Decursul existențial uman a reprezentat întotdeauna un subiect important al reflecțiilor adânci și concentrate survenite la un moment dat ca o necesitate.
Astfel, pornind de la naștere și culminând cu atingerea onorabilei senectuți, viața se bazează pe o consecvență alertă, pe o persistență unică a scopurilor, pe o îndârjire, poate, a timpului, de a ne păstra vii.
Prin sensul propriei vieți două persoane distincte ar înțelege lucruri diferite.
Pentru tineri, sensul propriei vieți, înseamnă motivația, idealul sau pretextul existenței.
Pentru oamenii în vârstă, sensul vieții lor a fost anevoios, îndreptat de mult spre îndepărtatul orizont, acum aproape depășit.
Indiferent de vârstă, umanitatea se conduce după principii morale, dar, azi, mai mult ca oricând, contemporaneitatea pare să-și ceară tributul, căci, nu dogmele bisericești, nici mântuirea nu mai sunt țelul existenței, ci valorile dominante, suprapuse virtuților și subordonate viciilor.
Astăzi, țelul nu mai ține cont de oameni, sau oamenii depășesc bariere fixe pentru a-l atinge. Nu se mai ține cont de timp, de demnitate sau responsabilitate. Nimeni nu-și mai asumă datoria împlinirii valorilor morale. Pentru că toți urmează și îndeplinesc ideologii distincte, dar comune, prin apartenența lor la doctrina de tip hedonist. Se concentrează astfel asupra acumulării gradului ridicat de confort sau de plăceri, căci consideră viața bună, suma tuturor plăcerilor trăite.
Mai mult decât atât, s-ar putea vorbi de o slăbire a acestui individualism traumatizant pentru dezvoltarea societății, însă compensat de fenomenul de desacralizare a divinului și divinizare a umanului.
Astfel, sensul existenței umane e complex, diversificat de fiecare moment depășit, amplificat în importanța lui de orice alte implicații ale vieții asupra socialului.
Necesitatea persuadării conștiinței de corectitudinea propriilor alegeri privind necunoscutul viitor, e pusă pe seama nevoii de concentrare, de încurajare și suport.
Indiferent dacă sens înseamnă motivul sau direcția vieții, conștiința umană nu permite eliberarea eului de valorile morale, împiedicând dispariția principiilor, concretizându-le.
Scopurile morale sunt motivul existenței, căci niciodată indiferent de convingerea religioasă a individului, familia, iubirea, sănătatea, reușita, nu vor reprezenta mai puțin decât lucruri demne de urmat în viață.
Tot umanitatea e responsabilă pentru existența acestor valori, care ajută la definirea binelui și răului, căci, mai înainte de toate, rațiunea umană are nevoie de suport pentru a se dezvolta. Iar dezvoltare, însemnă evoluția prin care se încearcă atingerea unei vieți ideale, dictate de rațiune și sentiment deopotrivă, amplificate de bunăstare și pace, dictate de armonie și de reușită.
Dincolo de acestea, vârsta determină viziuni diferite, asupra sensului vieții, după îndelungi cugetări, sau pur și simplu părăsind rațiunea, dominând sentimentul.
În special, la vârste fragede, valorile religioase își pierd din tăria cu care altădată conduceau individul, păstrându-se doar în sfera acumulării de cunoștințe a persoanei respective.
Nici măcar sacrul sau credința, ori valorile juridice, prin dreptate și pace, nu mai reușesc să stăpânească pornirile individualiste.
Acestea sunt responsabile de pierderea interesului pentru sensul vieții și de apariția doctrinei de tip hedonist. O doctrină care, neținând cont de timp și spațiu, conduce, dezvoltând societatea din punct de vedere economic, prin ambiția fiecărui individ de a-și cunoaște limitele abia după câștigarea luptei cu poziția socială anterioară, prin atingerea bunăstării.
Poate idee preconcepută datorată evoluției, sau cauzatoare de evoluție, nevoia de îmbogățire dictează evident astăzi, într-o societate în care barierele sociale continuă să existe, fiind depășite doar de ambiție și curaj, de motivație supremă și siguranță.
Eforturile individului se concentrează, inițial, asupra descoperii unei motivații a ființei, unui scop al luptei, apoi, după revelații diferite, urmează adoptarea deciziei vitale. Indiferent de aceasta, următorii pași pornesc din aceeași necesitate a conștiinței de a fi urmate, de a depăși rațiunea și sentimentul, ajungând la inconștiență și aparentă naivitate.
