Chiar și la peste douăzeci de ani de la dispariție, Nichita Stănescu n-a încetat să provoace contestări vehemente și luări de poziție idolatre, opera sa rămânând în actualitate atât prin zelul criticilor care se străduiesc să demonstreze că tot ce-a scris ar trebui ars în piață publică laolaltă cu gunoaiele (v. Cristian Tudor Popescu) sau, dimpotrivă, că întreaga operă ar purta amprenta geniului. Există și voci critice care îndeamnă la echilibru și dreaptă măsură (v. A.D. Rachieru și nu numai): „Vom reaminti că revoluția stănesciană a marcat o mutație a viziunii poetice. Nichita ne-a apropiat, alături de congenerii săi, de lirismul autentic.[...] Poet până în străfunduri (cum l-a văzut Ana Blandiana), revoluționarul Nichita a fost un inovator. Dar radicalismul său a fost pur estetic, propunând alte instrumente expresive. Trebuie să avem în vedere natura sacerdotală a poeziei sale („tăcând lumea”), modelul „fremătător” al lui Pârvan, angelismul insinuat prin toți porii acestui lirism care a descoperit „necuvintele” (ascunse în atâta moloz liric), încercând să dialogheze cu zeii; și să nu-i cerem ce nu a fost, reproșându-i absența militantismului” (A.D. Rachieru - „Nichita Stănescu – un idol fals?” - p. 33).
Posteritatea lui Nichita Stănescu este „dificilă” (Eugen Simion) poate și datorită clasicizării „precoce” și modului în care, aproape incredibil, autoritățile vremii au „colaborat” la fabricarea „mitului”; ploieșteanul scria, în plină epocă de „bruiaj ideologic”, într-un mod cu totul diferit față de producția lirică a vremii și îndrăznea să redescopere lirismul interbelic și să refacă astfel legătura cu o tradiție fracturată (A.D. Rachieru) de evenimentele din august 1944. Delimitându-ne de pozițiile extremiste, considerăm că lectura fără prejudecăți a întregii opere lăsate de Nichita Stănescu și evitarea revizuirilor orbești reprezintă cea mai bună cale pentru așezarea poetului în locul care i se cuvine.
La Editura Semne a apărut în 2005, sub îngrijirea lui Al. Condeescu, „Opera Magna”, adică patru volume masive cuprinzând „epopeea lirică” a „poetului de anvergură europeană, poate cel mai de seamă din vremea vieții sale” (p. V); într-o notă a editorului se spune: „Ediția de față cuprinde, ordonate cronologic, toate textele lui Nichita Stănescu (antume și postume, proză, publicistică, interviuri, scrisori, anchete literare etc) tipărite pînă astăzi în periodice, în antologii și în volume, cît și unele inedite” (Al. Condeescu, p. LXX). Lectura primului volum, cuprinzând cam tot ce-a scris Nichita în perioada 1953-1965, este probabil cea mai interesantă, pentru simplul motiv că ea poate oferi cititorului imaginea poetului în devenire; debutul oficial a fost precedat de un adevărat laborator de creație, prea puțin cunoscut cititorilor de astăzi (de fapt multe din poemele din volumul la care ne referim sunt publicate pentru prima oară, explicația lui Al. Condeescu fiind că, până și un poet agreat de dictatura comunistă, putea fi din când în când cenzurat).
Lectura poemelor de început demonstrează, în primul rând, că Nichita Stănescu își însușise valoric / selectiv, cam tot ceea ce se scrisese până la el, de la scriitorii „canonici” până la cei contemporani: există versuri care amintesc de Eminescu, dar și de Coșbuc, Dimitrie Anghel, M.R. Paraschivescu, Voiculescu, Bacovia, Labiș...Pe de altă parte, drumul spre poezia esențializată de mai târziu, concentrată ca formă și – uneori – de tip ermetic la decodare, trece prin versul clasic, pe care „idolul” atâtor generații îl stăpânea la perfecție. Facilitatea jocurilor lingvistice, ușurința versificației și o anume retorică teatrală care i se vor reproșa mai târziu presupun talent, cultură și grație: nici măcar atunci când compunea, spre deliciul prietenilor, câte un palindrom, Nichita Stănescu nu reușea să fie stângaci: „Dus aici bețiv opal / Lapoviță bici asud / Dur, o vietate, cal - / La cetate – ivor ud” („Palindrom”).
