Motto:
“...Ultimele evenimente de la Chișinău pur și simplu de aici, de la București, într-un anumit fel, sunt de neînțeles”.
Stelian Tănase. Democrația, nr.100

Să vă spun drept, mi-e amară lumea de-atâta diplomație. De fiecare dată, când vrei să-ți descarci sufletul, trebuie să te gândești de zece ori. Nu cumva, Doamne ferește, să superi pe cineva cu adevărurile și ofurile tale. Sunt absolut sigură că tocmai Stelian Tănase înțelege ce se întâmplă de fapt la Chișinău și cu Chișinăul cam de vreo două secole încoace. Am fost trecuți prin atâtea mașini de tocat cu tot cu oase, coloană vertebrală, creier și inimă, încât puțini au mai rămas verticali și cu materia cenușie neafectată de cuțitele unei ideologii și politici de deznaționalizare bine gândite, consecvente și violente. Ne-au transformat, ne-am transformat în niște râme, în niște voronini, stepaniuci, tarlevi, pavlici morozovi și iosifi stalini. Ce să facem, dacă n-am avut o coloană vertebrală, care să tocească niste cuțite, să le rupă, să le sfarme la mama dracului. N-am avut! Chiar dacă risc să mă repet, voi afirma că, din păcate, politica țaristă cu privire la Basarabia s-a încununat de succes. Azi, la Chișinău, o mână de oameni mai încearcă să facă ceva. Să hrănească râmele cu cretă, în speranță că le va apare și lor, râmelor, un schelet ori măcar un “cronț” din ăla, pe care-l mestecam când tăia tata porcul de Crăciun.

Nimic nou sub Soare și nici sub Luna Republicii Moldova. Poate doar pe planeta Marte ar mai fi ceva de descoperit. Și dacă tot rușii s-au angajat s-o “defrișeze” primii, vai de capul nostru.
Ce să se întâmple la Chișinău? La putere au venit, dar pare-se că nici n-au plecat vreodată, cei care au învățat pe note (suficient de) bune la scoala sovietică cine nu sunt în viața asta. De pe la 1812 încoace, basarabeanul a fost învățat mai întâi de toate cine NU este, n-a fost și nici nu poate fi pe fața pământului. La alte lecții poate o fi rămas el corigent, da la asta e „emininte”.

Din Chișinău, primesc e-mail-uri de la prietenii mei. Niște scrisori care îmi dau iluzia că aș auzi aievea glasurile lor triste, disperate și indignate. Mă tot întreabă cum e să te simți român la București. Le povestesc unora despre cum e, altora - despre insomniile mele, despre cum visez, când mai și adorm, un tren ce merge de-a lungul graniței, iar eu alerg și nici granița nu pot trece, nici în tren nu mă pot urca. Despre cum mă privea Putin, având ochii blânzi precum un miel de Paști înainte de sacrificare, de pe coperta unei cărți din vitrina librăriei „Minerva” de pe Calea Victoriei, despre documentarele rusești și despre Rusia de pe PAX, despre „Strada felinarelor sparte” de pe Tele 7 abc, despre cum mă întreabă lumea dacă în Republica Moldova moldovenii învață la școală în rusă etc... Că de unde să știe ei, bucureștenii, cum și ce se învață la Chișinău? Din „Strada felinarelor sparte” ?...


La sfârșit de ianuarie, în zilele aniversării Unirii Principatelor, la București, se discuta cu pasiune și înflăcărare despre cine a fost mai onest și mai dezinteresat în acțiunile ce au contribuit la formarea României moderne: Alexandru Ioan Cuza ori Mihail Kogălniceanu, despre circumstanțele internaționale favorabile evenimentului, despre echilibrul european, despre Rusia și Turcia, despre francmasonerie și arta manipulării, despre prietenii, invidii, orgolii, despre o mulțime de lucruri importante pentru a înțelege firea românului de pretutindeni, fie el moldovean, muntean ori ardelean... Intelectualii basarabeni nu participă la astfel de discuții. Poate că nici nu le arde lor acuma a deliberări savante oricât de interesante, captivante ori chiar teatrale ar fi ele. Dar nici a emisiuni televizate nu le prea arde... Intelectualul basarabean nu are nici o șansă să apară, cum se zice pe la București, pe sticlă. Totul e pe mâini bune ori, ca să folosesc un cuvânt “de origine sănătoasă”, e de nădejde la Chișinău: poșta, telefonul, telegraful, televiziunea. Un pic “mai de capul lor” rămâneau ziarele. Nu toate ziarele, ci doar vreo câteva mai obraznice. Rămâneau. Chipurile... S-au apucat comuniștii să le caute ac de cojoc. Au început cu Timpul. Or, iote, i-o apucat pe-o parte citiu’ și scrisu’! N-au de citit “Moldova Suverană”?! N-au “Comunistul”?! N-au “Komsomolka”?! Cine vrea tare, tare poate citi “Trud”-ul ori, na hudoi koneț, “Pridnestrovie”!

