(VII)Despre singurătate

În cîteva rînduri, fiecare om se oprește și contemplă. Vezi, își spune singur, asta e viața mea. Atîta tot?
Am trăit fiecare dintre noi cîteva zile fericite, cu stări de corp plăcute, cu soare și natură. Mica noastră luciditate ne-a apărut deodată. Ești fericit? Da. Și nu mai vrei nimic? Atunci asta e limita superioară a fericirii? Dincolo, mai departe, alt undeva nimic?
Nu, am greșit drumul. Nu sunt acestea căile vieții. Soarele care urcă și coboară, pofta care cere și se satisface, senzația care începe și obosește, bucuria care strigă și deodată tace — nu lucrurile astea care se consumă rezolvă viața noastră, dacă viața noastră trebuie să aibă vreun înțeles.
Ci lucrurile care n u se consumă, care nu sfîrșe sc niciodată; lucrurile acelea care durează cît dreptele paralele de mult. Adevărurile care îmi preexistă și mă lasă în urmă; ideea care nu obosește niciodată; bucuria care stă. Eternitatea. Căci lucrurile acestea nu încep de nicăieri și au fost de totdeauna.
Dacă cineva caută plăceri care să semene cu fericirea, aci le-ar putea afla. În acest sens, poate, spunea un poet într-o zi că „geometrii sunt fericiți, deoarece creațiile lor durează“. Dar fericirea de fapt nu privește decît lucrurile care sunt azi și nu mai sunt mîine. Bucuriile durabile depășesc întotdeauna astfel de întrebări.
Atunci, toată truda noastră trebuie să ducă la eliminarea materialului care este azi și nu este mî ine. A privi lucrurile sub specie durationis în seamnă a te rătăci singur în durată. Viața noastră trebuie semnificată cu lucruri care să nu dureze.
Bucuria care stă. Ce just fixează verbul „stă“, așa scurt și categoric cum este, toată acțiunea de a te bucura! „Bucuria care stă“ e formula potrivită a eternității noastre.
Dar care sunt bucuriile stătătoare? Ele se află la îndemîna oricui. De pildă, un triunghi oarecare. Nu stă el? Nici nu crește, nici nu scade, nici nu s-a născut și, iarăși, nu va muri. Nu e nici un progres în el și nici o prefacere. Progresul și prefacerea sunt valori istorice, nu logice.
Atunci, contemplînd triunghiul stătător, omul poate deveni și el ființă stătătoare. Din punctul de vedere al ideii în general, omul — am mai spus-o — este singura ființă care poate să stea. Iată, în acest caz, de ce biografia n-are sens, de ce istoria este alături de realitatea spirituală: pentru că ea e în planul duratei, și nu al adevărului.
Să spunem din nou că nu e vorba de cine știe ce adevăr astronomic, ci de adevărul nostru omenesc. Omenește vorbind, noi putem trăi în eternitate. Noi trăim chiar în eternitate. E cea mai inexplicabilă nebunie a oamenilor aceasta de a se refugia în biologie și deci de a căuta cu voință singura durere care nu le este dată: aceea de a fi muritori. Căci nu suntem muritori, e clar. Dar suntem niște zei proști, niște nemuritori care ne-am uitat destinul. Cît de inutil încercăm să ne sinucidem!
*
Vorbind despre stele, Nietzsche, poetul, scria versul acesta: Nur ein Gebot gilt dir: sei rein , care vroia să rezume morala stelelor. Dar de ce să fie vorba numai despre stele, nu și despre oameni?
Este un lucru curios că oamenii nu vor să știe unde e puritatea lor, de cînd încep ei să fie puri. Dar știți de cînd? De la singurătate înainte.
Mă gîndesc iarăși la acel Pascal, care a dat atîtea lecții de omenie lumii. Faptele sunt știute, dar să le povestim încă o dată, să le povestească toți de nenumărate ori.
Lui Pascal i se interzice studiul geometriei. Tatăl său — care vrea ca tînărul Blaise, în vîrstă fragedă încă, să se cultive sistematic, asimilînd întîi literatura latină și greacă — este acela care deschide lui Pascal drumul către creația liberă. Tînărul e curios să afle ce se ascunde în domeniul acel a care-i e interzis. Pune întruna întrebări, iar tatăl său nu-i răspunde decît că geometria este studiul figurilor regulate. Blaise Pascal rămîne singur, cu definiția aceasta, în odaia lui de lucru. Începe să deseneze figuri regulate, pe jos. Le botează așa cum se întîmplă, numește cercul un rond și operează, pe cont propriu, mai departe.
Cînd, peste cîtăva vreme, tatăl său îl surprinde, Pascal refăcuse geometria euclidiană pînă la propozițiunea treizeci și ceva, încercînd să dovedească teorema că suma unghiurilor unui triunghi este egală cu două unghiuri drepte.
