Un prieten de la țară mă roagă să-l lămuresc ce înseamnă "Originalitate, original și originali". Iată o problemă la care nu m-am mai gândit din adolescență. Mi se pare, chiar, că este o pseudoproblemă, că cel ce și-o pune nu are nimic de câștigat de pe urma acestei dezbateri; că, în definitiv, a fi sau a nu fi original este ceva de o secundară importanță. Cunosc o sumă de autori minori, originali de la început până la sfârșit; și care rămân totuși autori minori; te amuză, te surprind, te încântă și atâta tot. Este ceva "făcut", silit, exterior și oarecum ostil în orice originalitate. Și dacă recitim operele autorilor originali(sau care s-au impus publicului prin originalitate)- înțelegem că alte calități decât această originalitate le susțin creația. Bunăoară Papini, Andre Gide, Unamuno, James Joyce; toți aceștia ascund alte gesturi și altă substanță sub atitudinea lor de originalitate, care frapează la început, dar care până la urmă ar fi obosit dacă s-ar fi manifestat singură.

Ceea ce îmi repugnă în originalitate este faptul că de cele mai multe ori mistifică. Firește că orice mistificare răspândește un farmec al ei, căruia cu greu îi poți rezista.
Dar când ai citit câteva cărți bune și ai întâlnit câțiva oameni vii, autentici- farmecul acesta al originalității nu mai are nici o putere. Ghicești îndată sub gesturile ei o voință de a fi altfel, un bovarism filozofic sau magic, care te pune pe gânduri. Mă rog, stai și te întrebi d-ta, de ce-o fi vrând omul ăsta să fie, să vorbească și să scrie "altfel" decât îi este măsura? De ce o fi având nevoia să se impună, să se verifice prin intimidarea celorlalți, să iasă din comun? Există ceva dubios și nefertil în orice dorință de originalitate. Pentru că creația artistică sau gândirea filozofică, asemenea celorlalte fapte vii din lumea noastră, nu-ți cer decât să fii tu însuți, să surprinzi perfect și total viziunea ta lăuntrică, să exprimi dsăvârșit experiența ta, trăirea ta. Orice efort de exagerare, de tipizare, de automatizare a acestui act autentic- cu alte cuvinte, orice încercare de voită originalitate- este un act ratat. Ceea ce puteai spune frumos și simplu, ai spus retoric și emfatic, sau ipocrit și hermetic; l-ai spus, în orice caz, cu un ceremonial oarecare, de pe o înălțime și la o temperatură silită.
În ceea ce mă privește, mi-e peste putință să citesc pe un om care caută cu orice preț să spună lucrurile "frumos" sau "adânc". Mai ales dacă acest "frumos" și acest "adânc" nu fac parte dintr-un canon clasic și sânt propria descoperire a autorului, "originalitatea" sa, marca sa personală. Mi se pare că îl aud ascultându-se în timp ce gândește, minunându-se în timp ce scrie- și jocul acesta retează orice posibilitate de comunicare directă a gândului. Orice efort de a crea "atmosferă", atunci când nu e vorba de epică, dovedește o pseudospiritualitate. Cunosc atâția tineri eseiști, gânditori și cronicari români care scriu cu "atmosferă"; fie ea hermetică, fie voit vulgară, fie agonică(știți refrenul:"din sângele meu, din carnea mea!").
De aceea, singura atitudine față de acești gânditori cu "atmosferă" este expectativa. Nu-i poți neglija sau ignora pentru simplul motiv al fervorii și altitudinilor de la care își proclamă gândirea. Nu poți face aceasta, pentru că un Unamuno a putut crea și un Papini a putut crește, deși au debutat cu un astfel de scris. Dar, oricum, tendința aceasta către "original" cu orice preț nu îngăduie prea multe speranțe...

În fața originalității eu propun autenticitatea. Care, de fapt, înseamnă același lucru, în afară de ceremonialul, de tehnica și fonetica inerentă în orice "originalitate". A trăi tu însuți, a cunoaște prin tine, a te exprima pe tine.
Nu există nici un "individualism" în aceasta, pentru că o floare care se exprimă pe sine în existența ei deplină, nealterată, neoriginală- nu poate fi acuzată de individualism. Aici nu mai e vorba de persoane, ci de fapte.
A povesti o experiență proprie- nu înseamnă "individualism", "egocentrism" sau mai știu eu ce formulă.
Înseamnă că exprimi și gândești pe fapte.
Cu cât ești mai autentic, mai tu însuți, cu atât ești mai puțin personal, cu atât exprimi o experiență universală sau o cunoaștere universală. Un jurnal intim are, pentru mine, o mai universală valoare omenească decât un roman cu mase, cu zeci de mii de oameni.
"Faptele" celui dintâi, fiind cu desăvârșire autentice și atât de "personal" exprimate, încât depășesc personalitatea experimentatorului și se alătură celorlalte fapte decisive ale existenței, reprezintă o substanță peste care se poate trece. Dimpotrivă, un roman cu zece mii de oameni este o simplă carte "făcută", cu personaje, cu originalitate.

Nu știu dacă se înțeleg bine cele ce vreau să spun. Mi se pare că universalitatea autentică- singura care poate înălța o operă literară alături de celelalte opere ale geniului omenesc- nu se întâlnește decât în creații strict personale.Lumea este astfel făcută, încât un simplu fragment o poate reprezenta esențial; după cum viața este reprezentată esențial într-o picătură de sânge sau una de sevă. O experiență autentică, adică nealterată și neliteraturizată, poate reprezenta întreaga conștiință umană a acelui ceas. În timp ce o carte "făcută", cât de vaste i-ar fi bazele și de universale tendințele, nu izbutește să surprindă această conștiință, după cum un muzeu nu surprinde viața, oricâte animale ar cuprinde împăiate.
Toată problema stă în acea picătură de sânge...