La drept vorbind, basarabeanul simplu are altceva de făcut pe lumea asta. Basarabenii, ori mai bine zis marea lor majoritate, n-au când citi, n-au bani de ziare, n-au când gândi, n-au când privi televizorul, n-au când înțelege dincotro și unde ne târâm noi așa iute. Basarabenii “au de lucru”. Iar când se mai îndreaptă din șale, nu prea au ce vedea la televizor, în afară de fruntea senină a primului ministru, cea încruntată a președintelui ori cea veșnic preocupată de strategii fantastice și de soarta poporului a lui Stepaniuc.

Cât despre intelectualul basarabean, acesta are teatrul lui. 24 de ore de teatru. Zilnic. Și nu doar unul dintr-ăla cu ministrul Madan în rolul lui Karabas Barabas. Or, pașaportul de cetățean al Republicii Moldova este un fel de abonament pe viață la un spectacol interminabil, mai mult tragic decât grotesc, mai mult clasic decât postmodern. Și totuși... Eugen Ionescu ar mai putea scrie încă sute de pagini cu rinoceri și alte jivine inspirându-se din viața de toate zilele a Republicii de pe Bâc...
Intelectualul basarabean, descendent din țăranii care-l votează azi pe Voronin, stă solitar pe baricade ori mai bine zis pe ruinele lor. Se gândește la ce zile-a ajuns (iarăși!) și cum să mai reziste, să lupte, sa mai facă ceva. Să convingă opoziția asta anticomunistă (declarată ori adevărată) să facă ceva. Stă încărunțit, dezamăgit, sărac, scuipat, amenințat de foștii săi discipoli ajunși șefuleți pe la „interne”. Stă cu tricolorul într-o mână și cu inima în alta. Poate măcar așa vor întelege cei de la București ultimele evenimente din Chiș-in-hău. Or, adevăratele victime ale evinimentelor de la Chișinău, sunt cele conștiente de mizeria și impasul în care le e dat să-și ducă crucea... Iaca iar scriu, vorba Sorinei Ștefârță, ca pentru “Literatura și Arta”. Adică patetic.

Despre mine ce să zic? Aștept de vreo trei săptămâni să-l publice „22”–ul pe Vitalie Ciobanu cu “Stuporile anului politic 2003 în Republica Moldova”, dar văd că tot îl amână. Căci, ce-s niște biete stupori basarabene pe lângă problemele globale? Așa că, până ce-o fi, am „fericita” ocazie de a viziona, pe la ora 5 dimineața, pe TVR2 „Știrile serii” (înregistrare). Ca să fiu “la curent” cu ce se întâmplă la Chișinău. Azi, de exemplu, președintele Republicii Moldova a fost numit doar “Voronin”. Fără nici un alt “calificativ”. Nici tu domn, nici tu tovarăș, nici tu tambovskii volk... Tare-s zăpăcite prezentatoarele astea de la Știri. Da’ poate nici ele nu mai știu cum să le zică guvernanților mai frumos și mai neromânește, să-i prindă cu suflet. Am văzut că, de emoție, încurcă, sărmănelele, “concedierea” cu “concilierea”. Eh, râmele noastre, râme...

În această ordine de idei, cred că ar fi mai mult decât oportună realizarea proiectului de emisiune TV pentru grila de programe TVR (România) propus de un grup de inițiativă de la Chișinău, în șirul de nume al căruia le întâlnim și pe cele ale lui Nicolae Josanu, Oleg Brega, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Ștefan Andronic, Aurelian Silvestru, Mihai Cimpoi, Val Butnaru, Ion Manoli, Anatol Petrencu, Anatol Gremalschi, Silviu Tabac etc.
Astfel, am încerca cel puțin să lichidăm deficitul de informație veridică despre adevărata stare de lucruri la Chișinău și să promovăm cultura și limba română într-un spațiu nedreptățit de istorie. Am încerca să evadăm din statutul nostru de „nimeni”, din statutul nostru de tărâm despre care chiar și la București multă lume știe doar că e țara „Ibi sunt leones”, vorba anticilor și a lui Em. Galaicu-Păun.
Astea mi-au trecut prin minte acum, în timp ce ascult acest refren din Ada Milea: „Eu mi-aș băga viața în raniță, țara în ranță, granița-n raniță... și gata”.