Mai am un singur dor


Cred în Eminescu. Trăiesc dorul lui de țară binecuvântată de Dumnezeu.
Sunt clipe când simt că nu mă pot ridica nici măcar cu privirea la nivelul cunoașterii la care a ajuns el. Totuși, câteodată, pot "citi" printre rândurile minunatelor sale versuri. Așa se face că "Luceafărul" și "Satira I" îmi oferă o viziune asupra creației.
Eseul acesta este un elogiu modest adus Luceafărului poeziei românești și prietenului său, Ion Creangă. Poate au fost momente când unii au vorbit de legăturile dintre versurile eminesciene și lumea vedică; nu poți însă transpune ceva fără să rezonezi, fără ca întreaga ta ființă să fie un adevărat diapazon pe care bagheta magică a inspirației să-l "lovească" în așa fel încât să răsune armonios.
Esența materială a lumii noastre se regăsește în patru elemente: aer, apă, foc și pământ. Hyperion, acest nume de excepție în ceea ce considerăm mitologie, dar care de fapt este cea mai veche formă de filozofie și credință, reprezintă un principiu desupra esenței; Hyper=peste, deasupra, și ion=care merge, în greacă, sau doar cu sensul actual de particulă încărcată electric, din fizică. Astfel Hyperion, asemeni altor entități se materializează din... "cerul este tatăl meu,/ Și mumă-mea e marea.". Eterul, cel mai simplu fluid cunoscut provine din aer (cerul), dar și din forma sa mai condensată... apa (marea), ca și în Geneza biblică. Culoarea pielii lui Hyperion este albă, iar părul bălai. La a doua "coborâre"(când are părul negru, dar fața tot albă) intervine al treilea principiu, focul, căci..."soarele e tatăl meu,/ Iar noaptea'mi este muma." Este, de fapt, metafora separării luminii de întuneric, ca și în dualismul de tip activ-pasiv sau Yang-Yin. Ultima fază a genezei umane, la care sufletul participă, este aceea a întrupării, sau, comform Genezei "Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață." Este exact ceea ce apare în a treia ipostază, cererea Lucefărului de a deveni ființă umană, contopindu-se cu al patrulea principiu, pământul. Simțim îmbinarea înțelepciunii celei mai profunde păstrate în memoria umanității, de la Apele eternității (ale lui Indra - din cele mai vechi epopei ale lumii, Vedele, numite Chaos în Elada) până la pământul negru al Nilului (din care se considerau egiptenii că se trag). Într-un alt stil, Ion Creangă, în basmul Harap Alb, sugerează originea poporului român din pământul negru al țării. Harap=negru este opus lui Alb, iar împreună formează întregul - asemenea celui nemărginit și atemporal din versurile eminesciene. "Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochiu spre a cunoaște,/ Și vremea'ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște" sau "La'nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr'o rază; Dar deodat'un punct se mișcă... cel întăiu și singur!" A înțelege, metaforic se spune a te lumina, iar lumina este albă. "Și din a chaosului văi, /Vede, ca'n zioa cea d'intăi,/ Cum isvorau lumine." Tot așa, din zorii formării poporului indoeuropean, albul a fost, după cum afirmă Jean Haudry, culoarea specifică clasei sacerdotale, a celor ce înțeleg și știu; de aceea poate și patriarhul României păstrează această tradiție, ca un urmaș al pleistoilor geto-daci, căci Dumnezeu este veșnic și credința n-a fost inventată... de ieri, de azi. Viziunea eminesciană depășește limitele cunoașterii obișnuite, și astfel el ajunge să vorbească precum povestitorii, de călătorii superluminice, căci "Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe."..."Părea un fulger ne'ntrerupt,/ Rătăcitor prin ele," și, ca-n basme, "viteza" este ca a gândului. "El sboară, gând purtat de dor,/ Păn'piere totul, totul." Mihai Eminescu a cunoscut ceea ce un muritor obișnuit are arareori șansa; devine astfel părtaș al cunoșterii, alături de Hermes Trimegistus - care a spus cel mai târziu în sec. IV îHr.: "Ce este dedesubt e la fel cu ce este deasupra; iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru. Și după cum toate lucrurile au fost create printr-un singur cuvânt al Unului, tot așa toate lucrurile au fost create din acest unic lucru, prin adaptare. Soarele (foc) îi este tată, luna (apă) îi este mumă, vântul (aer) l-a purtat în pântece, pământul îi este doică". Profund au "simțit" Parmenide, Lao Tse și unii dintre cei pe care religiile lumii îi sanctifică. Imaginația, inspirația sau cunoșterea genială a marelui poet devansază, împreună cu autorii basmului "Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte", enunțarea teoriei relativității. Unic, Mihai Eminescu- fiu al neamului românesc, este nemuritor, nu numai în absolut, dar și în sufletul nostru, al celor care am avut șansa de a-i citi și simți versurile.
Eminescu a fost, cu mintea - scriitor și ziarist, iar cu inima a fost "iubitor de neam, iubitor de țară și iubitor de cântec popular". A iubit baladele și oamenii lui dragi - din Bucovina și... din toată țara:
"De la Nistru pân' la Tisa/ Tot Românul plâns-mi-s'a..."
"Ștefane Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta/...
Tu te'nalță din mormânt/... Să te aud din corn sunând/...
De-i suna a treia oară/ Toți dușmanii o să piară."