Toată lumea știe exemplul acesta și tuturor ne place să-l repetăm. De ce însă nu se scoate adevărata semnificație din el?
Căci, în definitiv, cine este Blaise Pascal operînd? E spiritul, e spiritul universal, e Adam; e omul singur.
Iată, în fiecare din noi stă un Adam care așteaptă să fie iarăși singur. Nu trebuie să vină lucrurile spre noi, peste noi, căci lucrurile adevărate sunt înăuntru. Lumile toate sunt geometriile care așteaptă, nedesfășurate, în spiritul nostru. De ce totuși se desfășoară ele atît de greu? Poate pentru că nu suntem toți Pascal. Dar, mai ales, pentru că lumea nu vrea să ne lase singuri.
Ne-am învățat, așa, să ne fie frică de singurătate. Toată educația noastră e făcută din aceeași groază de singurătate. Suntem crescuți pentru a trăi între oameni, și am putea trăi atît de bine singuri… Cadrele sociale, școala, legile, prejudecățile — toate ne încarcerează spiritul. Vor să ne facă gregari. Se cheltuiesc să perfecteze ceea ce avem mai prost în noi sau ceea ce, poate, nu avem deloc.
Numai Mîntuitorul a știut că destinul nostru era de a fi singuri — și de aceea mîntuirea lui vine prin conștiință, și nu prin turmă.
Ne e frică de singurătate. Cînd rămînem singuri, luăm o carte, sau scriem o carte, sau fluierăm. De ce să ne fie frică? Poate de la singurătate înco lo începem noi înșine.
E sentimentul cel mai caracteristic al omului contemporan necesitatea aceasta de a se popula. Am crezut și eu că trebuie să trăim printre fantome, dar n-am propus niciodată fantomele imaginației, ci fantomele stricte ale spiritului. Uitați-vă la fiecare om care rămîne astăzi singur, vedeți panica de care este deodată cuprins și apoi dezordinea în care cade, dezordine peste care stăpînește, regină, imaginația confuză.
Păcatul față de omenia noastră, care ar fi trebuit să fie omenie prin exces de luciditate, se dovedește a fi astăzi exces de imaginație. Nimeni, desigur, nu are dreptul să condamne arta și nobilele ei funcțiuni; dar abuzul acesta de ficțiuni și de fantastic, chinuirea spiritului cu balauri și cu toți monștrii apocalipsului n-au servit, poate, la nimic. Ne-ar servi de infinit mai multe ori singurătatea și ieșirea din turmă. Valoarea cea mai înaltă de care am avut parte în turmă a fost spiritul cinematografic, vizionar și ficționalist. Între atîtea imagini, omul devine și el o imagine, și se îneacă.
Să concediem o dată toată această lume dezgu stătoare și miriapodică. Trebuie să întoarcem hotărît spatele celorlalți. Trebuie să ne părăsim și pe noi, să ne lepădăm de toată falsa bogăție a vieții noastre imaginative și de conținuturile noastre tulburătoare. Aci e o pisică moartă: viața mea.
Decantare, perfectă decantare chimică. Limpezirea generală a apelor. Abandonarea tuturor conținuturilor. Ceea ce îți va rămîne de spus cînd nu vei mai avea nimic, aceea este al tău.
Ale tale dintru ale tale — și numai din ele.
Singurătate și geometrie. Nu e un titlu frumos? Pentru ce? Nu știu. Poate un titlu pentru viața omului pe pămînt.
Singurătate și geometrie. Ar trebui să spun numai singurătate. Căci ce face altceva omul singur, ce face altceva Pascal, decît geometrie? Sau poate ar trebui să spun numai geometrie. Căci unde se nasc formele, de unde încep elaborările pure ale spiritului, dacă nu din pustiurile sufletului, din nopțile sale omogene și albe?
Dar trebuie să spunem împreună: geometrie și singurătate, pentru că abia așa, cînd sunt puse împreună, oamenii pot înțelege ceva din sensul lor aparte.
Singurătate, geometrie și eternitate. Există o dialectică a spiritului pe care nimeni n-o poate înfrînge, căreia nimeni nu-i va pune capăt niciodată. De aci, din această linie a spiritului se desfac drumurile adevăratei vieți. Bucuriile ei sunt bucuriile simple, bucuriile formale, acte pure. Regatul veșnic al vieții noastre spirituale nu se întîlnește decît în zonele singurătății, noaptea, cînd încep să joace ielele.
…Și abia acum înțeleg de ce spunea Platon că Dumnezeu geometrizează. Căci Divinitatea e singură, nu-i așa? Prin excelență singură. Și ce poate face ființa singură, inteligența singură, pură, decît geometrie?
Nu din frică. Lui Dumnezeu nu-i e frică de singurătate, ca nouă. Nici din necesitate. Pentru Dumnezeu nu există necesitate.
Ci din voința de a trăi, într-un fel, veșnicia din ăuntrul lui.