agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-01 | [This text should be read in romana] | Submited by Bogdan Gagu
A IUBI VIITORUL
Ar fi dorinÈ›a cea mai vie a multora dintre cei de azi ca lumea să se sfîrÈ™ească niÈ›el după ei sau, dacă se poate, chiar o dată cu ei. Nu putem suferi viitorul, acesta-i adevărul. Ne prefacem că-l pregătim, că-l dorim, că-l aÈ™teptăm, dar, în fond, nu ne interesează în el însuÈ™i. Și n-ar fi nici măcar un act de generozitate față de alÈ›ii acela de a-l pregăti. Ar fi, după cum s-a mai arătat, un simplu act de definire al nostru, de vreme ce nu sîntem altceva decît propriul nostru viitor. Nu putem suferi viitorul, singurul lucru care e al nostru! Semnificativ pentru indispoziÈ›ia față de viitor este sentimentul, adesea prezent în unele cugete, că lumea e într-adevăr sfîrÈ™ită sau pe sfîrÈ™ite. Uneori sentimentul ia forme absolute. AÈ™a trebuie să fi fost în preajma anului 1000, cînd panica sfîrÈ™itului de lume cuprinsese de-a binelea minÈ›ile creÈ™tinilor È™i poate chiar pe ale necreÈ™tinilor. Tot aÈ™a va fi — nu încape nici o îndoială într-o asemenea privință — în preajma anului 2000. Dar chiar gînditori de mîna întîi sînt încercaÈ›i de sentimentul amintit. Nu încep oare Caracterele lui La Bruyère prin: Tout est dit, et l’on vient trop tard depuis plus de sept mille ans qu’il y a des hommes, et qui pensent*? (Iar după acest tout est dit a venit Kant, a venit Goethe, a venit analiza matematică…) Și nimic nu e mai impresionant, în această privință, decît exemplul lui Hegel, care afirma că evoluÈ›ia spiritului în istorie se încheie prin căpătarea unei conÈ™tiinÈ›e depline de sine, pe care o aduce lumii filozofia sa, dincolo de ea dialectica spiritului în istorie nemaipărînd a poseda mult înÈ›eles. Nu e numai orgoliu aci. E È™i multă, îngrozitor de multă oboseală. Acolo unde sfîrÈ™eÈ™te istoria È™tiută de noi ni se pare că sfîrÈ™eÈ™te istoria însăși. Acolo unde se încheie viaÈ›a noastră avem sentimentul că sfîrÈ™eÈ™te, dacă nu viaÈ›a însăși, măcar un capitol de-al ei. AÈ™a e lesnicios de privit lucrurile. Nu e mai simplu să facem din astăzi o culme decît un adevărat început? Istoria pare a se întregi prin clipa de față, în această zi al cărei conÈ›inut vine de la sine să împlinească tot ce ar mai fi fost de împlinit în lume. Și sfîrÈ™itul ni se pare de neînlăturat atîta vreme cît istoria se înfățiÈ™ează ca un întreg, cu semnificaÈ›ii depline È™i bine articulate, în locul devenirii pure È™i simple. Ne socotim pe de o parte victime, pe de alta privilegiaÈ›i. Victime ale aÈ™a-numitului „curs al istoriei“; privilegiaÈ›i însă, căci măcar putem fi spectatorii lui. AÈ™a încît stăm aici, la capătul seriei istorice, È™i cîntărim tot ce a fost È™i în felul în care a fost. Onorăm pe Solon, preÈ›uim È™i dispreÈ›uim pe Alcibiade, condamnăm sclavia antică È™i InchiziÈ›ia medievală, proslăvim pe Ioana d’Arc. Dar cine sîntem noi? Ce privilegiu unic ne revine în aÈ™a fel încît să nu făptuim nimic È™i să avem dreptul de a judeca tot? ÃŽn alte cazuri, sentimentul nostru de sfîrÈ™it nu ia asemenea forme absolute, ci unele ceva mai blînde. Nu este chiar sfîrÈ™itul lumii, ni se spune atunci; este numai un sfîrÈ™it de veac. Dacă nu ne aflăm la capătul cel mai depărtat al seriei, sîntem totuÈ™i pe undeva, la o înnăditură a ei. Cu noi se sfîrÈ™eÈ™te un lanÈ› de lucruri È™i de la noi începe un altul. ÃŽn timpurile noastre, zic profeÈ›ii aceÈ™tia, se zămisleÈ™te aÈ™a-numitul „om nou“. Omul nou! Dacă măcar l-ar vroi cu adevărat pe el, pentru ce e nou în el, pentru viitorimea lui… Dar profeÈ›ii noÈ™tri sînt, de fapt, tot niÈ™te filologi, cum i-a numit gînditorul acela, tot spre trecut privesc È™i doar trecutul e materia lor. Cum însă trecutul nu conÈ›ine prin el însuÈ™i viitorul, ci prin puterea noastră de a vroi, profeÈ›ii de azi, ideologii adică (speÈ›a de vînturători ai ideilor, care a reuÈ™it să le compromită pe acestea prin sterilitatea veacului al nouăsprezecelea), nu mai izbutesc să vadă nimic. Și atunci e simplu: fiindcă nu văd, prevăd. Omul nou e o negaÈ›ie; e ceea ce nu disting ei bine în viitor, nevroind bine în prezent. Omul nou vrea să spună numai sfîrÈ™it al lumii vechi. E iluzia celor care nu sînt pregătiÈ›i spre a duce mai departe pe omul vechi. Cum, toate virtuÈ›ile culturii noastre au ostenit? CreÈ™tinismul nu mai inspiră? Umanismul nu mai cultivă? ȘtiinÈ›a nu mai dovedeÈ™te? Ce minciuni! Cîte accente de artă mai poate deÈ™tepta sentimentul religios! Cîte geometrii nu s-au scris încă! Trebuie să privim spre viitor, nici vorbă; dar nu blestemînd trecutul, ci purtîndu-l cu noi, înainte. SfîrÈ™it de lume, iată cum È™tim să botezăm lipsa noastră de voință, micimea viziunii noastre, lipsa aceasta de orice idealism. ÃŽn bună parte, lucrurile provin dintr-o greÈ™eală de perspectivă. Filozoful culturii Oswald Spengler a calificat viziunea istorică privilegiată drept una ptolemeică, deoarece, după cum sistemul lui Ptolemeu făcea din pămînt centrul universului, la fel viziunea aceasta face din prezent un centru de perspectivă. Trebuie, adaugă el, o viziune coperniciană, cercetarea istoriei cu un ochi atît de indiferent în ce priveÈ™te situaÈ›ia mea personală de cercetător, încît să nu mi se mai pară, de pildă, că secolul al nouăsprezecelea după Cristos este cu mult mai însemnat decît secolul al nouăsprezecelea dinainte de Cristos. Căci È™i fizicianului i se pare luna mai mare ca Jupiter È™i Saturn, dar nu proclamă faptul acesta. — TotuÈ™i se arată a fi ceva ptolemeic pînă È™i în viziunea istorică a lui Spengler. Este, anume, o obsesie de sfîrÈ™it de veac, obsesie pe care se poate foarte bine să i-o fi întărit observările È™i dovezile faptelor, dar ce rămîne, psihologiceÈ™te, un semn de oboseală È™i oricum o situare privilegiată a prezentului. a) Despre apatia omului contemporan Mentalitatea istorică, îndrumătoare numai spre trecut, e, după cum s-a amintit, cu adevărat vinovată de eroarea de perspectivă în chestiune. Ea nu îndeamnă pe oameni la acÈ›iune, la luptă, la ceea ce teologii numesc agonie, ci, înfățișînd trecutul ca un destin, ca un blestem, învață pe oameni apatia. CreÈ™tinul singur — o arată Unamuno, în Agonia creÈ™tinismului — È™tie să deprindă sensul luptei, al agoniei. Istoria obiÈ™nuită înlocuieÈ™te agonia prin apatie, constituind astfel cea mai proastă È™coală cu putință pentru individ. Din punct de vedere moral, individul de azi e mai rău înzestrat decît oricare altul, poate, iar într-o largă măsură faptul se datoreÈ™te spiritului istoric, istorismului, care a ridicat apatia omului modern — încurajată de altfel È™i de presiunea celorlalte puteri anonime — la rangul de floare aleasă a lucidității. Să subliniem, în puÈ›ine cuvinte, cîteva trăsături care ne par caracteristice pentru apatia omului modern. Nu s-ar putea spune despre el că este cu desăvîrÈ™ire apatic È™i că, de pildă, nu ar fi încercat de nici un entuziasm. Dar entuziasmul său e de un anumit tip: nu e un entuziasm care se deÈ™teaptă în el, ci unul care îl cuprinde. Dacă prin urmare ne entuziasmăm, o facem din afară, printr-un curent care ne ia cu sine, căruia i ne predăm, cum spuneam È™i ceva mai sus. De aceea ne È™i entuziasmăm de atîtea lucruri. Un observator de suprafață ar putea spune despre societatea contemporană că e foarte tînără sufleteÈ™te, de vreme ce are atîta căldură, de vreme ce aplaudă cu atîta bunăvoință. Ce e mai tînăr, oare, decît entuziasmul unei mase ce asistă la un spectacol sportiv sau popularitatea neobiÈ™nuită pe care o cîștigă unele lucruri, foarte multe, în acel continent prin excelență tînăr al Americii? E ceva suspect totuÈ™i aci: popularitățile nu rezistă; entuziasmele sînt sincere È™i au o anumită spontaneitate, dar nu sînt durabile. De ce? Tocmai, poate, pentru că „ne cuprind“, pentru că vin — vin de undeva, se fac undeva, dintr-o plămadă anonimă — spre a ne lua pe sus pentru o clipă È™i a ne lăsa neschimbaÈ›i după aceea. Dar aÈ™a ceva nu înseamnă tinereÈ›e. Asta poate fi tinereÈ›e de american, tinereÈ›e de spectator sportiv, dar nu tinereÈ›e adevărată. TinereÈ›ea are, cît de cît, un înăuntru. Entuziasmul vine dinăuntru, È›i-l creezi tu, sau nu vine deloc. Iar entuziasmele care „cuprind“ sînt stări de suflet, sînt adevărate psihoze, pe care nu trebuie să le dorească nimeni, iar mai puÈ›in decît oricine comandanÈ›ii pentru ostaÈ™ii lor. Nimic nu e mai ridicol, dar È™i mai semnificativ, pentru stările de suflet ale contemporaneității decît cazul acestor comandanÈ›i — de cele mai multe ori oameni politici — care se simt într-o zi ridicaÈ›i de valul entuziasmului popular, spre a se trezi a doua zi în apele liniÈ™tite ale mediocrității, fără să È™tie de ce s-a întîmplat atît una cît È™i cealaltă. Capriciul gloatei, exclamă atunci înÈ›eleptul, socotind că a explicat tot ce era de explicat. Dar capriciul nu denumeÈ™te cum trebuie carenÈ›a sufletească a gloatelor, lipsa aceea de înăuntru, dincolo de care totul e nesiguranță È™i nestatornicie. Capriciu e prea mult. Gloatele nu au nici măcar atît. Caracteristic încă, pentru omul modern, e sentimentul de „a aÈ™tepta să se întîmple ceva“. Dintr-un moment într-altul trebuie sau poate, pare-se, să aibă loc ceva. Ciulim urechile È™i aÈ™teptăm. Nu s-a întîmplat încă? Se va întîmpla cu siguranță peste puÈ›ină vreme. AÈ™a aÈ™teptăm atît pe cele rele cît È™i pe cele bune. De ani de zile aÈ™teptăm războiul, de pildă. ÃŽl aÈ™teptăm fiindcă, spunem noi, el vine sigur, la fel cum aÈ™teptăm revoluÈ›ia, care e cu neputință să nu se întîmple. RevoluÈ›iile „se întîmplă“. Sîntem atît de apatici, încît chiar acÈ›iunile omeneÈ™ti prin excelență È™i de iniÈ›iativă prin excelență, cum sînt revoluÈ›iile, chiar ele se întîmplă în chip impersonal. Și nu ne dăm întotdeauna seama că fatalismul într-o astfel de materie e la fel de absurd, aproape, ca atitudinea unui însetat care ar aÈ™tepta să se întîmple o acumulare de nori È™i să plouă, în loc să sape pur È™i simplu spre a găsi apa acolo unde este. Nu spunem, în definitiv, că revoluÈ›iile nu se întîmplă È™i de la sine. Dar ele se întîmplă tocmai pentru că, intimidat, individul le aÈ™teaptă. ÃŽntr-o lume care ar vroi mai mult, asemenea manifestări ar fi mai puÈ›in întîmplate. Dar apatia omului modern își găseÈ™te încununarea desăvîrÈ™ită în sentimentul său de aÈ™a-numită curiozitate. Căci, să nu ne minÈ›im: curiozitatea nu e, de cele mai multe ori, o formă activă, dorinÈ›a de a È™ti, pozitivul sufletului. Este întoarcerea în afară, din lene, din oboseală, a spiritului. Sîntem extravertiÈ›i din plictiseală. Critica societății contemporane ar trebui să înceapă tocmai de la condamnarea acestei forme stupide a curiozității, care face din noi toÈ›i niÈ™te gură-cască. Cînd trece prin văzduh un aeroplan ne grăbim să ne întoarcem privirile către el. Ce vrem să vedem? Nimic precis, căci nu-i recunoaÈ™tem nici măcar principiile. Nu legile înălțării È™i ale miÈ™cării lui; altceva ne interesează, ceva nedefinit, ceva spectacular. Ce mare invenÈ›ie ziarul! Ne pune sub ochi — È™i uneori chiar la propriu, cu fotografii — tot ce s-a întîmplat prin lume în ultimul timp. Noi È™tim bine ce s-a întîmplat mai înainte È™i vroim din toată inima cele ce se vor întîmpla în urma noastră; ne interesează acum să È™tim doar în ultimele zile ce a mai avut loc pe glob… Și încă ziarul e destul de greoi. Dar are să vină televizorul, sau cum se va numi, È™i, întovărășit cu radioul, ne va da o imagine instantanee a prezentului mondial, cu privire la care eram atît de curioÈ™i să È™tim cum arată. Atunci, măcar, e de nădăjduit că tragica noastră plictiseală se va curma; căci nu ne putem dori nimic mai desăvîrÈ™it ca exerciÈ›iu de satisfacere a curiozității noastre. Există o formă supremă a acestei curiozități: stupiditatea cu care ne privim unii pe alÈ›ii. Da, stăm la geam È™i ne privim unii pe alÈ›ii. Ne mirăm unii de alÈ›ii! E uluitor cum poate fi omul încercat de sentimente atît de absurde. Ce vedem la ceilalÈ›i? Nu vedem nimic adînc, nimic omenesc. Dar ne uităm cu voluptate, ne arătăm cu degetul, facem haz unul de altul, admirăm, comentăm. Te întorci în afară către oameni È™i te uiÈ›i la oameni, atunci cînd ai pe om în tine. Ce apatie! O astfel de curiozitate nu mai poate avea nimic pozitiv în sine. E pur È™i simplu forma inversă a voinÈ›ei, lăbărÈ›area È™i paralizarea acesteia. VoinÈ›a se naÈ™te dinăuntru, dintr-o plinătate de viață spirituală. Noi însă nu avem nici un fel de înăuntru. De aceea — È™i filozofii timpului ori ai culturii noastre nu au întîrziat să observe faptul — originalitatea celor de azi este în fond atît de mică. Pe plan de creaÈ›ie, omul de cultură al zilelor noastre nu are decît arareori ceva de spus; el e în schimb un excelent comentator, un remarcabil filolog, face È™tiință comparată È™i face, mai ales, în chip desăvîrÈ™it de bine, istorie È™i operă de erudiÈ›ie. Ce semn mai bun, spune atunci filozoful culturii, pentru decadenÈ›a timpurilor