Istoria cea adevărată, generează sentimente diverse printre care patriotismul este unul dintre cele mai nobile. Acest sentiment a avut de nenumărate ori importanță practică fiind un generator de acțiuni patriotice in epoci de răscruce a destinelor patriei. Simplificând, dar fără a minimaliza câtuși de puțin, putem afirma că martori care păstrează vie memoria istoriei sunt și construcțiile, mai mult sau mai puțin monumentale. Ele întrețin acel “Genius loci” care dă farmecul unei așezări făcând-o inconfundabilă. Doar dictatura de lungă durată, dictatura paranoică, duce la nivelarea tuturor aspectelor activității umane, deci și a arhitecturii. Urmările sunt vizibile la tot pasul și în cele mai diverse ipostaze.
Oamenii în general, și în special structurile statale moderne, își păstrează cu multa grijă martorii muți ai istoriei. Starea în care se află castelele de pe Valea Rinului și a Loarei o dovedește. Dovada este și Varșovia distrusă în proporție de aproape 80% în timpul ultimei conflagrații mondiale. Prima grijă a polonezilor a fost acea de a reface, cu exactitate, centrul istoric al capitalei lor. Și câte priorități nu aveau polonezii! În imediata lor apropiere rușii își venerează și ei înaintașii. Clădirile monumentale din Sanct Petersburg: Petrodvorețul, Palatul de Iarnă, Ermitajul, Turnul Amiralității, Catedrala St.Isaac și multe altele sunt văruite în culorile inițiale și, după caz, tencuite tot din patru în patru ani. Și asta s-a întâmplat cu regularitate și când splendidul oraș s-a numit Petrograd și când s-a numit Leningrad. La granița dintre Germania și Danemarca am văzut o așezare de vis. Case mici, parcă de jucărie, frumos aliniate, vopsite in culori vi, acoperite cu stuf, străjuiau o biserică gotică monumentală. Aceste mici căsuțe au în ele tot confortul modern, dar păstrează intact specificul local. Grijă pentru istoria și specificitatea lor știm că are si cel mai tânăr popor, nord americanii, care venerează fel de fel de ”memoriale”. Asiaticii își respecta trecutul cu sfințenie. Să ne gândim la chinezi și la popoarele din Indochina. Și cât de bine îmbină japonezii tradițiile din toate domeniile cu civilizația modernă. Exemple, ca cele de mai sus, sunt extrem de multe și ar pute umple tomuri întregi.
Un distins intelectual, care trăește de câteva decenii în orașul nostru susținea, mai anii trecuți, că situația aproape catastrofală în care se aflau zidurile Sibiului istoric s-ar putea datora, printre altele, sindromului ”Cuibului de cuc”, adică, susținea domnia sa, românii ca și pui de cuc, au fost crescuți într-un cuib străin. Plecând stăpânii pui de cuc folosesc, datorită împrejurărilor cuibul, în care s-au clocit, dar manifestă dezinteres în întreținerea lui. Astăzi discuția nu ar mai avea rost. În ultimul an, mai precis de când se știa că Sibiul va deveni Capitală Culturală Europeană, centrul istoric al vechiului burg a redevenit, ca formă, la strălucirea avută în evului mediu în care a fost creat.
Sunt însă mulți martori muți ai istoriei care n-au avut soarta orașului cetate Sibiu-Hermanstad. Se degradează sau dispar pentru totdeauna. Sate în care până mai ieri se putea admira, în voie, arhitectura specific românească au fost invadate, aproape sufocate, de construcțiile noi ale „îmbogățiților postrevoluționari” Așa numitele lor case de vacanță sfidează bunul simț poluând arhitectura tradițională. Mai grav este faptul că acești ”venetici înavuțiți” influențează și pe unii localnici. De câte ori treceam prin cimitirul satului Sibiel mă opream lângă o cruce funerară pe care era trecut cu data morții, 1837, numele unui om. Iată, îmi spuneam, a fost mult mai bătrân decât Ion Creangă dar trăiește încă în amintire familiei care îngrijește mormântul și a celor care, ca mine, se opresc pentru o clipă lângă el. Astăzi vechii cruci de piatră i-a luat locul un monument funerar modern pe care se află scrise numele unor gospodari ce încă trăiesc dar vor fi înmormântați acolo. Numele stră-străbunului lor n-a mai avut loc. Tot în acel sat am găsit într-o magazie, în stare de degradare, câteva fotografii de familie din a doua jumătate a secolului XIX și prima jumătate a secolului XX. Erau „prea vechi” pentru tinerii proprietari. Au de gând să-și renoveze și casa după modelul celor noi apărute cu stăpâni de aiurea S-a spus , de multe ori, în ultimul timp, că intrarea noastră în Uniunea Europeană trebuie să se facă cu specificul nostru, că specificitatea noastră va trebui să îmbogățească zestrea comună a Europei. Specificul nostru național, mai ales în arhitectură tradițională poate fi apărat de legislația în domeniu. Aceasta există dar nu este respectată. Cei care încalcă normele cu privire la construcții, în sate, sunt amendați și construcțiile se finalizează fără ca apoi să mai intereseze pe nimeni această încălcare