agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-27 | [This text should be read in romana] | Submited by Bot Eugen Iulian
Îmi place să revin mereu la probleme banale sau insolubile(ceea ce poate să însemne același lucru) și găsesc în meditarea lor o hrană pe care nici actualitatea, nici problematica de avangardă nu mi-o pun la îndemână. Meditez adesea, de pildă, la foarte vechea și foarte complicata problemă a tinereții. Tinerețea, în sine, rămâne pentru mine o enigmă; căci ea are "întotdeauna dreptate", și totuși este întotdeauna mediocră, plată, impotentă. Înfiorătoarea impotență a tinereții! Cât ești tânăr, ești ursit parcă unei inconsistențe funciare; nu poți "realiza" nimic, adică nu poți naște din tine nimic organic, ci numai fragmente(chiar de geniu, dar numai fragmente) de viață, discontinue, inegale, fără stil. Inutil te zbați, inutil gândești; nu înțelegi mai niciodată nimic, nu iei contact cu realitățile, nu respiri viața. Greșit se spune că tinerețea este mai aproape de viață, căci între ea și viață nu intervin decepțiile, experiențele, construcțiile mentale care caracterizează maturitatea. Dimpotrivă, tinerețea aduce cu sine un milion de superstiții, de idei bine mistuite, de sugestii și iluzii- pe care le interpune întotdeauna între ea și viață. Un contact direct cu viața nu-l poate da decât maturitatea, și perfect numai bătrânețea. Nu începi să trăiești real decât în jurul vârstei de patruzeci de ani. Până atunci, nu trăiești decât în gesturi, în intenții, în nostalgia viitorului și amintirea trecutului.
Este ciudat că tinerii au mai precis simțul trecutului decât oamenii maturi. Un tânăr trăiește mult mai mult cu amintirile decât trăiește un om de cincizeci-șaizeci de ani. Nu numai atât; la un tânăr, trecutul este un element întotdeauna prezent, cât de paradoxal ar părea aceasta. Este permanent legat, printr-o osmoză neîncetat alimentată, de amintirile lui. Nu le "vede", încă, așa cum le poate vedea un om matur. Nu s-a detașat încă de ele. Ceea ce este deprimant în spectacolul tinereții manifestate este totala ei lipsă de originalitate. E absurd să se spună că "tinerii" sânt originali, personali, noi. Originalitatea lor constă în faptul că "nu înțeleg" bine anumite lucruri pe care mai târziu le vor înțelege precis, și atunci nu le vor mai spune, pentru că nu îi vor mai interesa. Tinerii sânt un soi de lăutari, care trag cu urechea și apoi reproduc "adevărurile" după ureche, dând impresia de originalitate. Cereți unui tânăr să scrie o carte asupra vieții și vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât știe de multe și atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân, cel mult douăzeci. Este în această anecdotă întreg destinul tinereții; acela de a fi îmbătată prea mult de spațiu și de timp. Obișnuiesc tinerii să-și bată joc de frica de moarte a bătrânilor și să se laude cu curajul cu care ei, de pildă, ar înfrunta moartea. Nu e greu să sacrifici ceea ce n-ai avut încă timp să prețuiești. Ce-ar pute pierde un tânăr, murind? Ce cunoaște el din viață ca s-o iubească? Dar mai este ceva; este definitiva opacitate a tinereții față de sentimentul morții, față de agonie, de trecere. Și această opacitate trădează mediocritatea; căci o conștiință în care nu s-a zbătut, într-un fel sau altul, problema morții mai are încă de crescut până să atingă acel minim de elevație indispensabil contemplației și înțelegerii vieții. Cineva îmi spunea că tinerețea este mediocră pentru lipsa ei de experiențe sau pentru puținătatea acestor experiențe. Poate să fie așa. Dar, judecând după propria mea observație, nu experiențele lipsesc unui tânăr, ci înțelegerea lor. Tinerii nu știu ce să facă și cum să scape de experiență. De aceea, chir întâmplările