Motivația existenței se definește cronologic, odată cu acumularea de cunoștințe și experiență, nefiind posibilă fără o bază solidă a diversității.
Privind opțiunea religioasă a motivației, reacțiile sunt reticente, căci principiile dogmatice se degradează, în pofida eforturilor culturale de a le redobândi.
Acestea se pierd prin antagonismul dintre atingerea scopului, care nu mai tine cont de limite, individ ori lege, fie ea morală, și faptele presupuse de respectarea Bisericii, care ar împiedica evoluția social-economică.
Înainte, datoria supremă însemna mântuirea, acum, doar persoanele în vârstă, din nevoie sau plăcere, din cunoștințe vechi sau noi, mai pot spune, pornind din suflet, că sensul existenței lor se îndreaptă spre dobândirea vieții veșnice în Împărăția Cerurilor.
Doar ei, cu smerenie și virtuți, cu pocăință și credință, mai pot ajunge la țelul suprem. Deoarece, doar acestea mai pot depăși doctrina, pot învinge setea și lăcomia, diversele vicii, amplificate enorm de contemporaneitate, ca o regulă necesară a supraviețuirii.
Exemplul acesta nu trebuie numai individualizat, ori subliniat, ci trebuie urmat din legea firii, prin întărirea comuniunii cu Dumnezeu. Prin slăbirea acesteia, ca urmare a păcatului strămoșesc, a determinat, pe de-o parte, nevoia unui efort sporit pentru a împlini legea lui Dumnezeu și, pe de altă parte, înclinarea spre păcat.
Privită din punctul de vedere religios, întreaga noastră viață e, poate, nu mai mult decât, o suită de păcate înmulțite și amplificate prin efortul iertării lor.
Pornind de la educația precoce, culminând cu mentalitatea și rațiunea fiecăruia, tendința și capacitatea omului de cunoaștere a adevărului, au slăbit, ne mai reușind să învingă ispita.
Am putea vorbi de o corelație, o absolută potrivire între sensul vieții, ca direcție prestabilită a rațiunii, și credință, iubire față de Dumnezeu, căci pregătirea următorilor pași nu mai e atât de anevoioasă, ci se bazează pe încredere și experiență, nu se mai dezvoltă spirit de aventură în necunoscut, nu se mai ajunge la naivitate sau inconștiență.
O dată cu trecerea timpului, deciziile devin vitale, adoptate conștient și reflectate îndeajuns, pornind de la înțelepciune. Înțelepciune născută din experiență, experiență acumulată în timp cu trudă și răbdare, toate, după parcurgerea parțială a vieții.
O parcurgere pornită din motivații și scopuri, continuată prin credință și lăcomie, laolaltă, încununată de pace și armonie.
Survenite poate la momentul potrivit, după ani în care principiile depășeau credința, sufocau voit încercarea de „recreștinare” .
Fie la început, fie culegând foloasele, vârsta umană se definește prin evoluție gradată și anevoioasă, constituită în cunoștințe sau experiență, încununată de atingerea scopului suprem și a idealului propus, fie la un moment dat, fie întâmplător, la o răscruce de drumuri ale vieții.
Neținând cont de limite sociale, sau vârstă, sensul vieții este însăși conștiința umană, prin complexitatea deciziilor necesare ori a interminabilelor și inevitabilelor intervenții ale rațiunii asupra parcursului însuși.
În confirmarea acestora, se poate vorbi despre inovația filosofică a ultimilor ani., dezvoltată din nevoia de concretizare a făgăduințelor și a permanentelor analize.
În pofida întrepătrunderii realului în ficțiune, a moralei în credință, a erorilor în faptele juste, filosofia mai caută încă răspunsuri.
Iar acum ,mai mult ca niciodată, sensul vieții reprezintă o dilemă. O dilemă pentru a cărei răspunsuri au fost necesare îndelungate reflecții.
Trăirea mai multor vieți, aceasta este singura oportunitate a omenirii., singurul mijloc prin care decursul existențial nu va mai fi o povară a rațiunii. Nici alegerile greșite ori pașii insuficient analizați și calculați, nu vor mai fi interziși.
Se unifică astfel viziunile, ne mai ținându-se cont de vârstă, ideologii, dogme, doctrine sau poziții sociale, nemaifiind necesare barierele sau ascensiunea comună.
E adevărat, îndepărtându-se de sacru și credință, tinzând spre calificativele contemporaneității, prin aceste retrăiri, morale, nu fizice, sensul vieții îți găsește cursul și rezolvarea temeinică.