Starea poeziei (I)

O cercetare critică asupra poeziei române de azi pe mâine

1. Preliminarii

(SUB)TITLUL ludic de mai sus, așezat deasupra unei intenționate suite de analize, pe care le doresc serioase, asupra mișcării noastre poetice din ultimii ani, este impus, într-un fel, de materia ce se cere cercetată. Literatura noastră și, în mod particular, poezia se află, orice-ar zice unii și alții, într-o criză foarte asemănătoare cu cea a societății în care trăim. Ideea că românii ar fi stimulați de vremile în restriște să dea produse spirituale ori valori sportive în stare să le asigure revanșa în fața lumii este încă una dintre dulcile iluzii în care blândul (dar totodată păgubos-vicleanul) nostru neam se tot leagănă de două mii cincizeci de ani și mai bine. Nu voi zăbovi prea mult asupra naturii acestei crize literare, pentru că faptele sunt cunoscute. Ea nu este generată de penurie, ci, dimpotrivă, de oferta care depășește cu mult cerințele pieței. În țara noastră, unde locuitorii au cam uitat drumul bibliotecii, stând proțăpiți tot timpul liber (și chiar cel ocupat!) în fața televizoarelor, se scrie mult și se citește puțin sau deloc. Literatura a devenit, din această pricină, o îndeletnicire marginală și chiar maniacală, iar scriitorii sunt priviți ca reprezentanți ai unei secte bizare. A trecut chiar și vremea când puteam spune, cu ironie, că poeții se citesc doar ei între ei: astăzi nici poeții nu mai citesc poezie, ci se limitează la a o compune. În sfârșit, la a confecționa niște texte oferite drept produse lirice. Se scrie în tot felul, atât ca stil cât și ca (non)valoare. Întrucât difuzarea e la pământ (și nici nu știu la ce bun ar fi difuzate unele cărți), e greu să ne dăm seama de adevărata dimensiune a fenomenului. Dar, probabil, la nivel național se întâmplă, în mare, ceea ce se întâmplă la nivel local. Cu alte cuvinte, ceea ce putem vedea că se petrece la Târgoviște, la Ploiești ori la București se petrece și în alte zone, despre care nu aflăm aproape nimic. E totuși o pierdere în asta: printre numeroasele volume fără niciun viitor, apar, ici și colo, și plachete care ar putea interesa, unele fiind chiar valoroase. Multe dintre ele se pierd însă în masa literaturii de toată ziua, scrisă de veleitari fără altă treabă.
Dată fiind situația, este regretabilă atitudinea Ministerului Culturii și Cultelor, care finanțează tot felul de studii anoste, constituite din alte studii anoste, constituite din alte studii anoste, de către diverși erudiți centrali sau locali, în loc de a iniția, prin colaborarea cu o editură serioasă și competentă în materie, un proiect bine pus în practică de sprijinire a poeziei (și a literaturii de ficțiune, în general), care să aibă ca rezultat plachete cărora să li se asigure cuvenita difuzare. Sau care să poată fi achiziționate de orice doritor, printr-o comandă pe internet. Este lăudabilă, prin contrast, inițiativa Editurii Cartea Românească (mai exact, a Editurii Polirom, a cărei filială a devenit editura bucureșteană) de a susține o colecție de poezie, într-o formulă elegantă și, putem zice, ultrageneroasă. Deși restrictivă, ca mai toate inițiativele particulare în acest domeniu. Până în prezent, au fost tipărite, dacă socotesc bine, 23 de plachete, majoritatea însoțite de CD, aparținând unor autori de diferite vârste, de la Emil Brumaru ori Șerban Foarță, la optzecistul Octavian Soviany și, mai departe, până la autori foarte tineri, câștigători ai concursului anual de manuscrise al Uniunii Scriitorilor. Aș zice că se încearcă, prin această formulă, reeditarea procedeului prin care au fost propulsați reprezentanții generației 60, în cadrul celebrei colecții „Luceafărul”, a Editurii pentru Literatură, sau optzeciștii, prin concursul de la aceeași Cartea Românească, pe când funcționa ca editură a Uniunii Scriitorilor. Ceea ce este un lucru foarte bun, deși nu reprezintă (din motive financiare, desigur) un program larg de susținere a ultimei generații lirice, zisă douămiistă ori milenaristă. În orice caz, găsim pe lista celor tipăriți mai multe nume intens vehiculate ale acestei promoții: Dan Sociu, Răzvan Þupa, Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu, Livia Roșca, Lavinia Bălulescu, Linda Maria Baros, Violeta Ion, Miruna Vlada. Alți reprezentanți ai acestei promoții, între care Andra Rotaru ori Diana Geacăr, au fost promovați de Editura Vinea, dar ei apar și la alte edituri, fie din centre culturale tradiționale, precum Clujul, Timișoara sau Iașiul, fie din altele, devenite prezențe mai noi, între care se numără și Târgoviștea. Mă văd însă nevoit să fac de la bun început observația că autorii promovați de Cartea Românească sunt avantajați, cum se spune, din start: prestigiul editurii, aspectul tipografic al volumelor, ca și difuzarea (fie și prin achiziționarea prin internet, unde sunt prezentate eșantioane lirice, care pot da o idee despre factura autorului) le dau un anume gir, pe care autorii tipăriți în edituri mai puțin cunoscute, ori chiar obscure, nu-l au. Asta e situația! Fiecare cu norocul lui, pe care adesea și-l face singur, dacă nu cumva i-l fac alții!

2. Cum se face un poet*

PROMOÞIA „milenaristă”, mult mai cuprinzătoare decât poate rezulta dintr-o încercare statistică, pentru că se prelungește în chip (mai) greu controlabil pe internet, are un program declarat anticalofil și minimalist. Programul nu este nici foarte nou (ci împrumutat din literaturile vestice, unde, cum ni se întâmplă nouă adesea, el a cam fost deja fumat), nici cu foarte multe perspective. Poezia minimalistă este una cu bătaie scurtă, fapt dovedit de precocea ei manierizare. Plutonul (mai exact, contingentul) milenarist are deja micile lui ierarhii, micii lui idoli, are criticii lui entuziaști ori circumspecți. Că lucrurile stau așa și nu altfel, o dovedește și transformarea comentariului critic în chicot ironic-admirativ, precum acesta, al lui Daniel Vighi, provocat de volumul unei autoare pe care-o vom lua în discuție mai târziu: „Calitatea talentului, doamnelor, domnișoarelor și domnilor receptori, nu prea știm de unde vine ea. E adevărat că nu vom ști nici unde va ajunge. O putem doar dibui, o putem pipăi cu simțurile receptoare. Citiți [...] dacă nu mă credeți, fiți ca Toma și pipăiți, rogu-vă, cum e să spui liric despre lucruri simple și deodată totul să devină atât de complicat. De frumos. De fain. De autentic. De viu. Ia te uită ce spune poemul, zicem, nici nu m-am gândit că ar putea spune așa ceva”. Chestiunea este că frazele de mai sus ar putea fi aplicate și altor (nu puțini) autori.