cele mai extraordinare le rămân oarecum exterioare, le poartă după ei ca un lest, nu le transformă în hrană și în înțelegere. Am cunoscut un tânăr gazetar cehoslovac care a făcut de trei ori înconjurul lumii, a cunoscut toate mizeriile și toate aventurile, a străbătut orașe de vis și de coșmar- și când s-a întors, după patru sau cinci ani, era tot atât de mediocru, de opac, de grosolan sufletește ca și mai înainte. Fericitul acela rămăsese un perfect tânăr, adică un perfect mediocru. ... Și cu toate acestea, tinerețea are întotdeauna dreptate. Să te împotrivești unei mediocrități tinerești pentru a susține o perfecțiune bătrânească- e cea mai mare crimă a spiritului. Adevărații creatori sânt maturii și bătrânii, desigur, și adevărații impotenți sunt tinerii; totuși, cei dintâi nu interesează, iar cei din urmă "trebuie" întotdeauna să ne intereseze. Nu pentru că ei sânt viitorul culturii etcetera, etcetera. Ci pur și simplu pentru că nu-i cunoaștem, încă, pe când pe maturi și bătrâni îi cunoaștem. Nu mă interesează perfecțiunea oprită pe loc; mă interesează însă întotdeauna o serie de eșuări, de bâjbâieli, de căderi. Într-o perfecțiune, într-o certitudine- gestul vieții s-a împlinit; prin însuși faptul că e "perfectă" și "certă", a murit, a înghețat; ceva nou nu se mai poate naște de acolo. Și prefer să asist și să ajut la nașterea umilă și mediocră a unei forme pasagere, imperfecte- decât să contemplu la nesfârșit o formă magnifică, dar moartă, desăvârșită. Cine știe, acea naștere mediocră îmi va putea aduce într-o zi și o naștere care să revoluționeze lumea( și atunci, funcția ei fiind desăvârșită, se va opri, va pieri)- pe când momentul perfect rămâne mereu același monument perfect, și nimic mai mult. În fond, prețuim tinerețea tocmai pentru că știm că într-o zi va ajunge bătrânețe. Și e paradoxal aceasta;pentru că, o dată bătrânețea ajunsă, ea nu ne mai interesează. E paradoxal să te străduiești, să lauzi și să ții în brațe un ideal, nu pentru că e "ideal", ci pentru că va ajunge într-o zi astfel. Iar când a ajuns, nu ne mai interesează... S-ar putea totuși ca și tinerețea și bătrânețea să fie numai niște destine ale vieții noastre, din care unii oameni pot evada. De pildă, acei pe care boala sau suferința și simțul morții i-au întinerit la bătrânețe. Mi se pare că tinerețea ca și bătrânețea aparțin mai mult spiritului decât trupului. Nu spun aceasta în sensul că sânt tineri bătrâni și bătrâni tineri. Specimenele acestea îmi repugnă profund. Nu pot suferi un tânăr prea înțelept, sau un bătrân zurbagiu, "băiat de viață", afemeiat, nebunatec sau tandru. Spun că bătrânețea ca și tinerețea aparțin mai mult spiritului în sensul că ele pot fi- foarte rareori, e drept- sintetizate sau armonizate. Dacă ar rămâne numai destine trupști- orice încercare de apropiere și unire între ele ar eșua. Și pot fi apropiate, unite, numai atunci când renunți la amândouă, când nu te mai interesează nici una, nici alta, când nu te mai obsedează "istoria". Există anotimpuri tinere și anotimpuri bătrâne, și totuși pe pământ este o permanentă palingeneză, o admirabilă și continuă renaștere. Dacă știi să faci dintr-un singur ceas și tinerețe, și bătrânețe, apoi nu mai ai nici o teamă de nici una din ele. Când nici mediocritatea, nici perfecțiunea, nici eroarea, nici certitudinea nu te mai interesează- te-ai eliberat de aceste destine, pentru că ai rămas numai tu însuți, fără bătrânețe și fără de moarte. Mă gândesc adesea la acel basm al nostru cu "tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte". Oare miturile acestea nu reprezintă ele înseși drama centrală a unei civilizații? De ce nu încearcă nimeni să le înțeleagă? |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy