agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-08-25 | [This text should be read in romana] |
Cuvintele citite de voi aici aparțin Lianei Iordache, fata careia InDArt i-a dedicat piesa Plumbuita. Frazele scrise în italic sunt preluate direct din jurnalul ei. Liana a murit cu puțin înainte ca noi să ajungem în Craiova, la teatrul Liric. Accident de mașină. Din păcate, textul Plumbuita pe care-l parcurgea împreună cu Tedy, Mihăiță și Erika n-a putut fi vizionat pe scenă și de ea. Odihnește-te în pace, Liana!
- Tu ce visezi, atunci când evident ți se întâmplă să visezi? O privesc pe fată ca pe-o ciudățenie, ca pe cineva pe care nu-l cunosc și chiar n-o cunosc! Nu răspund, mai întâi dau roata o privire, nu știu unde sunt, nu înteleg cum am ajuns aici, în compartimentul ăsta de tren prăfuit și vechi. Nu-mi aduc aminte când am urcat, unde merg și nici nu înteleg pentru ce sunt întrebat lucruri relativ intime de către o tipă pe care n-am văzut-o în viața mea. Trenul merge destul de repede, pe fereastră se zăresc lucruri simple pe care întunericul nopții le complică aiurea, le învăluie în mister, în aburi de locomotivă ori în ceață. Călătoresc cu trenul! Bucuria adevărului mă face să zâmbesc: n-am mers de multă vreme în vagoanele de clasa doua… Cred că era în vremea când umblam cu schiurile alea lungi și negre, era zăpadă, era pârtia de la Predeal și coborârea grăbită din tren, mai mult o aruncare în nămeți cu rucsacuri, bețe, bocanci grei de vânător de munte, plase cu mâncare… - Tu ce visezi, atunci când ți se întâmplă să visezi? - Nu mai visez de mult. - Știam eu, zâmbește fata cu un aer atotcunoscator. Mă irita grimasa ei, se crede deșteaptă… Am atâtea vise pe care le-am urmărit noapte de noapte în camera mea. Sunt desenele cu pisici dolofane și mustăți țepene, soldați slăbănogi cu săbii și scuturi, ba am și un peisaj cu o stâncă și mulți copaci în jur pictat de mine în ulei. Mai sunt si bivolițele alea grase de care mă temeam în copilărie, vapoare, avioane, rachete... Nu mai desenez de multă vreme, cam de atunci de când s-au terminat și visele. Acum mă bucură doar adevărurile simple, reale: răsăritul, și ora aceea de liniște de la Poenari când soarele se rostogoleste peste gara din Crivina, și castanii din parcul Clujului, focul de tabară, Carul Mare, florile grădinii și pomii care s-au înmulțit într-atât încât abia îi mai pot îngriji de unul singur. Mă bucură și orele petrecute în foișor: eu și computerul meu vechi, un 286 atât de bătrân că trebuie să-l repornesc la fiecare două ore… - Cine ești? o întreb în cele din urmă. Nu cred că aude, și-a lipit fruntea de geamul rece, privește amestecul de pomi, case, garduri, tufișuri și ce-o mai fi pe lângă calea ferată. - O întrebare prostească din punctul meu de vedere. Uite, dacă e ceva care să mă enerveze cu adevarat sunt exact acest gen de răspunsuri stupide, neinteresante și misterioase. Aparțin desigur femeilor ce se cred întotdeauna neînțelese. Un lucru e clar: am devenit pretențios! Adevărurile simple, dorințele adolescenței, petrecerile dansante întinse până dimineața, ștrandul Studențesc, cinematograful Melodia…, toate s-au surpat în mine și gata! Nu mai e nimic interesant de descoperit în persoana mea și, ce-i mai important: sunt într-un continuu război cu eu-l ce și-a făcut loc în mine, s-a instalat și nu mai are de gând să plece. - Atunci vorbește-mi despre tine. Începe cu începutul sau cu ce vrei tu. Încotro mergi, la ce stație cobori…, chestii din astea. - Cobor la capăt. Trenul ăsta n-are opriri între stații, tehnologie modernă… - Înseamnă că-i timp suficient pentru o discuție din care vom ieși amândoi mai deștepți. - Uite, eu n-am văzut în viața mea un Căluț de mare. - Dar Ac de mare? - Nici Ac de mare. - Ai tot timpul să vezi! Când marea-i agitată aduce din larg tot felul de minuni. Eu am avut fix un Cal de mare și un Ac de mare, mi le adusese mama din concediu. Îi pastram pe amândoi într-o cutie metalică în care fusese halva. - Ai prins vremea zahărului-candel? - Zahar-candel… De mult n-am auzit de zahar-candel. De fapt, niciodată n-am înțeles de ce i se spunea așa. Gândul mă ducea la o candelă, la ceva strălucitor și chiar păreau cristalele. Am prins vremurile alea, ce-ți veni? - Vroiam să-ți dai seama cât ești de norocos. - Nu știu dacă nimicurile de care vorbim sunt atât de importante încât să mă transforme într-un norocos. Chestia asta am afirmat-o eu și nici măcar nu știu de ce. Nu cred în ea! Fata are dreptate: lucrurile simple, mângâiatul unui câine, joaca în valuri, culesul prunelor din copacul plantat chiar de tine, primul sărut… Unde s-au dus amintirile? De ce nu mai trăiesc cu întreg sufletul aceasta vălmășeala care se numește viață? A venit un reflux pustiitor, serviciul și grija zilei de mâine și goana după câteva ore care să-ți aparțină doar ție și gata! a luat cu el visele. De ce uit și nici nu mă interesează ce s-a petrecut acum o saptămână? Ori în copilărie? De ce port amprenta tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit, pe care i-am iubit sau nu? De ce am fost respins exact de cei care nu trebuiau să mă respingă? Ce prieteni am în clipa asta? Îi pot număra pe degetele unei singure mâini și asta de ce? Pentru că totul se vede dintr-o altă perspectivă, impusă chiar de noi: de asta am nevoie, de asta n-am! Câți din cei care ți se consideră prieteni te ajută când văd cum te prăbușești, cine iubește un înfrânt? Nimeni! Ba nu! Bengi m-a iubit și venea la mine, mă lingea cu limba lui roz de Bichon Maltez, indiferent că-n ziua aceea fusesem avansat ori strivit de vreun strigăt, împrăștiat în cele patru puncte cardinale. Bengi însă a murit într-o zi de întâi decembrie pe jumătate înghețată. L-am îngropat în livada de la Poenari, urechile clăpăuge și blana galben deschis au fost acoperite ultimele de pământul negru, vâscos, umed – amestec de ploaie și ninsoare. - Ce de gânduri ai și tu… - Toți avem gânduri. Ai spus c-o să vorbești despre tine. - Privește! Vezi urmele uscăciunii pe fața mea? Brațele astea tinere care se scorojesc, se întunecă, uite părul meu! Tinerețea este o boală care trece repede… N-o să mai fiu niciodată mică, n-o să mai merg niciodată între mamă și de tată și de fapt eu nici n-am avut părinți… - Nu se poate să nu fi avut părinți! Toți avem părinți! - Ascultă aici! Singura mea avere este sufletul, iar singura dezamăgire și pierdere este dragostea părintească. Ce mă doare mai mult e că-n douăzeci de ani părinții mei nu mi-au zis niciodată că sunt multumiți de ceea ce fac, ci dimpotrivă! Oricum și orice ar fi, cele mai mari iubiri în momentul ăsta sunt mama, tata și Cristi. Și chiar dacă n-au făcut niciodată chestia asta, să-mi spună, eu știu că ei sunt mulțumiți de mine, dar intervin mereu unele probleme care îi opresc să rostească asta. Mă doare... Dar poate chiar sunt vorbe care-i sperie, nu știu. - Eu când eram mic eram căpos, neiertător, aproape rău când era vorba de corectitudine. Știi, era suficientă jumatate de ora întârziere sau trei cuvinte spuse în anumit fel și gata! Încheiam orice discuție, uitam de persoana în cauză. Dispărea! Părerea mea e că părinții își iubesc copiii! - Prieteni aveai? - Aveam câte un prieten pentru fiecare perioadă: în școala generală, în liceu, în facultate, la serviciu... Dacă ai mei îmi schimbau școala sau ne mutam în alt cartier, depărtarea ne înstrăina și după câteva săptămîni rămâneau doar saluturile reci, gesturi scurte din cap, ori strângeri de mână. Urma altă prietenie. - Părinții tăi? - Ce-i cu părinții mei? - Ai avut părinți? - Am și acum, bătrâni, bolnavi, dar am. - Încă o dată ești fericit! Eu n-am părinți, sau altfel spus am o grămadă de părinți și niciunul! N-am simțit niciodată căldura unei familii, un prânz de duminică ori o plimbare împreună. - Au divorțat, nu? - Nici măcar... Pur și simplu într-o zi am aflat că tatal meu adevarat era altcineva. Am rămas uimită și totuși parcă mă așteptam… Acum câteva luni stăteam și mă gândeam la tatăl meu natural, poate a plecat din cauza mamei!. Înțelegeam că nu eram eu în măsură s-o trag la răspundere pe mami, dar din cauza atitudinii pe care o avea mă vedeam obligată s-o fac. O iubesc enorm, știu că-i bolnavă și nu înțeleg de ce mă îndepărtează de ea! Dacă ar fi fost cu noi tatăl meu natural, Vali Satir, oare ar fi fost altfel? Mă tot întrebam dacă mai trăiește… Următoarea săptămână mă hotărâsem să plec, să-l caut. Nu știam cum, dar eram decisă s-o fac. Nu vroiam nimic de la el, adică doream să-mi răspundă la cateva întrebări, să recunoască dacă sunt sau nu sunt a lui. Dacă reușeam asta aș fi fost pe jumătate fericită, așa gândeam. Nu îmi dorisem de mult ceva atât de puternic: trebuia să-l văd pe Vali Satir! Devenise o obsesie… Se spunea că-i afemeiat, bețiv, un nenorocit dar atunci de ce a plecat el și nu mami?! Știu, avea și el vina lui: cât a stat cu mami era căsătorit cu altcineva..., trei ani au fost împreună. Era profesor de desen tehnic și în același timp inginer la ‘mase plastice’. Am aflat că-i din Râmnicu Sărat și s-a mutat de câțiva ani la București. Oricum, aveam de gând să-l văd și dacă nu mi-ar fi vorbit, asta e! Nu muream eu pentru atâta lucru! Totuși aș fi fost extraordinar de fericită dacă aș fi avut măcar o poză de-a lui. A, da! Mami spunea că semăn foarte bine cu Satir, poate din cauza asta mă și îndepărtează. Te plictisesc? - Nu. Și l-ai întâlnit până la urmă? - Pe Vali Satir? Hm! Cochetam cu ideea de-al căuta, făceam variante, discursuri… Dacă nu va sta de vorbă cu mine sau dacă va zice că nu sunt a lui… Ce-o să fac atunci? Cu cât mă gândeam mai mult cu atât realizam că viața mea e plină doar de semne de întrebare. Devenisem impulsivă, plângeam mult și mă certam cu toata lumea. Nu știam ce să mai fac să-mi revin. Mă rugam la Dumnezeu, dar aveam impresia că și El mă părăsise... Și uite ca-ntr-o zi am reuit să-mi îndeplinesc una din multele mele dorințe! Hm! Îl cunoscusem pe ‘tata’, un porc! Era înalt, super drăguț și foarte, foarte porc! Când l-am văzut prima oara m-am simțit în al noulea cer, iar când mi-a vorbit mi-a rupt sufletul. Nu-mi vine să cred că sunt atât de slabă! Nu mi-am revenit nici acum, nu știam cum să mă port, ce să fac. Pe de-o parte mă bucuram că-l cunoscusem, pe de altă parte regretam enorm! Mă durea. Vroiam să vorbesc despre asta, să mă destăinui… Cui să spun? N-aveam cui! Mamă n-aveam, tată nici atat. Pentru mine tata murise, păcat că nu murisem eu înaintea lui. Mare păcat! Mă tot gândeam: de ce-a trebuit să merg să-l caut? De ce? Mai bine nu-l găseam sau mai bine murea atunci când m-am născut eu. Era ultima persoana la care mă gândeam c-o să mă refuze așa, direct. Cu toate astea eu am fost singura vinovată de ceea ce s-a întâmplat, sunt o… nu mai știu cum sunt! Regret ziua când m-am născut și ziua în care l-am văzut pe Vali Satir! Dacă până-n ziua aceea aveam sufletul rupt în două, după ce l-am cunoscut se rupsese în zece! Asta a fost… Dar va trece! Va trece și va rămâne o cicatrice mare, mare și atât. - Dar ce s-a întamplat de fapt? - Nu mare lucru… Am sa te rog insa un lucru: nu-mi pune niciodată întrebări directe! OK? Uite ce-a fost… În viață eu am greșit esential de două ori, lucruri grave pe care tot încerc să le uit, să trec de ele. Mami, ori de câte ori ne certăm, mi le aduce aminte. După ce l-am cunoscut pe Vali Satir, tatăl meu vitreg mi-a zis să mă descurc singură, că nu sunt fata lui… Auzi, după șaptesprezece ani! Iar tatăl meu natural pur și simplu mi-a spus în ziua aceea că nu sunt a lui și nu-mi poate acorda nici măcar cinci minute… - înțeleg. - Nu înțelegi nimic, dar n-are importanță. - Iar faci pe nebuna! Copilăria și adolescența sunt însoțite întotdeauna de-o sinceritate abruptă, limpede și rece. În perioada asta nu se cunoaște diplomația, iar atunci când ceva nu merge, copilul sau adolescentul rezolvă totul imediat, fără stângăcii, menajamente și alte prostii din astea. - Și apoi cum e? - Mai târziu urmeaza acele zâmbete de complezență în care ne rătăcim, noi, oamenii mari. Nu mai simțim nevoia să ne recunoaștem, timpul capătă alte dimensiuni, săptămânile se transformă în luni, în ani, în obișnuiță. Un fel de rău necesar. Poate pentru că oamenii trăiesc mereu câte doi. - Nu întotdeauna! - Bine, nu întotdeauna. Vorbeam în general și recunoaște că la optsprezece ani o prietenie este spontană, o ceartă poate distruge imediat relația, pe când la treizeci, patruzeci de ani lucrurile stau altfel. Cuplul trebuie menținut din considerente materiale, ori din cauza plozilor, ori mai știu eu din ce motiv. - Care-va-să-zică tu mă vezi adolescentă! - Asta și ești. - Și ce mai vezi la mine? - Mai bine spui tu. - Atunci să mă descriu în cel mai critic mod cu putință… De fapt nici nu știu dacă merită, nici nu-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, cu familia mea, cu doamna Erika Keller. M-am inchis în mine din pricina unor lucruri ce nu trebuiau luate în considerare. Dar ți-am zis, sunt prea slabă! În rest, sunt o tipă cu multe defecte. Cu toate astea știu încă să aleg între bine și rău, între frumos și urât. Cel puțin așa cred. Datorită unui om am început să iubesc viața așa cum este și simt că mă schimb. Omul ăsta este Erika Keller. Înainte de-a o cunoaste eram pesimistă, acum nu mai sunt. Mai nou mi-am descoperit un nou ‘defect’: îmi place să aflu multe lucruri noi. Dar cel mai mare și cel mai mare defect este că iubesc pe cine nu trebuie și asta mă