Hristos e pe cruce, gol; pe cap, o cunună de spini; piroane, străpungându-I gleznele și încheieturile mâinilor, Îl țintuiesc pe lemn; trupul e plin de sânge și vânătăi, secretează numai sudoare și geamătul surd al cărnii robite. A fost pălmuit, scuipat, îmbrâncit, lovit, batjocorit, a urcat calvarul și nu o singură dată a căzut sub povara uneltei de chin. Acum așteaptă agonia și moartea rușinoasă, înceată, atroce, sub dublul semn al batjocurii și al blestemului. Îl înconjoară, pe maidanul împuțit de pe dâmbul din periferia orașului, numai oameni ostili și un anume număr de curioși indiferenți, obișnuiții amatori de execuții capitale și de cruzimi publice. La dreapta și la stânga Lui alte două cruci, fiecare cu prada ei, doi tâlhari, doi ucigași – doi infractori de drept comun, ca să fie obida și mai usturătoare. E ora amiezii, soarele dogorește, setea – esență a modului acestuia de nimicire – a început să se manifeste și totul nu-i decât o netrebnicie, înfrângere, deznădejde, durere, istovire.
Ca și cum n-ar fi de ajuns, iată că trec scribii, cărturarii, fariseii, saducheii, irodienii, bătrâni, toată șleahta câștigătorilor; și toți își clatină înțelepțește căpățânile cărunte; compătimitor și ironic Îl sfidează, Îl iau în râs, Îl poftesc să coboare de pe cruce și să-i convingă; ei, pasă-mi-te, doar atâta așteaptă: să vadă și să creadă.
Ba tâlharul din stânga Îl apostrofează și el, Îl provoacă, Îl ia peste picior, Îl insultă. Cel din dreapta însă, nu; cel din dreapta, deși răstignit și în chinuri și-n cumplită așteptare și el, găsește răgazul și puterea de a-l certa pe cel urâcios și mai află și altruismul și mărinimia și noblețea de a rosti cuvinte blajine și cuviincioase vecinului său. Nu-L poate ajuta cu nimic, nu-L poate desfereca și scoate de pe cruce, cu nimic nu-I poate schimba groaznica situație, nu-I poate ușura pedeapsa, nu-I poate scurta agonia, nu poate interveni în implacabila desfășurare a scenariului răstignirii. Nimic, nu poate face nimic decât îndura și el chinul până la capătul nopții.
Și totuși, așa netrebnic și neputincios cum încă suflă, ce-i este dat să audă? “Astăzi vei fi cu Mine în rai”. De ce această extraordinară și întru totul minunată făgăduință? De ce oare să fie el – vinovatul, pe bună dreptate osânditul, el cel fără de putere și mijloace de lecuire – de ce să-i fie dat lui a intra în rai, deodată cu Stăpânul, în vreme ce dreptul Noe, patriarhul Avraam (receptorul făgăduinței), Moise (transmițătorul Legii), proorocul Isaia (vestitorul venirii în trup a Izbăvitorului), împăratul David, proorocii toți și toți drepții din vechime și toți filosofii în care S-a sălășluit parțial Duhul Sfânt și Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan mai lâncezesc încă în iad? De ce această neasemuită cinste, acest har peste har, de ce această imediatitate? Astăzi!
Caracterul cu totul uluitor al răsplatei cum se explică? Din ce provine? Astăzi, cu Mine, în rai! E în aceste cuvinte o urgență, un elan, o plinătate, un clocot care nu poate stârni decât uimirea.
Unii au căutat să înțeleagă referindu-se la calitatea de coleg de suferință cu Domnul a tâlharului celui bun. Da, el s-a învrednicit de onoarea fără seamăn de a fi supus aceleiași osânde ca și Hristos și de a se afla la câțiva pași de Sfânta Cruce în ultimele clipe ale vieții. Da, e firesc ca Domnul să fi nutrit simțăminte de milă, simpatie și bunăvoință față de un tovarăș de pătimire.
Alții invocă demnitatea omului, ținuta sa resemnată și cuviința în relația cu Hristos, spre deosebire de răcnetele și hula celuilalt. Da, este și aici o doză de adevăr și logică.
Dar nu acestea mi se par a fi explicațiile adevărate. Esențial mi se pare altceva, o faptă (o atitudine mai bine zis) parcă menită a fi lesne trecută cu vederea și totuși hotărâtoare: tâlharul n-a putut face nimic, dar a putut îmblânzi și îndulci atmosfera aceea sufocantă, doldora numai de amoniac, de răutate, de fățărnicie și venin. L-a mângâiat anume pe Răstignitul nevinovat cu o vorbă bună!
Da, sintagma aceasta simplă, bătrânească, locuțiunea aceasta sumară specifică graiului țărănesc ancestral constituie explicația cea mai plauzibilă a făgăduinței făcute de Domnul, a plinătății, imediatității și urgenței ei. O vorbă bună - și a fost de-ajuns! Ca un balsam tămăduitor, ca leac absolut, un orvietan, un miracol.
Acele câteva cuvinte de respect, de afecțiune, de luare de apărare, de încredere, de compătimire au schimbat dintr-o dată totul și au prefăcut sinistrul maidan, imunda Golgotă, spațiul otrăvit de nedreptate, cruzime și răzbunare în colț de omenie, în anticameră de paradis. Astăzi cu Mine, în rai: pentru că și tu acum, în acest pustiu (acest waste land, îl va numi cândva robul Meu, T.S.Elliot) al urgiei și vicleniei ai introdus o picătură de rouă. Pentru că trecând peste propria-ți năpastă, M-ai văzut, M-ai intuit, M-ai recunoscut și n-ai șovăit să-Mi iei apărarea, să Mi te închini, să-Mi spui vorbe care Mi-au mers la suflet și Mi-au strecurat miere în inimă, făcându-te cu adevărat părtaș al patimilor Mele. N-ai rămas închis în tine, încuiat în durerile tale, izolat în prea firescul tău egocentrism de om fără speranță. Nu te-ai plâns pe tine, M-ai tânguit pe Mine. Ai dibuit și răgazul și bunătatea și gingășia sufletească de a încerca să consolezi și să alini pe un altul. Cu o biată vorbă bună tu ai prefăcut Golgota aceasta și toate clătinările acestea din cap și toate “huurile” lor, toată această odioasă tărășenie și locul acesta spurcat în grădină. Ca și păcătoasa, M-ai miruit cu mirul de mare preț al milei și luării aminte la necazul aproapelui tău. Mi-ai dat să beau – la figurat, însă nu mai puțin intens – paharul acela de apă rece despre care am spus că nu va rămâne nerăsplătit.
Așa și noi, așa și noi, se cade să urmăm pilda lui Dismas și să pricepem ce preț poate dobândi în unele împrejurări o vorbă bună. Aur și argint să dăm nu avem, nici obiecte, nici mărfuri, nici ajutor efectiv oarecare. Înseamnă că suntem sortiți a nu face nimic, a sta țepeni, reci, nepăsători, absenți cu duhul, de gheață și de piatră? Surzi, orbi, cu gândurile aiurea? Departe, rătăcind pe meleaguri ale singurătății în sine învârtoșată?
Ceva, oricând și oriunde, în ciuda împrejurărilor celor mai neprielnice și mai adverse, ne rămâne de făcut: năpăstuitului din preajma noastră îi putem spune o vorbă bună. Actul acesta gratuit și neeficace (din punct de vedere practic), “surplusul” acesta, inutilitatea aceasta nu reprezintă o vorbă goală ci bună. Vorba cea bună a tâlharului din dreapta înmiresmează aerul vitriolat al Golgotei și aidoma adierii line care, pe Horeb, i-a vestit lui Ilie apropierea Atotputernicului, sălășluiește pace și dulceață în sufletul omenesc al Mântuitorului.
Constantin Noica a scos în evidență comorile filosofice ale rostirii românești. Expresia o vorbă bună ne poate fi călăuză întru înțelegerea fondului duhovnicesc al graiului nostru. Recursul acesta ne rămâne de-a pururi la dispoziție: cu o vorbă bună putem roura sufletul cel mai pustiit al unui semen al nostru. Să nu pierdem, când ni se oferă, prilejul de a șterge sudoarea de pe fața oropsitului, ca milostivnica Veronica ori de a îndulci sufletul unui răstignit printr-un cuvânt de mângâiere și părtășie, așijderea tâlharului celui bun.