agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-05-05 | [This text should be read in romana] |
Vorbind despre lume…
(eseu) Mi-am creat o lume a mea care m-a depărtat mult de lumea reală dar nu am ieșit din lumea în care am fost „creat”. Nu te poți rupe de ceea ce este adevărat, de ceea ce există. Nu poți nega ziua sau noaptea dar ți le poți imagina, cu ochii închiși, ca și cum ar fi reprezentări ale imaginației tale. Într-o continuă visare, prinsă între valtrapurile speranței, ne ducem viața. Dar oare ce trăim este real? Trăim noi cu adevărat? Dar când murim? Vorbim despre lume ca și cum am vorbi despre o cutie cu conserve de pește. Atât de banal a devenit acest cuvânt în care se adună sentimente, fapte, viață. De unii acest cuvânt este luat în derâdere: „lume, lume…” semnificând o îngrămădire de suflete într-un mers al neorânduielii. Alții exclamă: „ce lume nebună!” dacă o surprind într-o stare euforică contrară stării lor. Lumea se împarte pe mai multe criterii: lume bună, lume rea și lumea politică, a demagogilor, puțini dar dominanți sau cea a „băieților deștepți”. Lumea în general este absurdă. Ascultă și pornește apoi, fără să gândească, pe un drum ghidat de unul din lume care se crede a fi „Cel de Sus”. Am putea discerne dar este mai ușor să-l urmezi ca necuvântătoarele pe semenul care prin neputință înșală speranțele zicând că merge pe un drum drept, spre fericire. Ce este fericirea, în definitiv? O „Fata Morgana” de la care te aștepți că îți aduce numai bine. O iluzie. O altă închipuire a lumii. O ironie a sorții. Ce este binele? Un caz particular, de multe ori nelipsit de îndatorat. Oamenii se îndatorează pentru a-și împlini vrerea existenței. Conștientizăm oare noi de câtă îndatorare suportă viața aceasta pe care ne-o trăim pe Pământ? Nu. Nu cred. Este o frământare continuă a eului. Unii cred că totul li se cuvine, fie că există, fie că nu. Aceasta este o lume absurdă, insistentă și dăunătoare. Dar știm noi în viața aceasta ce este al nostru și ce nu? Avem vreo limită a bunului simț? Puțini și acela într-un procent ce, cred eu, nu depășește cu mult jumătatea întregului. Bun simț. Îmi salut și-mi ajut prietenii la nevoie. Dar cu cei care mă pizmuiesc ce fac? Îi las spre pierzanie? Îmi respect bunicii și părinții. Dar dacă sunt într-un mijloc de transport și stau pe un scaun uitându-mă indiferent la un bătrân care abia se mai ține pe picioare lângă mine. Și nu mă ridic. Și eu sunt obosit. Vin de la muncă sau ori de unde voi veni. Este treaba mea. Eu l-am găsit liber când am urcat în mijlocul de transport. „Hodorogul” acesta să stea în picioare, cine-l pune să călătorească când eu vin, de unde vin? „Bun simț”, zâmbesc. Ce este acela bun simț? Demagogie. Într-o zi am urmărit o scenă. O tânără cochetă, cu un aer nemărgint de intelectualitate, conversa fantastic de frumos cu un tânăr care o asculta sorbindu-i vorbele dar și figura. Râdeau, zâmbeau. Și nu mă mira nimic din comportamentul lor. Am întors privirea urmărind, doar o clipă, prin geamul autobuzului, mersul unui copil. Câtă gingășie. O voce ascuțită, stridentă mi-a oprit brusc contemplația și, mare mi-a fost mirarea! Cuvinte dure, josnice pentru acea tânără au început să se reverse asupra unei bătrâne uscățive care îi agățase cu o sacoșă din rafie, ciorapul. O pereche de ciorapi care au un preț fix, stabilit de oameni. Mă întreb ce preț i s-ar putea pune acelei tinere care urlase cu atâta îndărătnicie la necăjita femeie cu sacoșă din rafie? „Câți ca voi!” îmi trec prin minte versurile unei poezii de Topârceanu. „Of! lume”, exclami când greul îți apasă inima ca o piatră de moară. Ai o suferință și ai dori ca toată lumea să ți-o cunoască și să ți-o aline. Dorești ca piatra de pe sufletul tău, încărcat deja cu multe greutăți, să ți se ridice și sufletul să-ți fie ușurat. Dar nimeni nu te ajută... Îi vezi cum trec pe lângă tine cu capetele plecate și cu frunțile încruntate. Parcă ar ști că vrei ca lumea să te ajute. Te ocolesc și nu-ți întind mâna oferindu-ți speranța. Și mii de oameni dintr-o lume neajutorată cad pradă îngerilor decăzuți. Acei îngeri care ademenesc și răpesc sufletele neprihănite, sufletele lăsate de izbeliște, și o teamă mă cuprinde căci în interiorul meu „Poteca de-acum coboară ca fumul / din jertfa ce nu s-a primit.” Și oare unde va coborî acea potecă, mă întreb ca și Blaga, decât în Infern? Ce este Infernul? Lumea! Dar care lume? Noi suntem niște energii trecătoare pe suprafața diluvionată a acestei planete. Solul ei va digera trupul nostru. Dar sufletul? Există o lume a conștiinței? Și ce URMEAZÃ? 04.05.2007 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy