Punerea în valoare și actualizarea creației spirituale naționale constituie un prilej de reflecție asupra identității noastre culturale. Valorile creației colective și individuale ale poporului român în domeniile artei, filozofiei, religiei, științei, literaturii, istoriei, educației, învățământului etc. l-au individualizat în istoria Europei și, totodată, l-au făcut contemporan cu alte civilizații spirituale de răsunet. Legătura dintre pământul și poporul român, reconstituită cu probitate, fără exagerări ori denaturări, este în măsură să dea răspuns, într-un ansamblu de factori cu acțiune interferentă, unui proces istoric definitoriu pentru trecutul nostru. Este vorba despre evoluția unitară a poporului român în secolele Evului Mediu când, pe un teritoriu unitar, cu un etnic, o limbă și o cultură unitară, au existat mai multe organizații statale.
Preocupată de o cercetare cât mai completă, de realizarea unei istorii în care să se reprezinte toate formele trăirii, tot registrul activităților umane, de la economie la spiritualitate și mentalitate colectivă, istoriografia românească și-a completat mult metodele de investigație și posibilitățile informative.
Cartea a fost cea care a purtat ca un ambasador fidel cantitatea inestimabilă a inteligenței românești. Prima carte românească avea să vadă lumina tiparului în anul 1508, în plină perioadă postincunabulară europeană, și constituie o prețioasă mărturie a culturii poporului român. Răspunzând năzuinței de unire a românilor, cartea luminată în oricare din teascurile tipografice, s-a adresat neamului românesc de pretutindeni, așa cum susțin predosloviile, iar mărturiile rămase au adeverit unirea de netăgăduit. După tirajele de imagini și opuscule pioase xilografiate de la începutul secolului al XV-lea, Gutenberg și Schoeffer inventează folosirea caracterelor mobile din metal pe planșe tipografice, revoluționând astfel, între anii 1450–1500, circulația cărții. Primele tipărituri vor avea loc în localitatea Mainz între anii 1447-1456 prin apariția lucrării Biblia mazarină. Tiparul se stabilește repede în marile centre europene: Veneția, Mantua, Nürenberg, Augsburg, Basel, Köln, Lyon, Milano, Paris, Roma, Strasbourg .
Numite incunabula, aceste lucrări au preluat denumirea tehnicii de tipărire, prin crearea unor matrițe în lemn în formă de leagăn și, ceea ce este de remarcat e faptul că Principatele Române s-au numărat printre primele țări care au introdus tiparul imediat după anul 1500.
În satul Alun, din ținutul Pădurenilor, într-o veche biserică de lemn a fost descoperit un exemplar din Liturghierul lui Macarie, tipărit în anul 1508, fapt care avea să fixeze prin vrerea hazardului, momentul apariției primelor tipărituri românești. Evocarea faptului măsoară o întreagă epocă istorică, în care sunt statornicite și rosturile Bucureștilor în răspândirea cărții medievale, verigă trainică a frăției românești. Ieromonahul Macarie, învățând meșteșugul tiparului la Veneția, începe această activitate la Târgoviște, capitala Þării Românești. Sprijinit de luminatul domn Radu cel Mare, va scoate de sub tipar, la lumina vie a soarelui, și alte cărți cu conținut religios: un Octoih slavon, în anul 1510 și un Tetraevanghel slavon, publicat la patru ani de la prima tipăritură, în 1512, lucrări care vor deschide drumul istoric și benefic al edițiilor următoare. Cele trei scrieri tipărite de Macarie au fost răspândite atât în provinciile românești, cât și în mănăstirile din Balcani dar și în bibliotecile centrelor culturale din Europa. Inimosul prelat se va stinge din viață în anul 1558, lăsând în urma sa reputația unui om învățat.
Aceste publicații remarcabile, adevărate bijuterii tipografice, pentru cultura poporului nostru se prezentau sub forma in quarto, cu 15-22 rânduri pe pagină, fără foaie de titlu (ca și manuscrisele și incunabulele) și cu caiete numerotate cu litere chirilice, armonios lucrate, cu text în două culori, cu inițiale și frontispicii ornate cu motive geometrice și florale, care amintesc de alte nestemate și anume, acele manuscrise românești miniate. Minunata îndeletnicire de tipăritor, din acele timpuri, a fost continuată cu măiestrie de Dimitrie Liubavici și Moise, care vor tipări între anii 1545-1551 alte cinci cărți cu subiect religios, dintre care aș aminti doar câteva titluri: un Molitvenic și un Apostol care vor apărea în două ediții, urmate de altele: Minei și Evangheliar. Filip Moldoveanu va tipări în aceeași perioadă, la Sibiu, un Catehism românesc, un Tetraevangheliar slavon. La scurt timp, avea să scoată la lumina tiparului o altă lucrare, de astă dată, bilingvă, care va purta semnificativ titlul de Tetraevangheliar slavo-român.