În ciuda influențelor livrești, e limpede că aventura cuvântului începuse, că poetul simțea tensiunea dintre semnificat și semnificant și că se îndrepta spre „necuvintele” de mai târziu („Dar dacă, în discursul poetic, cuvintele țin loc de obiecte și sunt folosite din disperare, starea de poezie, captând tensiunea sinelui, visează necuvintele” – AD Rachieru). În această primă etapă de creație, Nichita interiorizează cuvintele, integrându-le organic în propria ființă: „Și-s om din cuvinte, iubită... / hai vino și strînge-le / ... îmi umblă cuvîntul prin vine / o dată cu sîngele” (p. 13). Starea de poezie pare precedată de starea de cântec, deși inițial se obtine o combinație ambiguu-parodică de mit orfic și pastișă a poemelor bacoviene: „Un bronz cu cuc. O modulare... / O notă ce-ar putea să vină, / din cine știe ce uzină / se despletește pe trotuare... // Tării de anason și chimeni / întind un himen ud și rece / Obscur, vreun străin mai trece... / ...Un gînd...și apoi nimeni...nimeni...” („Tăria nopții”).
Peisajele – marine, montane, urbane – care apar în poemele de început sunt luminoase și transparente, ușor romantice, poetul proiectând asupra exteriorului numai privirea uimită, dornică de cunoaștere; este vorba mai mult despre contemplare decât de o interiorizare a peisajului și de o mișcare a lui în ritmul propriu de mai târziu: „Un liliac mi-a înflorit / Surata primăvară / Sub geamul meu l-a răsădit / Cu taină într-o seară / Cu frunzulițe de smarald / Și stele moi în geamuri / Când razele în el se scald / Încet îmi bate-n geamuri / La ciocănitul lui timid / Cu mîinile avide / Eu ferăstruica i-o deschid / El florile-și deschide” („Liliacul”). Versificațiile de acest gen – destul de multe, reprezentând, în cel mai bun caz, simple exerciții de stil (de altfel poetul nu le-a selectat niciodată pentru un volum) sunt salvate de tonalitatea ironică prin care se încheie. Un poem fără titlu, publicat în „Flacara”, pe 30 martie 1984, atunci când autorul nu mai avea cum să protesteze, începe solemn și sfârșește coșbucian: „Mocnind tăciuni ascunși în scrum / pe coada lirei să-i frămînte / s-a dus poetul deci să cînte / în codrul trist de lîngă drum [...] / Cu țîrîitul unduios / taraf de greieri pe cîmpie / cutremurau din temelie / priveliștea de abanos // În codrul negru și solemn / cu frunzele din noapte frînte / s-a dus poetul deci să cînte / dar pomii toți erau de lemn” (p.19).
În februarie 1955 (majoritatea poemelor au data și locul unde au fost compuse notate cu o meticulozitate care parcă n-ar fi a poetului pe care-l cunoaștem noi!) Nichita realiza o „pagină de jurnal intim” emoționantă prin umor și prin savoarea lingvistică a jocului pur amintind de Păstorel Teodoreanu: „Acest ceaslov ie cumpărat da mine / diaconul Pandele din Văleni, / pă patru lei și șapte bani, iar cine / mi-l va luare îl blestem / să n-aibă parte și nici procopseală... / (Cînd peana și-a luat-o din cerneală:) / să-i putrezească gândul!” („Ceaslovul”). O „Ars poetica” din aceeași perioadă (vineri, 11 martie 1955) ia în răspăr și cuvântul, și nevoia de a scrie, tonul licențios și ocara părând a avea o motivație mai adâncă decât căutarea febrilă a unității dintre gând, simțire și expresie artistică: „cuvîntul moare în tăcere / se zbate înjunghiat de vis / și vrea bacșiș și vrea durere, / și-ntinde pumnul drept, deschis // Atâta aur pe icoane / prea în zadar s-a spălăcit, / căci găozarii cu plocoane / abia acum au conăcit // Și-și geme-n sine universul / beția stearpă de hașiș / Mă doare surd, mă taie versul / cum simți nevoia să te piși”.
Relația tânărului poet cu divinitatea este una de tip urban, lipsită de tensiune, chiar dacă lamentația (cu accente de mahala ploieșteană) se centrează pe motivul pierderii și pe cel al nevoii de regăsire, fie și prin desacralizare, prin coborârea lui Dumnezeu printre oameni, și nu prin urcarea acestora la EL: „of, Doamne...Ceața e târzie / și nu mai rag tramvaie-n drum / și-s singur sîngelui, de-acum, / fugit din zid de pușcărie. // De ce te măsluiești cu cridă / Of, Doamne...Nu pieri...Te-aud... / În ramul primăverii, ud, / se zbate fluturu-n omidă. // Rășina-n vine se-nfioară / Mă arde gîtu. Aș bea un țoi. / Tu-mi visurile de puțoi; / nu dau pe mine-o para chioară. // Și luna, luna rece-n spații / încheagă nopți cu chiu cu vai. / De ce nu-s, Doamne, un tramvai - / te-aș duce-n mine nouă stații” („Of, Doamne...Ceața e târzie”).
