăcerea de-a aprinde o țigară pe nemâncate, spunea mereu. Plăcerea asta și-o oferea mereu în ciuda unui ulcer la stomac, de care-și propunea să se ocupe mai târziu, într-un viitor asupra căruia nu-și făcea iluzii...
Soția celui mai vechi prieten al său îmi spunea pe atunci că nu se poate atașa de el din cauza a ceea ce se numea "aerul lui atât de nesănătos". Nu purta pe chip, ce-i drept, însemnele prosperității; doar că la el totul era dincolo de sănătate și boală, ca și cum acestea ar fi fost etape depășite. Semăna de aceea cu un ascet, un ascet de o vivacitate prodigioasă și plin de o vervă ce te făcea să uiți- atunci când vorbea- cât este de fragil și vulnerabil.
Când tăcea însă, el, omul care, trecând peste orice, își domina destinul, avea un aer jalnic și, în anumite momente, "pierdut."
Poetul englez David Gascogne(care avea să aibă și el, în alte circumstanțe, o soartă tragică) mi-a povestit că timp de o lună a fost obsedat de imaginea lui Fondane, întâlnit din întâmplare pe Bulevardul Saint-Michel, în ziua morții lui Șestov. Veți înțelege lesne de ce, după treizeci și trei de ani, o ființă atât de atașantă e cât se poate de vie în mintea mea și de ce nu trec niciodată prin fața casei de pe strada Rolin nr.6 fără o strângere de inimă.