Sfârșitul secolului al XVI–lea va marca dezvoltarea, la București, a unui alt centru tipografic important. În acest oraș ce începuse să se dezvolte impunător, luând contur de viitoare capitală a țării, meșterul Laurenție va realiza, în 1582, un Tetraevangheliar slavon. Cu certitudine, față de tot ceea ce s-a publicat după aceea, îmi permit să afirm că tiparul a avut un rol însemnat în dezvoltarea societății românești. Din păcate, din cauza evenimentelor istorice, neprielnice nouă, cât și a neglijențelor omenești, multe dintre aceste incontestabile valori de evidențiere a culturii nostre s-au pierdut sau au fost distruse în negura timpului.Elaborarea Catalogului colectiv al cărții vechi românești, tipărită în perioada 1508 - 1830, a constituit unul din importantele obiective de inventariere a tuturor acestor valori. Bibliografia românească veche este prima lucrare monumentală de acest gen, editată în prima jumătate a secolului al XX-lea, care înregistrează majoritatea lucrărilor tipărite pe teritoriul României, în perioada amintită. Autorii, remarcabili cercetători în domeniu, printre care Ion Bianu, Dan Simonescu, Nerva Hodoș au întocmit cataloage și bibliografii ale cărții vechi românești, cât și studii despre aceste cărți apărute în ultimele două decenii, dar, din păcate, ele se referă doar la anumite titluri sau colecții. Fișierele de carte veche au fost realizate în colaborare cu specialiștii de Carte veche din România, care, în perioada 1983-1989, au elaborat fișele de evidență pentru bunurile culturale mobile printre care neprețuita carte.
Atunci când va fi să fie încheiată această lucrare de mare interes cultural, ea va întregi, cu siguranță, tabloul spiritual al societății românești în perioada în care au fost editate, citite și au circulat pe întreg teritoriul românesc, dar și al vieții culturale prezente care este preocupată de cunoașterea și ocrotirea acestor valori.
Vicisitudini de tot felul au făcut ca din numărul de texte românești scrise în cursul veacurilor, numai o parte dintre acestea să poată ajunge până în zilele noastre. Tradițional, în istoriografia românească, se consideră că primul text păstrat și redactat în limba noastră ar fi Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către Iohannes (Hans) Benkner, judele Brașovului, scrisă la 29 – 30 iunie 1521.
Este însă cunoscut și dovedit de către arheologi, filologi, sociologi și antropologi, în multe dintre cercetările făcute faptul că strămoșii noștri, daco - geții, numiți de grecii antici ca cei mai viteji și mai drepți dintre traci, au cunoscut mai multe alfabete, inclusiv cel grecesc, latin, fenician etc., ba chiar că au avut și sisteme alfabetice proprii cu care comunicau între ei.Cu îndrăzneală, dar cu limită a bunului simț și a neînțelegerii lipsei de mediatizare continue a acestor informații, vin în sprijinul acestor afirmații atât cu inscripțiile de la Tărtăria care s-au dovedit a fi mai vechi cu cel puțin 1000 – 1500 de ani față de inscripțiile prealfabetice din Mesopotamia, vii mărturii ale slovei românești, cât și cu inscripțiile (semnele grafice, alfabetice) din grotele și schiturile rupestre din Valea Răutului, situate în zona localităților Butuceni–Hercani–Mărcăuți, continuând cu descoperirea acelor semne grafice din componența alfabetului plutașilor de pe Bistrița.
Despre vechimea lor stau mărturie primele dovezi ale unei vieți creștine organizate în Europa pentru că, dacă dacii ar fi primit creștinismul ca pe o religio illicita prin criptocreștinii trupelor imperiale romane, mai cu seamă după ce aceste trupe au trecut Dunărea de Jos spre nord, fără a mai fi atacate, odată războaiele dacice încheiate,în anul 106, dar și înainte de retragerea militară din 271, atunci creștinismul românesc ar fi arătat cu totul altfel.
De exemplu vocabularul liturgic, chiar numele de biserică, unic pentru români, ar fi fost diferite. Faptul că organizarea religioasă la nord de Dunărea de Jos este însă în mod caracteristic adânc înrădăcinată în firea autohtonilor, spre deosebire de apusul Europei, cere o explicație.