frământă de vreo doi ani. Ideea e că niciodată în viață să nu regreți ce ai făcut, ci să regreți ce n-ai făcut! Mai am și alte defecte: multe personalități (așa zic unii), îmi place să fiu respectată, să respect la rândul meu, nu-mi place să fiu întotdeauna în centrul atenției. Sunt egoistă și îngâmfată și lașă și nesimțită și zgârcită… dar totul depinde de situație. Ca și cum n-ar fi de-ajuns, colac peste pupază sunt și foarte încăpățânată! E? Acum ce mai spui? - Spun că ești crudă. - Greșit! Știi ce disprețuiesc eu cel mai mult în viață? Minciuna, trândăveala și bătaia de joc! Nu-mi place să promit și nu-mi place să aștept. Deobicei sunt punctuală, însă nu știu ce se întâmplă cu mine de câteva săptămâni: sunt aeriană, uit ce trebuie să fac, iar dacă am o întâlnire uit unde trebuie să merg. Știi care sunt pasiunile mele? Îmi sunt dragi copiii dar și animalele, cel mai mult îmi plac hamsterii și mai iubesc sportul, respectiv voleiul. - Drăguț. - Ce să spui si tu… - Pai ce-ai fi vrut sa zic? - Nimic. Era mai bine să nu zici nimic. Știi, ca să fiu sinceră până la capăt, am în suflet un strop de fericire: Pârvu Cristinel. Îl port mereu în mine și știu că și el face la fel. Totul a început pe șapte martie 2003. Ne iubim mult, chiar dacă ai mei sunt împotriva noastră. Anul trecut mă mutasem la el, dar bine-nțeles a intervenit mami. Două săptămâni ne-am certat. După asta Cristi a propus să ne căsătorim. Nu aveam cum, nu eram încă pregătită și mai aveam de făcut doi ani de facultate. Acum totul s-a destrămat, a plecat. Vorbim la telefon dar am impresia că s-a depărtat, nu este același Cristi pe care l-am cunoscut acum doi ani. N-am să-l uit niciodată, este singura persoană care are încredere în mine și care mă acceptă cum sunt. Îți dai seama ce frumos era să mă înțeleg cu mami, să mă accepte tata și să fiu alături de Cristi? Știu, vroiam prea mult! N-o să trăiesc s-o văd și pe asta… - Și daca te-ar accepta tatăl tău biologic, l-ai ierta? - Da, cred că da. - Relație cârpită. - Cum? - Așa se numesc, relații cârpite. Dar cârpeala asta ține uneori o viață întreagă chiar dacă părinții ajung să-și vorbească doar din an în Paște, și atunci protocolar și rece. Căldura de care îți spuneam mai înainte, cea din adolescență dispare, la fel dispar și planurile de viitor, plimbările prin parcuri, pe străzile orașului, nopțile de dragoste, dorința... - Cum vezi tu o relație bună? - Simplu. Atunci când poți privi prin cel de lângă tine, îi cunoști dinainte părerile, obiecțiile, dorințele. Când renunți la cuvinte într-o plăcută înțelegere… Dar de cele mai multe ori preferam să ne topim într-un zâmbet sleit, fără gust și chef, să oftăm și să cădem cât mai rapid de acord doar pentru a nu ne certa. - Nu-mi place… - Nici mie. De aceea trebuie să ne întoarcem din când în când la rădăcini, la lucrurile esențiale din viața noastră, la câinii dezmierdați pe stradă, la cafeaua cu lapte pregatită de bunica, la casa părintească, … - Eu n-am casă părintească. - Imposibil. - Înseamnă că eram prea mică și nu mi-o amintesc. - De fapt nici eu n-am casă părintească și nici casa bunicilor. Ne-am mutat dintr-un loc în altul într-o evoluție jalnică, sărind de colo-colo ca să ajungem până la urmă în cartierul Colentina. Acolo s-a desfășurat și prima mea dramă de adolescent. Vezi, nici eu n-am rădăcinile astea de care orice om are