AVÂND în vedere excesul autenticist (dacă mă pot exprima astfel), dar și sexualitatea ostentativă, vecină cu impudoarea, practicată în mod obstinat de numeroase reprezentante ale valului nou, Livia Roșca, născută în 1980 la Drăgășani, studentă (în 2006, când îi apare volumul „Ruj pe icoane”) la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București, a putut să pară mai echilibrată și un pic mai gravă, mai feminină și mai plină de lirism. Este și motivul pentru care autoarea a fost premiată pentru debut de reviste și de Uniunea Scriitorilor, iar numele ei a început să circule intens în mediile literare.
Din păcate, poezia Liviei Roșca nu justifică integral asemenea aprecieri. Cazul ei este însă relevant pentru modul în care se poate face un poet și se poate construi o mică glorie. Mai întâi este titlul volumului, care promite mult mai mult decât se află între copertele acestuia. Apoi sunt mottourile în engleză din cântărețul britanic de muzică pop-rock Robbie Williams, care așază glazura lor elegiacă peste textele autoarei. Pe coperta a patra aflăm trei recomandări critice pline de superlative, aparținând criticilor Alexandru Matei, Tudorel Urian și Al. Cistelecan. Peste toate, ținuta volumului, prestigiul colecției, chipul deosebit de agreabil al autoarei pe manșeta copertei din față și C.D.-ul atașat. Până la urmă însă, într-un volum, oricât de elegant și de bine susținut tipografic și editorial ar fi el, rămân textele. Despre acestea, Al. Cistelecan spune, jucându-se cu un binecunoscut concept referitor la scrierile în proză, că ar reprezenta un soi de „Bildungslirism”. Criticul se bazează pe faptul că nu foarte numeroasele texte ale autoarei sunt împărțite în trei cicluri, care dau seamă despre evoluția vârstelor sale exterioare (mai ales) și interioare (mai puțin): a copilei, a fetei și a tinerei femei. Ceea ce ar fi foarte frumos, dacă ar fi și relevant. Să vedem însă cum stau de fapt lucrurile.
Volumul, prefațat de poemul „Camera cu diafilme”, care începe promițător dar se amorfizează treptat, cuprinde la început ciclul „Ferma cu 300 de hectare”. Poeta vorbește, în versuri anoste, despre sine și despre copilăria sa: „aici lucrează tot satul/ o dată pe lună/ două zile încontinuu/ mama dă salariile oamenilor/ eu/ alături într-o ladă de fructe/ precum cele trimise cu mere la export”. Când încearcă să fie lirică, nu e decât siropoasă: „alb-negru/ așa sunt culorile în filmele vechi/ așa a fost ziua în care din dragostea mamei și/ dragostea tatei/ sângele meu subțire s-a scurs”. Textele, ieșite dintr-o voință prozaizantă sau dintr-o neputință de a scrie și altfel, sunt mai toate de aceeași calitate. Două dintre ele însă, de la finalul primului grupaj, indică perspectiva tragică sub care toate celelalte (și chiar toate din volum) ar putea fi puse. Mi se pare totuși că posibilitățile poetei sunt sub ceea ce a trăit și sub ceea ce simte: „Ea se afundă câțiva centimetri pe zi/ timp în care/ îi mai cresc unghiile și părul/ până când/ rămân doar vertebrele aliniate/ albe ca bățul unei acadele// Brusc/ precum gura deschisă a unui coș de gunoi cu pedală/ așa se căscase pământul deasupra/ când ea avea încă organele calde/ și primul pumn de pământ s-a auzit dedesubt// (Mâna mamei pe lingurița de argint/ mestecând în ceai/ vocea ei tânără/ ploaia trezind mirosul corpului ei viu/ Genele negre și grele/ Fluturând deasupra mea grațios/ Apoi/ tăcerea înghețată a rochițelor mele/ rămase pe sârmă la uscat)” – „Sub stratul gros de păpuși e mama”. Cele două comparații din text sunt cu totul nefericite. Deși mai sugestiv, nici scurtul poem care încheie ciclul nu e tocmai realizat: „O dată pe an/ tata îmi pune mărgelele mamei la gât/ Tot timpul o perlă din șirag se cariază/ Tata o sparge cu ciocanul și mușchii toți îi cad/ de tristețe/ Eu îmi duc genunchii la gură/ Am dinți de iepure/ îi decojesc până la os”.
Al doilea grupaj, „Erau doar fetele în cameră”, cuprinde un soi de mici poeme ale unui Lesbos depoetizat, pigmentat de micile tribulații erotice ale celor trei protagoniste și de o senzualitate mai curând căutată liric, foarte în stilul „noului val”: „Tocmai a plecat/ aerul în care a stat/ miroase încă a Expose/ în cană a mai rămas/ un deget de cafea/ caut urme de ruj/ pe marginea cănii/ exact acolo să-mi lipesc buzele”. E un fel de „țară a fetelor” în care „cântecul de legănat genunchii” este înlocuit cu un cântecel (cam afon) de legănat sexul: „Coapsele tale se închid/ fără ca el să te-atingă/ noaptea îți șterge rujul de pe buze/ îți colorează un cearcăn sub ochi/ fără să te atingă/ își imaginează cum îi place/ să-și plimbe degetele pe cusătura blugilor tăi/ exact acolo/ unde sexul se crapă/ unde e umed și cald/ fără să-l atingi îi strângi/ respirația între coapse”. Departe de a fi naturale și inconformiste, asemenea poezii sunt, dimpotrivă, artificiale și de tot conformiste. Acomodate, adică, la maniera congenerelor autoarei. Cam același lucru se poate spune și despre ultimul ciclu („Ruj pe icoane”), marcând vârsta senzualității, a dragostei și a gândului maternității, pusă iarăși sub semnul evenimentului tragic care a marcat existența tinerei femei, dar pe care textul de început nu izbutește să-l facă într-adevăr relevant: „am așteptat să-mi treacă ciclul/ să pot intra în biserică/ acolo unde/ ar trebui să fie bărbații/ mai mult de asta m-am așezat în dreapta// sfinții pictați se rotesc de jur împrejur/ și eu amețesc/ până la icoane pășesc în gol/ sărut pe rând lemnul lor umed/ aprind pentru mama o lumânare/ galbenă/ ca niște degete de fumător// în frunte și în burtă/ în stânga și-n dreapta/ îmi înfig până doare unghiile lungi// mă legăn pe niște pași împiedicați/ spre lume/ strada se îngustează/ în urma mea/ doar ruj pe icoane * acasă/ mă gândesc cum arde lumânarea/ cum Dumnezeu împarte/ viii și morții”. Poeziile erotice sunt lipsite și de fior și de îndrăzneală, plate și nițeluș siropoase, ca mai tot ce scrie această tânără autoare: „Dimineața împrăștie fierbințeala/ strânsă-ntre coapse/ când vânătaia mea de pe gât/ se zbate încet/ și/ nu-ți mai treci mâinile prin părul meu/ fără ca părul meu/ să le taie parcă/ aluneci pe muchia/ unui cuțit// eu îți știu teama că/ m-aș putea îndrăgosti/ aș putea naște copii unui necunoscut/ și viața să-mi continue în altă parte/ de unde vocea mea ți s-ar strecura/ sub plapumă/ caldă ca un pântec tânăr// teama că pielea/ întinsă perfect peste coapse/ scâncește la fel/ sub corpul unui alt bărbat”.
Nu-mi pot închipui ce-ar mai putea scrie (dacă va mai scrie) Livia Roșca în viitor. Am impresia că, în volumul ei de debut – excelent produs, de la ambalaj la reclamă, al unui serviciu de marketing literar profesionist – , ea a spus cam tot din puținul pe care-l are de spus.