Vecini ai Imperiului Roman încă cu mult înaintea nașterii Mântuitorului, dacii ofereau privirii tuturor scriitorilor antichității imaginea unui popor unitar, cu o organizare impresionantă a vieții religioase. De la Platon la Iosif Flaviu și de la Sfântul Iustin Martirul la Tertulian (faimosul părinte al Bisericii din Cartagina la sfârșitul secolului al II-lea d.Hr.), pasajele relevante privind exemplul dacic, de la Zalmoxis la Abaris din Miază-Noapte sunt edificatoare. Quintus Florus Septimius Tertullianus afirmă chiar, în mod concret și explicit, în cartea sa Adversus Iudaeos, că dacii sunt discipolii lui Hristos.
După al doilea război mondial, în Arhivele Academiei de Științe a Ungariei, se va găsi o carte foarte rară, după cum avea să remarce însuși cercetătorul maghiar, Otto Gyurk. Numită Codexul Rohonczi, pe care nimeni nu va reuși să o descifreze, fiind ca un făcut, până la cercetătoarea româncă, Viorica Enăchiuc, ca urmașă testamentară a marelui neam trac, care a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele al XI-lea și al XII-lea, într-o limbă latină vulgară (daco–romană), cu caractere moștenite de la daci: Sunt semne care au aparținut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indoeuropeni în epoca bronzului, consemna în lucrarea sa cercetătoarea.
Codexul are 448 de pagini iar fiecare pagină conține între 9 și 14 rânduri, printre care și versurile unui cântec de luptă, numit Jurământul tinerilor blaki, intercalate cu miniaturi cu scene laice și religioase, scrise cu cerneală violet.
Tălmăcite în limba română, versurile sună astfel:

O viață, tăciunele Șarpelui, puternic veghetor,
Înșelător, să nu primești a te uni
Cu prorocirile Șarpelui,anuale, pentru că lovit
Vei fi
Cântecul cetății aud îndelung
Mergeți vioi, jurați pe căciulă!

Să juri cu maturitate și cu convingere!
Să fiu ție putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!
Alesul jurământ prețuiește șoimul tău,
mergi cu jurământ puternic!

Această operă de mare valoare pentru cultura noastră cuprinde și o culegere de discursuri, de solii, de cântece și rugăciuni care include în interiorul ei 86 de miniaturi ce consfințesc înființarea statului blak ( vlah ), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 și 1101.
În această lucrare de o importanță rară, din noaptea adâncă a trecutului, se vorbește despre organizarea administrativă și militară a țării care purta numele de Dacia. Þară cu hotarele spălate de apele râului Tisa, la vest, de Nistru, la est, de Marea cea Mare la sud-est și de neobosita Dunăre spre nord, până la izvoarele Nistrului. Tot în acest document este menționată Mitropolia blakilor care își avea sediul la Ticina, cetatea din insula Păcuiul lui Soare.
Îndelungatele și controversatele cercetări lingvistice au făcut ca în literatura de specialitate să se considere ca mostră de limbă română și numele Petre, transpus cu litere grecești pe un vas-amforă, datat din secolele IX-X, descoperit pe locul fostei cetăți Capidava din Dobrogea.
Un alt capitol memorabil în istoria limbii române îl constituie pasajul "torna, torna, fratre", conținut în opera istoricului bizantin Teofilact Simocata, secolul al VII-lea, pasaj identificat de unii lingviști români drept o probă aromână, de fapt, protoromână, limba română veche din vremea când dialectul aromân, român din Peninsula Balcanică, și cel dacoromân, de la nord de Dunăre, încă constituiau un singur grai sau dialect al limbii latine dintre secolele al IV-lea și al VII-lea.
Procesul de romanizare a Daciei a fost atât de rapid încât nimeni nu a mai avut timpul și răbdarea de a-și pune întrebarea: de ce? - deoarece aceste două limbi erau atât de apropiate ca pronunție, ca origine a cuvintelor încât procesul de omogenizare nu a fost decât o translație, o sinonimie. Romanizarea se observă în înseși numele localnicilor care, în câteva generații, ajung curat romane. Cu prilejul unei năvăliri a costobocilor este ucis dacul Daizus Comozoi, adică al lui Comozous, din Trophaeum Traian. Copiii lui îi pun la mormânt o placă funerară din care putem urmări procesul de romanizare a numelor. Pe tatăl celui ucis îl chema Comozous, nume dac. Fiul său poartă de asemenea un nume dac, Daizus însă copiii acestuia din urmă, nepoții lui Comozous, se numesc Justus și Valens, asemenea celor mai autentici romani.
Un fenomen similar va avea loc, în timp, și în Principatele Române unde, în curs de câteva generații, elementele străine vor fi asimilate de masa românească de locuitori.
Coborând în vechimea timpului și scormonind răsadurile protoromânei vom găsi cuvinte ca bârsana, munte, șepte, stână, vale atestate în componența unor nume topice încă din secolul al VI-lea, în opera istoricului grec Procopius. Semnificativă în acest context mi s-a părut a fi originea termenului bălan, cuvânt considerat în dicționarele noastre etimologice și explicative, creat în română din băl + sufixul – an. Faptul înregistrării termenului bălan (ballan) în secolul al VI-lea (536 – 537) încă în operele istoricului bizantin cu înțeles de cal negru de nuanța culorii fumului, cu pată albă în frunte, spun eu, etimologizat eronat de unii cercetători părtinitori, ca fiind de proveniență slavă ori turcică, dovedește destul de clar că acest cuvânt este moștenit de români direct din substratul daco–getic (daco–mezic, tracic), în care bălan a circulat, la barbari, așa cum scrie istoriograful bizantin, în forma ballan. Termenul bălan, ca și radicalul băl în română, este moștenit direct din substratul daco – getic și nu necesită nici un fel de etimologizări neîntemeiate pentru limba română. Este firesc să credem că mostre de texte scrise în limba română, fie la nord, fie la sud de Dunăre, au putut exista și au fost scrise și înainte de anul 1521, anul Scrisorii lui Neacșu.
Știut este faptul că scrierea chirilică a apărut în Þările Române în secolul al X-lea sau spre sfârșitul acestui secol, introdus prin violență odată cu limba slavonă sud – dunăreană. Cronica bulgară Þarstvenic afirmă că această operă de luminare a valahilor, cum a avut a se numi la vremea aceea, ar fi făcut-o țarul Asan obligându-i pe valahii care ceteau în limba latină (și dacă citeau înseamnă că aveau ce ceti, adică texte și lucrări în limba latină cât și în limba română) să lase mărturisirea romană și să nu cetească în limba latină și a poruncit ca celui ce va ceti în limba latină să i se taie limba. Ceea ce puțini știu este tocmai faptul că această denumire de valah sau vlah, pe care străinii o dădeau strămoșilor noștri, era echivalentă cu creștin, originea valhă sau vlahă contopindu-se cu credința creștină în Dacia Aureliană.
Pe de altă parte, este cunoscut că în anul 1430 la Trotuș se traduce din slavonă în limba română Biblia, lucrare considerată ca primul manuscris în limba română cu caractere chirilice. Cercetările au scos la iveală și au demonstrat că Manuscrisul de la Ieud, mai vechi decât cel de la Trotuș, datat din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, 1391 – 1392, și scrierile de pe pereții Bisericii din Deal, datate cu anul 1364, ar fi cele mai vechi scrieri în limba română.
În sprijinul folosirii limbii române pe vechile teritorii ale geto - dacilor, de către urmașii acestora vin dovezi noi, prin grija unor neobosiți cercetători, care au scos la lumină o mărturisire senzațională ce datează din anul 1426, o pisanie a mănăstirii din satul Linotopi din Grecia. Textul aromânesc este scris cu litere grecești și spune: Cari va s-vină și va si-încl’ină cu evlavie, la aestă bisearică, Dumnidză va s-l’i agiută. 1426.
Asemenea încercări de a descoperi texte românești anterioare scrisorii lui Neacșu pornesc de la convingerea că anul 1521 nu constituie pentru scrierea românească punctul ei de pornire, ci doar o etapă a unui proces mai vechi. Toate cercetările și descoperirile menționate mai sus sunt lăudabile ca intenție, dar nu pot aduce nici un câștig real pentru știință dacă nu sunt susținute și apărate de specialiștii în domeniu. Până la acreditarea unui alt text românesc mai vechi decât scrisoarea lui Neacșu, cunoștințele noastre referitoare la scrierea românească înainte de 1521 nu se pot întemeia decât pe unele informații ajunse până la noi, puține într-adevăr la număr și, în general, nesigure.
Parcurgerea atentă a acelor scrieri vechi, redactate în limba română cu alfabet chirilic, ne permite, însă, să observăm că la data alcătuirii lor, acest alfabet era bine adaptat pentru a reda sunetele caracteristice ale limbii române, întărind totodată ideea că, la momentul respectiv, exista o tradiție a scrisului românesc care se sprijinea pe respectarea unor norme suficient de omogene și de precise.
18.03.2007