nevoie ca să supraviețuiască. Uite de exemplu la Vasile, prietenul meu din liceu și facultate. Uneori plecă într-un sat din Argeș, un sat cu nume ciudat, nu-l mai rețin, iar când revenea era alt om, cel dinainte, era odihnit și puternic. Asta înseamnă să ai rădăcini. - Și tu? - Eu ce? Eu sunt plin cu amintiri de oraș, maidanul din spatele blocului din Ștefan cel Mare, grădina de la Dimitrov, parcul Tolbuhin, cinematograful Melodia… N-am rădăcini sau amintiri cu grădini, cu flori, ori cu nuci bătrâni, cu magazii sau poduri ticsite cu lucruri vechi în care mi-ar fi plăcut să cotrobăi, nici livezi ori râuri repezi unde să mă fi scăldat vara, să pescuiesc. Am avut parte doar de concediile cu părinții, la mare și la munte. - Știi ce cred eu? Că nu știi să apreciezi ce ai sau ce-ai avut. Doamne! De ce-i atât de greu să îi oferi unui om fericirea? Vorbind cu tine ajung să cred că sunt nebună. Singura dorință în momentul ăsta este să mi se scurteze zilele, orelele, minutele…, oricum n-am pentru ce trăi sau pentru cine și sigur nu mi se va simți lipsa. Cel mai tare mă doare că i-am departat pe cei dragi mie. Oare mami iși va întoarce privirea spre mine? Mă va înțelege cândva? Taci, nu vorbi acum! Oare am cerut prea mult de la viață? Le numar pe degete: iubire părintească, înțelegere și cunoașterea tatalui natural. E mult? Eu? Ce-am oferit eu? Cred c-am oferit mai mult decât trebuia. Sunt sigură că dacă mi s-ar fi cerut ceva și aș fi putut da, aș fi dat! Acum câteva zile i-am scris doamnei Erika Keller. Se considera vinovată pentru durerea mea și suferea. Nu-mi place să văd pe alții că suferă din cauza mea. Trebuie să înțeleagă că-i mulțumesc din toată inima că m-a determinat să-l caut pe tata. Nu pot minți, regret nespus că l-am cunoscut pe Vali Satir, dar viața merge înainte. Nu? Cu mine, sau fără mine…, ea merge înainte! Sper să înțeleagă că nu-s supărată pe dânsa și să se roage pentru sufletul meu. Dacă ar fi să aleg între un viitor nesigur și câteva zile de liniște, știi ce-aș alege? Zilele de liniște! Liniștea! Mi-am dorit întotdeauna patru sau cinci zile de liniște, fără stres, fără reproșuri, fără morală, fără acuzații și uite că în sfârșit le-am obținut. Þi se par multe? Nu știu, poate…, dar așa cred eu, că merit aceste zile de odihna. Doamna Erika Keller mi-a zis că a trecut și dânsa prin ce-am trecut eu, doar că suntem persoane diferite, temperamente diferite. Cred că are dreptate, eu sunt cea slabă. Știi ce mi s-a întâmplat la facultate imediat după ce l-am întâlnit pe tata? Am vorbit cu Mika pe net in timpul cursului de informatică și Valy a vazut ce i-am scris. A vazut totul! Apoi, tot ce-am scris eu despre Vali Satir a ajuns la urechile colegilor mei și toți au început să mă imite: ‘Tati, sunt fata ta! Sunt fata ta!’ În clipa aceea am simțit că innebunesc! Dar uite, aproape am ajuns! - Unde? - La capăt! Tu vei cobori un pic mai repede. Te rog spune-le tuturor că-s bine, că-s liniștită. În sfârșit liniștită! Iar ție…, ție îți mulțumesc pentru răbdare. Știu că te-am întristat cu jurnalul meu, ai ochii încă umezi, dar vezi…, altfel cei dragi mie ar fi rămas cu părerea că-s supărată pe ei și nu-i așa! - Vorbești în dodii! Cui să spun lucrurile astea? Cine ești? - Mă cunoști, Sorin. Sunt Liana. De fapt am fost Liana Iordache… |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy