S-ar fi părut că dorise să o aducă de acolo.
Să se bucure de aici, în lumea lui, de întreaga ei ființă, să se bucure de faptul că există, coprezentă acestei lumi.
Nu era adevărat.
Lumea lui era ea.
Voise să o reîntâlnească. Acolo unde o revedea se afla patria lui. Patria este întodeauna un om. Poate doi, trei. Oricum cel mult cinci – șase oameni. Sau eventual nu oameni ci mediul vieții lor apropiate. Și oamenii aceștia iși aruncă lumina apostolică asupra tuturor celor pe care îi numesc compatrioți.
- Tu, scump compatriot al meu, compatriotul singurei mele iubiri!
Euridice însă trecuse dincolo.
Îi fu redată fără greutate.
Întunecatul rege nu păru deloc întunecat. A avut zâmbetul ușor al celui care știe, dar îl lasă pe celălalt să afle singur. Un adevărat zeu :
- Merită oare?
Ea l-a urmat doar atât cît să poată vorbi singuri cât să poată să își identifice identitatea actuală.
El nu a vrut să întoarcă privirea. A resimțit continuu sentimentul straniu că va trece timp mult până când acceași lumină să îi lumineze pe amândoi. Ea avea să îmbătrânească și primele ei cuvinte urmau să fie ceva de genul :
- În tinerețea mea...
Este greu de înțeles cum l-a convins. A spus ceva despre adevăr și frumusețea adevărului.
Când s-a supus, ea s-a spulberat ca o făptură de fum. Nu putea prinde între degete decât fumul ultimelor ei cuvinte.
Și-a zis că ar fi trebuit să aibă măcar un râs ironic, asemenea zâmbetului regelui, dar nu a fost așa. Îl uimea seriozitatea imobilă a chipului ei înainte de sfârșit și masa enormă a cuvintelor, părând suflate totuși, goale și ușoare ca baloanele.
Nimic grav nu i s-a revelat atunci – atât doar, perdeaua dintre cele două lumi. Apoi un sentiment umilitor și fals de amintire și s-a gândit că mult prea des s-a repetat acest moment – e drept, fără efort, pe stradă, într-un restaurant ori un hotel.
- Infern și paradis sunt rezultantele acelui mod de a gândi în termeni strict familiari.
Și el zise simplu, ca și cu ar fi murit:
- Pentru o patrie ajunge un singur om al cărui nume este Început.