Prima poezie în vers alb (datată iunie 1955) pare a fi „Mărturie”, scrisă în stilul de mai târziu al lui Marin Sorescu; și dovedind că Nichita nu-și găsise timbrul personal, cel care să fie în consonanță cu trăirea în interiorul stării de poezie: „Arșița tălpilor / nu ni se mai scurge în trotuar, / căci picioarele ni-s încălțate / nu în pantofi, / ci în cismar. / Umerii nu mai șterg cu umbra / trotuarul, / căci nu-s îmbrăcați in haine, / ci în croitor. // dar pumnii, / pumnii / își scuipă umbra pe ziduri, / căci pumnii / își scurg arșița printre degete // Zgîiți-vă, chiorilor, la noi! / Nu-i așa că suntem chipeși?!” (p. 59).
Poetul începe să audă tăceri („Paralizie”), intră în criză de comunicare („Se ruginește bezna-n cer; / n-am limbă, n-am, nu pot să-njur, / mi-e somnul greu și port în jur / doar fier si fier și fier și fier”, se leapadă de sine, cel vechi și netrebuitor(„Nu știam că merg prin materie năuc”) și-și schimbă perspectiva: „Se surpă schelării și cad / aiurea, cu trosnet surd de brad. / Zidurile rămase departe / își răvășesc în mine ferestrele sparte. // Liniile se despletesc și curg” („Așteptare”). Aproape toate poemele din perioada 1955-1956 incluse în primul volum al „Operei Magna” sunt reverii de tip livresc, în care pot fi recunoscute sonuri eminesciene, argheziene (cu predilecție), dar și (aproape) pastișe la versurile „de lună nouă” ale lui Miron Radu Parachivescu. Poetul trăia în exterior, cu haine de împrumut, experimenta, versifica și fantaza, din când în când trezindu-se și recunoscând: „...și nu mai rîvnesc nerostitele fumuri / din rug, să le smulg ca pe-un schiptru de domn / Călcîiul îmi sîngeră încă de drumuri / Prea vin de departe, din somn” [s.n] („Popas”).
Spre sfârșitul anului 1956 „Sunetele deveniseră grele” („Poemul viemilor”), apoi, după un „Cîntec de ghețuri” („Și brațele tăcerilor vor fi-nceput să pregete... / Mișcările mi s-au oprit in pălmi și în degete”) și o „Foaie de jurnal” („Dar au crescut zidurile de beton și furnalele‚ nalte și grele / proptind cerul cu îngeri, de ele”), urmează aproape o lună de pauză și, abia prin ianuarie, un strigăt deznadăjduit: „Cîntule de drumeție / te urăsc că ai murit!” („Vîntul, sfîrtecat de boală”). L-am putea considera ecou liric: murise / fusese ucis Labiș; indiferent ce s-a întâmplat în laboratorul de creație stănescian, din acest moment tonul se schimbă și viitorul lider al generației `60 începe să-și arate puterile: „Hai, Nichita, strînge-ți pleoapă de pleoapă, strînge-le / Amurgul curge pe lîngă ochii tăi uimiți / de parc-ar vrea să vă priviți / unul altuia, sîngele” („Nu mai pîlpîie...”). Se prefigurează, deja, volumul de debut, „Sensul iubirii”; identitatea poetică părea a fi fost găsită: „acum sunt iar asemenea cu mine însumi, / cu pietrele, cu cetina din stînci” („Sensul durerii Doinei”) și „poetul îngerilor” devenea conștient de sine: „cu mîini prelungi și umeri ascuțiți, / pe care-aripile abia de se uscară” („Pădure arsă”), depășind „vremea rece, înclinată, / cu ani înceți, sporind tăcerea, / ce nu se mai sfîrșeau odată / și nu plecau spre nicăierea” („Meditație de iarnă”). Începea adevărata aventură lirică nichitastănesciană, și începea cu una din cele mai frumoase poezii de dragoste scrise în limba română: „Luna în câmp”: „Cu mîna stîngă ți-am întors spre mine chipul, / sub cortul adormiților gutui / și de-aș putea să-mi rup din ochii tăi privirea / văzduhul serii mi-ar părea căprui”...