Nu sunt critic. Nici nu vreau să fiu! Nu am aptitudini pentru așa ceva și nici nu mi-ar place! Acest text nu e unul de critică literară, e doar o părere printre multele alte păreri care circulă pe internet sau aiurea. Puteți să o ignorați sau nu. Sau puteți să-mi spuneți ce înseamnă pentru voi „falși poeți”. Acest pseudo-eseu vine din faptul că mă exasperează poeții (pe care i-am împărțit în trei categorii) care declamă transfigurați și neîncetat iubire veșnică muzei poeziei, după ce tot ei au violat-o sau au supus-o la perversiuni intelectuale.
Prima categorie e reprezentată de poeții pentru care poezia e simplu joc de cuvinte. Ei caută doar ordinea în care, așezate, cuvintele să sune frumos. Doar rima; dacă e posibil, cât mai inedită, cât mai exotică. Nu se transmit mesaje, nu se caută sensuri. Se urmărește muzicalitatea și atât. Poezia lor nu e subiect de meditație, e doar sunet de clopoței. Ding-dong, ding-dang, ding-ding – vai, ce versuri zglobii, se va și entuziasma publicul! Dacă un ascultător va fi întrebat peste o oră despre ce era vorba în poezie, nu-și va mai aminti. Intelectul lui nu a fost solicitat pentru a reține vreo idee. I-a fost solicitat doar auzul. Jocurile de cuvinte pot fi în unele cazuri foarte erudite, se descompun termeni, se inventează vocabule, transpare vâna de enciclopedist a autorului. Dar rămâne tot o joacă, fără legătură cu emoțiile umane. Poeții de genul ăsta nu văd Idei. Preocuparea lor e să măsoare silabele, să șlefuiască cât mai fin cuvintele. Sunt mai degrabă tehnicieni ori ingineri ai literelor, matematica versurilor e pentru ei primordială. Aceste poezii pot fi asemuite și cu un mănunchi multicolor de baloane, arată bine împreună, par să pleznească de sănătate dar, ce păcat, sunt goale pe dinăuntru și nici nu persistă în timp.
A două categorie e alcătuită din poeții care preferă să scrie fără rimă, dar și fără sens! Poeziile acestea sunt însă tare la modă. Dacă le critici, înseamnă că te opui progresului, noului val de postmodernism. Ești taxat de retrograd, îngust la minte, incapabil de inovații. Sunt cele mai răspândite texte pentru că nu necesită nici știința combinării cuvintelor, nici ureche poetică, nici cultură generală. Scopul lor este acela de a fi cât mai abstracte, cât mai iraționale, cât mai sterile. Sunt impenetrabile. Zece oameni vor înțelege zece lucruri diferite din același poem. Se doresc a fi impregnate cu un iz obscur, vag filozofic, dar doar proștii pot considera că filozofia vine dintr-un tărâm elitist, inaccesibil muritorilor de rând. Rostul filozofiei este tocmai de a oferi înțelesuri, nu de a le ascunde. Dar poeții care scriu astfel nu pot trăi fără a se ascunde după cuvinte. Ei chiar se justifică spunând că le e foarte greu să-și explice creațiile fiindcă ele sunt mai presus de rațiune. Și, la urma urmei, un Demiurg nu se explică muritorilor. „Crede și nu cerceta! Iubește și nu pune întrebări!” Acestea sunt preceptele noilor poeți. Așa că fabrică cu frenezie vers după vers, fără vreo legătură logică între ele; poemul poate începe de oriunde, se poate termina oriunde, se poate scoate orice din el sau băga orice, înțelesul va rămâne același, deoarece e pur și simplu absent. Unii scriu poeziile acestea copiind câte un vers sau un cuvânt, la întâmplare, din zece cărți diferite. Alții, pornind de la un termen, se distrează adăugându-i într-un fel de joacă stupidă tot felul de cuvinte adiacente. Nu e nevoie de inspirație, nu e nevoie de idei, nu e nevoie de trudă asupra melodicității interioare ori exterioare a poeziei. E nevoie doar de cititori! Iar aceștia, har domnului, sunt destui. Destui care să se extazieze în fața falșilor profeți. Asta, pentru că și ei sunt falși cititori ori suferă de aceeași boală a croitoriei de cuvinte.
A treia categorie o formează cei care scriu versuri de dragoste. De dragoste de țară, de femeie, de Dumnezeu, de natură, de orice. Nu contează. Ei sunt oamenii care iubesc așa, în general, iar iubirea îi transformă în poeți. Și atunci înșiră cu gingășie platitudini, într-o feerie a lipsei de inspirație și umor. Măcar, într-un fel, ei sunt inofensivi. Versurile lor sunt atât de gonflate încât put de la o poștă a nimicuri inutile și a infantilism. Poeții aceștia sunt, de regulă, adolescenți sau pensionari. Sunt cei care, într-o poezie de toamnă, întotdeauna vor evoca imaginea frunzelor căzătoare și a păsărilor călătoare, iar într-o poezie despre vară, întotdeauna vor rima soare cu mare. Mai nou, genul ăsta de poezioare e foarte prizat în muzica românească, un teritoriu unde mișună, de asemenea, prostia fudulă.
L-am auzit la tv pe Tudor Gheorghe profețind că Bucureștiul se va sufoca din cauza prea multor mașini. Nu se mai poate circula în capitală, nu se mai poate respira. Ei bine, în poezie începe să fie la fel. E atât de multă maculatură, încât devine obositor să cauți un loc curat, populat de oameni cu idei, sentimente, tehnică și umor. De ce umor? Tocmai pentru că proștii n-au simțul umorului! Ei se iau mult prea în serios și caută să demonstreze tuturor cât e de important ceea ce au de spus. În vacarmul făcut de vocile lor, e greu să mai distingi glasul unuia deștept sau măcar interesant. Urechea și mai apoi, treptat, sufletul se sufocă. Poezia actuală devine astfel și ea din ce în ce mai aglomerată, mai irespirabilă. Din ce în ce mai toxică.
Făceți-vă rezerve de aer curat, va fi mare nevoie de ele. Lucrurile au început să pută.