noastre decît această apatie? Dacă mai era nevoie de o dovadă că epoca noastră încheie un veac, un ciclu de cultură, nu o avem oare în chiar nerodnicia insului contemporan? ÃŽn definitiv, dacă apatia e destinul societăților în lichidare, n-ar mai fi nimic de spus. Dar să nu fie o apatie prin neÈ™tiință; mai mult încă, prin înÈ™elăciune de sine. Li s-a spus oare oamenilor că voinÈ›a lor e hotărîtoare? Că aceea ce fac ei se poate insera în istorie? Că, măcar, dacă nu se inserează în istorie, creează o desăvîrÈ™ire personală, valabilă prin ea însăși chiar alături de istorie? Li s-a spus celor de azi că pot vroi? Nu. Li s-a spus că individul nu înseamnă nimic în faÈ›a puterilor anonime; că masele, istoria, natura È™i chiar omeneasca È™tiință vin toate peste ei, ca un val. Li s-a spus că a vroi, orice fel de a vroi, este o trufie È™i deci o nesocotință. Că e mai înÈ›elept să deznădăjduieÈ™ti decît să vrei. Atunci apatia nu e tocmai un destin. Individul a fost calomniat, iar doctrinarii se dovedesc a fi căutat doar să-l intimideze. Asemenea fenomene de întimidare se întîmplă adesea în lumea istoriei. ÃŽn faÈ›a unei voinÈ›e mari se pare că există împrejurări cînd indivizii sau chiar societățile întregi se văd silite să abdice. AÈ™a s-a întîmplat, de pildă, cu multe popoare din Antichitate, ce au fost intimidate de puterea È™i mai ales de voinÈ›a de putere a Romei. Regele Attalus, murind, lasă Romei moÈ™tenire puternicul regat al Pergamului. Cu Bitinia, istoricii ne povestesc că se întîmplă la fel. Ba chiar un rege al Egiptului, anume Alexandru al II-lea, imitînd pe cel al Pergamului, lasă ca moÈ™tenire Romei regatul despre care se spunea că e cel mai bogat al Antichității. Ciudată sinucidere! exclamă istoricul. Ciudată? Sinuciderile acestea au măcar un sens. Ele sînt ale cîte unui om în faÈ›a altui om sau altor oameni. Dar sinuciderea despre care amintirăm, a omului de azi în faÈ›a unei puteri cu desăvîrÈ™ire anonime, cum s-o calificăm acum? Regele Attalus trebuie, nici vorbă, să fi fost un om apatic, el È™i toată seminÈ›ia sa; dar măcar aveau scuza că voinÈ›a lor se pleca în faÈ›a altei voinÈ›e. Dar noi, în faÈ›a cărei voinÈ›e ne plecăm? Cui ne închinăm, subjugarea cui o cerem? Nu este cea mai surprinzătoare dintre idolatrii cea de care dăm noi, luminaÈ›ii de azi, dovadă? E, hotărît, ceva de primitiv în omul contemporan. Spre a-l salva, istoricul zilelor de azi spune că el e doar, prin luciditate, un deznădăjduit. Și într-adevăr, dacă te consideri într-o lume dată de-a gata, cu Dumnezeu, spaÈ›ii interplanetare È™i îngeri, cu istorie, mase È™i destin, e greu să nu fii deznădăjduit. Dar eÈ™ti un deznădăjduit aÈ™a cum ar fi fost primitivul fără magie, de pildă. NiÈ™te primitivi fără magie, niÈ™te superstiÈ›ioÈ™i fără credință, niÈ™te îngeri decăzuÈ›i È™i cuprinÈ™i de pasivitate, pozitivitate È™i plictiseală, cu aÈ™a ceva seamănă, în fond, mentalitatea noastră. Și pentru a păstra totuÈ™i un grăunte din privilegiile pe care, încetul cu încetul, individul le-a pierdut, ne-am închipuit că, dacă n-am putut însemna ceva în mijlocul lumii în care ne-am trezit, ne revine totuÈ™i satisfacÈ›ia de a constata că această lume lichidează o dată cu noi. Sîntem la sfîrÈ™itul lumii, ea se curmă o dată cu noi. Dacă nu sîntem nimic, avem măcar satisfacÈ›ia să È™tim că, nu peste prea multă vreme, nici lumea nu va mai fi nimic. Poate că în convingerea aceasta mentalitatea noastră de primitivi se trădează mai mult decît oriunde. NegreÈ™it, există printre noi autentici filozofi ai culturii care văd, înÈ›eleg È™i explică fenomenele lumii contemporane. Dacă aceÈ™tia găsesc semnele decadenÈ›ei, semne de sfîrÈ™it în sînul ei, cu alte cuvinte dacă, o dată cu timpurile noastre, li se pare că se încheie un ciclu, explicaÈ›ia lor s-a închegat desigur pe un material de fapte prea bogat È™i prea doveditor spre a mai putea fi înlăturată doar cu observaÈ›ia că ideea sfîrÈ™itului o dă un anumit sentiment al sfîrÈ™itului, prezent în fiecare dintre noi. Nu despre asemenea spirite mari ale timpului este vorba, ci mai degrabă despre noi, cei care simÈ›im fără a răscoli faptele. Un asemenea sentiment necritic, necontrolat se naÈ™te È™i se hrăneÈ™te doar din apatia de care dăm în chip neîndoielnic dovadă. Și ce ne mai poate scutura niÈ›el din pasivitatea noastră? Doar zgomotul, senzaÈ›ionalul, apocalipsul. Ne place tam-tamul, È™i de aceea dorim ori aÈ™teptăm sfîrÈ™iturile, orice sfîrÈ™it fiind răsunător. S-a observat adesea nevoia de senzaÈ›ional a omului contemporan. Totul trebuie să fie zgomotos pentru auz È™i neaÈ™teptat de mare pentru văz; în ordinea morală, căutăm efectul, surpriza, iar în cea literară paradoxul. E adevărat că ne stăpîneÈ™te È™i un anumit gust pentru discreÈ›ie, pentru măsură, uneori. Jazzul contemporan e zgomot, dar e È™i reÈ›inere în acelaÈ™i timp. TotuÈ™i, dacă fondul nostru primitiv s-a civilizat, el n-a putut-o face alterîndu-se într-atît încît să dispară cu desăvîrÈ™ire. Pe alte planuri, setea noastră nesecată de senzaÈ›ional, vocabularul aÈ™a-numit „tare“, adică plin de superlative, nevoia de a ne exalta simÈ›urile È™i fiinÈ›a dovedesc limpede că sentimentul măsurii nu e, de cele mai multe ori, decît o tehnică. Am vroi să fim necontenit frenetici sau să vedem necontenit lucruri frenetice; dar frenezia se reliefează mai bine dacă sîntem È™i cuminÈ›i din cînd în cînd. Iar pentru noi, cei mulÈ›i, cei iubitori de zgomot È™i apocalips, cei doritori de sfîrÈ™it în toate È™i al totului, căci sfîrÈ™itul e măcar răsunător la culme, pentru noi a spus un contemporan vorba aceea adîncă È™i calmă: „Un arbore cade cu trosnete. A crescut fără zgomot.“ b) ÃŽntre apatie È™i agonie Fără zgomot, aceasta e creÈ™terea adevărată. Cu cîtă bucurie nu te întorci la ea, după ce ai rătăcit printre toate lucrurile acelea scrise cu majusculă: Cosmos, Ființă, Neființă, Istorie. E un ocol pînă la noi înÈ™ine, dar să nu regretăm niciodată ocolul, de vreme ce ne-am redescoperit. Stă în rosturile problemei morale să dezbată chestiuni mari spre a reveni la îndatoriri mici. A vroi începe acum să capete sens. Factorul prometeic din voință o viciază. Nu de exaltare — căci e greu să trăieÈ™ti necontenit la înălÈ›imi —, ci de măsură, discreÈ›ie, stăruință are nevoie insul. Tot ceea ce e dilatat se învecinează cu indiferenÈ›a, vidul. Spre a nu primejdui voinÈ›a noastră de a recădea în apatie, vom alege o luptă, fără de răsunet poate, dar È™i fără odihnă: agonia. A vroi nu are înÈ›eles decît în această necurmată tensiune de pe plan moral. Una dintre cele mai necugetate erori ce se pot săvîrÈ™i împotriva spiritului este de a răpi pe a vroi planului moral, spre a-l trece pe alte planuri. AÈ™a s-a făcut în acel de atîtea ori vinovat veac al nouăsprezecelea. ÃŽn loc ca voinÈ›a să slujească la desăvîrÈ™irea morală a individului, în loc deci ca ea să se potrivească problemelor ce se pun activității individuale, să dea fiecărui gest un înÈ›eles etic, să salveze, într-un cuvînt, viaÈ›a individuală în ea însăși — ea s-a lăsat stimulată de intelect È™i a tins în mod necugetat la o stăpînire a naturii prin È™tiință. A È™ti, s-a spus cu egală îngîmfare ca pe vremea lui Bacon, înseamnă a putea, a deveni puternic. Ce să-È™i dorească mai bine omul decît puterea? Deci să vroim puterea. Uitam însă că omul vroise È™i în alte rînduri puterea, pe timpurile magiei, de pildă, sau o dată cu fiecare om demiurg. Și aÈ™a s-a întîmplat că, în locul unei voinÈ›e sănătoase, privită drept o cale spre desăvîrÈ™irea morală, am preferat una exaltată, tinzînd spre stăpînirea fără de rost a naturii. E curios cum alergăm după „putere“. Asupra noastră È™i împotriva noastră, asta da, are înÈ›eles. E singurul înÈ›eles pe care sîntem în stare a-l da puterii È™i voinÈ›ei de putere. Căci obiectul nostru sîntem noi înÈ™ine; singurul nostru cîmp de acÈ›iune e propria noastră omenie. Dacă ne mai trebuia un semn de-al mentalității primitive, magice, tocmai în acest salt nefiresc în gol îl putem afla. Ce sănătoasă este problema morală, ca problemă a omenescului, È™i ce nesănătoase sînt veacurile care nu È›in seamă de ea! AcelaÈ™i veac trecut, despre care am vorbit poate prea mult, e veacul caracteristic într-o astfel de privință. El n-are problematică morală — luat în linii mari, negreÈ™it — fiindcă n-are, la drept vorbind, sentimentul de a se afla în criză. Problema filozofică a moralei se naÈ™te, ca È™i filozofia în genere, în veacurile de criză. Veacul trecut n-a È™tiut, în iluzionismul său, ce e criza È™i de aceea nici n-a avut propriu-zis filozofie, ci s-a mulÈ›umit s-o tăgăduiască. El nu ne pare astăzi doar prea naiv; ci È™i prea intelectualist, prea iubitor de ideologie. Veac fără etică! A vroi nu începe să însemne ceva decît după dezastrul ideologiilor. Ideologul e omul fără de răspundere al tuturor programelor È™i proiectelor de reformă. Ideologi sîntem cu toÈ›ii încă, atîta vreme cît ideile noastre nu ne obligă pe plan practic. Dar atunci a vroi nu ar mai avea rost cu privire la toată lumea, a vroi binele omenirii; cu atît mai puÈ›in înseamnă a vroi puterea de stăpînire a intelectului asupra naturii; cît înseamnă ceva pentru sine, adică a răspunde prin sine de ceea ce ai propus. Ideologul nu are voință morală ci, cel mult, ambiÈ›ii. Un asemenea exemplar de umanitate compromite ideile în numele cărora vorbeÈ™te — nu cumva de aceea sîntem atît de plictisiÈ›i astăzi de „idei“? — È™i falsifică rosturile voinÈ›ei. Acesta, deÈ™i încă vir dicendi peritus, a încetat de a fi vir bonus. Pentru vir bonus, pentru omul stăpîn pe sine, puternic, dar în lumea sa puternic, pentru desăvîrÈ™irea acestuia are rost să vroim, dacă trebuie să vroim ceva. Dar putem cu adevărat vroi? se întreabă din nou omul contemporan. ÃŽnfrîngerea noastră, atunci cînd am încercat prin voinÈ›a de putere să fim demiurgi, nu e atît de deplină încît nici în cele ale omului, pe plan moral, să nu mai fie rodnică voinÈ›a? Cu alte cuvinte, este încă posibil omului de azi să înceteze a fi apatic, spre a începe să fie agonic? Nu e de prisos să se atragă atenÈ›ia asupra faptului că, în ciuda oboselii de care dau dovadă societățile de azi, ele n-au încetat să vroiască, în felul lor. Dacă a vroi se traduce prin a privi în viitor, a fi viitorul, nu s-ar putea spune întotdeauna că societățile È™i-l ignoră pe al lor. Vulgarizatorii È™tiinÈ›ei È™i pozitiviÈ™tii care o idolatrizează pînă la compromitere fac mult caz de faptul că È™tiinÈ›a prezice anumite fenomene. De pildă, se vesteÈ™te că la 11 august 1999 va fi eclipsă totală de soare. Nimeni nu se îndoieÈ™te, după profeÈ›ia astronomului, de aÈ™a ceva, iar pozitivistul, victorios, te întreabă dacă se poate prevedea È™i în ordinea morală ceva asemănător. Or, răspunsul este: da, se poate prevedea, È™i tocmai prin aceea că societățile nu sînt cu desăvîrÈ™ire lipsite de voință. Nu putem È™ti cum vor fi societățile Europei în preajma anului 2000; cine să prevadă astăzi schimbările adînci ce se vor petrece în ele pînă atunci? TotuÈ™i, se poate È™ti — cu anumită certitudine, de altă natură decît cea astronomică, dar la fel de indiscutabilă — că, oricare vor fi societățile Europei în 1996, ele vor sărbători patru sute de ani de la naÈ™terea lui Descartes. Și oricare vor fi societățile la anul 2032, ele vor sărbători două sute de ani de la moartea lui Goethe. Nu ne îndoim de aceasta, cum nu ne îndoim de eclipsa de soare de la 11 august 1999. Iar ceea ce ne face să nu ne îndoim este tocmai conÈ™tiinÈ›a că omenirea de azi vrea să slăvească pe Goethe, crede în spiritul său, în supravieÈ›uirea acestuia. S-ar putea spune, prin urmare, că nu numai intelectul e creator de ordine È™i deci prevăzător, ci È™i voinÈ›a. Viitorul capătă, prin voință, o anumită structură. Ne dăm seama de această structură tocmai pentru că ne exercităm voinÈ›a. Știm lucrurile pe care le vroim — nu însă dintr-o voință arbitrară, ci dintr-una adîncă, izvorînd din firea spiritului nostru. Atunci cînd lăsăm anumite puteri anonime să vroiască pentru noi, e firesc să nu È™tim nimic. Dar tot aÈ™a s-ar întîmpla, poate, È™i în cîmpul È™tiinÈ›elor dacă experimentatorul n-ar vroi nimic, ci s-ar mărgini să observe cele ce se întîmplă să cadă în zarea experienÈ›ei sale. Vroind, ieÈ™im prin urmare din anonimat. Și viitorul încetează el însuÈ™i de a fi anonim atunci cînd, prin voință, ieÈ™im din rîndul celor anonime. Filozofia culturii vorbeÈ™te despre un destin de plante pentru creaÈ›iile spirituale ale omenirii. Culturile, dacă nu È™i oamenii, s-ar naÈ™te, s-ar desfășura È™i ar pieri întocmai ca plantele; nici o libertate mai mult, nici un fel de sorÈ›i în plus. Dar cum ar putea fi altfel, atîta vreme cît nu există voință È™i conÈ™tiinÈ›a că se poate depăși starea de plante? Iată ce s-ar putea răspunde acelora care pun la îndoială capacitatea omului de a fi activ, luptător, agonic. Căci dacă societățile vor È™i se pot miÈ™ca, într-un anumit sens, către viitor; dacă ele pot avea o împlinire, cu atît mai mult ar putea fi în stare individul să tindă către desăvîrÈ™irea sa. De altfel cele de mai sus spun prea multe chiar. Căci voinÈ›a de viitor a societăților È™i capacitatea lor de profeÈ›ie sînt istorice. Profetizăm ceva care se va întîmpla în istorie. Sensul lui a vroi însă trebuie să fie străin de gustul istoricității. El nu trebuie să tînjească după sfîrÈ™ituri sau începuturi epocale. Lui a vroi îi revine creÈ™terea fără zgomot, fără faimă. Am amintit de voinÈ›a societăților pentru că ea e mai limpede în ochii tuturor; acÈ›iunea ei se petrece pe o scară mai mare. Dar adevărata creÈ™tere către viitor e a indivizilor, nu a colectivităților. Iar ea interesează în ea însăși, nu în răsunetul ei. Ce poate È›inti mai mult o voință decît desăvîrÈ™irea de sine a subiectului ei? Numai acest viitor, nu È™i unul istoric, este demn de invidiat. Dar viitorul nu aduce desăvîrÈ™irea, o făgăduieÈ™te doar. ViaÈ›a morală e luptă morală, agonie pe planul zilnicului. Ceea ce-l interesează mai presus de toate pe luptător e începutul. El se gîndeÈ™te foarte rareori la sfîrÈ™itul răsunător al lucrurilor, dar întotdeauna la începutul lor tăcut. Știe, în ordine individuală, că lumea nu-i e dată de-a gata, că ea încă nu e creată, ba, într-un anumit sens, că niciodată nu va fi creată de-a binelea. Sensul luptei sale e de a preciza lumea, definindu-se pe sine. Și nu se poate defini prin celelalte lucruri, ci tocmai prin acestea pe care È™i le dă singur, prin ordinea morală ce-È™i prescrie. Fără patos, să căutăm a fi la începutul lumii, necontenit la începutul ei. AÈ™a făcea conÈ™tiinÈ›a în planul cunoaÈ™terii, aÈ™a face ea È™i acum, în planul acÈ›iunii. Cît de triste sînt acele filozofii în sînul cărora crezi una È™i faci alta: scepticismul, de pildă, care nu-È›i spune să nu făptuieÈ™ti deÈ™i îți recomandă să nu te hotărăști în ale judecății. Aci totul trebuie să fie proces, pe plan intelectual ca È™i pe plan sufletesc. ConÈ™tiinÈ›a individuală e o conÈ™tiință de acÈ›iune. Prin aceasta, chiar, ea e una de acÈ›iune proprie, căci dacă nu trăim viaÈ›a la începutul căreia am stat sîntem fiinÈ›e automate, nu cu adevărat active. AÈ™a ni se întîmplă deseori să ne trezim vieÈ›uind automat în formele altor timpuri. Aceste forme au fost È™i ele cîndva elaborare, proces. S-au fixat însă, È™i acum tind să se permanentizeze. Societățile nu-È™i educă întotdeauna indivizii deÈ™teptînd propriile lor puteri, ci servindu-le de-a gata cadrele È™i chiar formulele la care efortul È™tiinÈ›ific È™i cel moral din vremurile anterioare ajunseseră. AÈ™a se face că adesea se încearcă educarea în ordine morală prin proverb È™i aforism. Cum ar putea însă convinge proverbul È™i cum ar însufleÈ›i aforismul, de vreme ce nu răspund la nimic în conÈ™tiinÈ›a celuilalt? EducaÈ›ia noastră e făcută cu aforisme: nu se putea o mai bună dovadă de suficiență, de convingere că am atins o culme dincolo de care orice trudă e fără rost. Atît de înrădăcinată e iluzia aceasta, încît s-a crezut că înÈ›elepciunea, care e faptul viu al vieÈ›ii intelectuale, poate fi predată. Trăim o epocă de manuale. Agonicul își însuÈ™eÈ™te propria sa viață. Este o înspăimîntătoare lipsă de voință în lumea aceasta în care totul se întîlneÈ™te în manuale. Agonicul singur se leapădă de catehism. Există credincioÈ™i, pare-se, în anumite religii, credincioÈ™i care au cîte un „părinte spiritual“; orice ar face ei, se duc să-l consulte: e bine ce vor să facă? nu e bine? Iar dacă părintele spiritual le spune: aÈ™a È™i aÈ™a să faceÈ›i, credincioÈ™ii aÈ™a fac. Să ne mirăm că există credincioÈ™i de speÈ›a aceasta? Ei sînt cît se poate de potriviÈ›i într-o lume ca a noastră, unde conÈ™tiinÈ›a individuală nu mai È™tie nimic prin sine, ci ia totul de-a gata. Numai că să nu-i mai numim creÈ™tini pe astfel de credincioÈ™i. Nu poate fi creÈ™tin cel ce nu are norma în el; cel ce nu È™tie; cel ce nu vrea. De ce să întrebi pe altul cu privire la păcatele tale? De ce să aÈ™tepÈ›i de la altul osînda? Ea e întotdeauna mai puÈ›in trudnică de îndurat atunci cînd vine din afară, căci nu te supune nici unui efort, lovindu-te, nu te mai lasă liber pentru răscumpărare. Cînd È›i se semnalează păcatul, eÈ™ti copleÈ™it; cînd, în schimb, îți simÈ›i păcatul, te însufleÈ›eÈ™ti. Poate că e în firea omului să nu-È™i simtă păcatul È™i să se ierte mai mult decît l-ar ierta duhovnicul său. ÃŽn sensul acesta unele religii ar putea să aibă dreptate în fapt atunci cînd nu lasă libere, după cîte se pare, sufletele, ci le strunesc prin mijlocirea preoÈ›ilor lor atît de autoritari. Dar, pe plan de principii, asemenea doctrine seamănă mai degrabă cu o intimidare decît cu o mîntuire a omului. Un scriitor rus, Berdiaev, schiÈ›a într-un rînd procesul de adîncire în sine a omului pe plan moral, proces pe care l-am urmărit ceva mai sus pe plan de cunoaÈ™tere.1 Pentru concepÈ›ia medievală, spune autorul, concepÈ›ie care e în strînsă legătură cu cea antică, pentru Dante È™i Sfîntul Toma, omul e o parte organică a lumii obiective, o treaptă a unei ierarhii universale. Ordinea e impusă omului din afară. Iadul È™i cerul îi sînt date, nu se găsesc în adîncimile spiritului omenesc. Cu RenaÈ™terea — continuă autorul citat — începe umanismul; infinitul se deschide omului care, de teamă, se refugiază în sine È™i descoperă aci, cu Shakespeare de pildă, domeniul psihicului. Dar psihicul nu e stratul cel mai adînc al existenÈ›ei omeneÈ™ti. Cu Dostoievski abia, spune autorul, se descoperă spiritualul, față de care cerul È™i iadul nu mai sînt o ordine obiectivă, impusă, ci una lăuntrică. ÃŽntr-o asemenea rînduială spirituală, Cristos nu mai e nici el o lege exterioară, un simplu curent de viață exterioară. Nu ar trebui să fie semnificativă pentru om îndoita sa victorie asupra cerului? Despre cerul speculaÈ›iei astronomice, cu bolta È™i albastrul său cu tot, am văzut că devine azi o simplă chestiune matematică. Cerul moral, cerul făgăduinÈ›ei creÈ™tine, se dovedeÈ™te acum un simplu îndemn lăuntric la desăvîrÈ™ire. ÃŽn amîndouă cazurile, el a încetat de a copleÈ™i, pentru a spori încrederea în ins, prin răspunderea pe care i-o deÈ™teaptă. Cîte lucruri nu spune Platon, descriindu-le, atît despre cerul fizic cît, mai ales, despre cel moral! Erau mituri, nici vorbă, aÈ™a cum sînt mituri È™i istorisirile Bibliei. Numai că anticul credea cu adevărat în miturile lui Platon, pe cînd creÈ™tinul n-ar trebui decît să trăiască miturile Bisericii. E o distanță între perspectiva antică È™i cea de adoptat astăzi; o distanță de la cer la om. A vorbi despre cerul omului modern nu înseamnă decît a-l încărca pe acesta de răspunderi. Cerul antic era, în cugetul omului, un adevărat blestem atîrnînd deasupra capetelor noastre; pe cel de azi l-am putea socoti o simplă poruncă de luptă. Dar luptă joasă, pe măsura noastră de astă dată. Nimic nu ne mai poate ispiti să fim altceva decît oameni. Nici voinÈ›a de putere pe plan cosmic, nici cea de istoricitate, nici cea de dominare a maselor nu sînt idealuri omeneÈ™ti. Ele au aruncat în umbră omul, sub cuvînt că îl exaltă. La fel făcea Nietzsche — s-a spus, cu adîncime — atunci cînd vroia să atingă supraomul: nu izbutea decît să ucidă omul. ÃŽn noi înÈ™ine sînt destule puteri, iar materia vieÈ›ii noastre e îndeajuns de preÈ›ioasă spre a nu ne mai gîndi la lucruri care nu sînt pe măsura noastră. De aceea strădania insului cu adevărat creator de astăzi este, în cele mai multe cazuri, de a-È™i regăsi propria sa măsură. Pentru viaÈ›a morală, mai ales, revenirea la conÈ›inutul propriu-zis al vieÈ›ii sufleteÈ™ti e de toată însemnătatea. Materia vieÈ›ii noastre, materie atîta timp batjocorită sau pur È™i simplu nesocotită, își recîștigă dreptul la viitor. Dar nu la viitorul lucrului ce durează, ci la cel al lucrului care tinde să se desăvîrÈ™ească. ÃŽn sensul acesta eroic încă, dar omenesc, nu È™tim decît despre un ins al zilei de azi că ar avea viitor: creÈ™tinul. Poate îi atribuim prea mult, ori poate îl simplificăm prea mult; dar nu în el însuÈ™i vroim a-l privi, ci doar ca purtător al acelor cîteva trăsături care sînt omeneÈ™ti, în primul rînd. Nu vom înÈ›elege niciodată cum a putut fi numită morala creÈ™tinului una de sclavi. Dimpotrivă, totul se dovedeÈ™te sclavie dincolo de graniÈ›ele creÈ™tinismului; iar acesta singur pare a face pe oameni liberi. SoluÈ›iile care s-au adus pînă astăzi în afara creÈ™tinătății izvorăsc toate din deznădejde, aÈ™a cum izvora supraomul. Nu È™tim dacă se vor găsi soluÈ›ii mai fericite pe viitor. S-ar putea chiar ca societatea viitoare să nu fie creÈ™tină, mai creÈ™tină decît cea de azi. Nu e totuÈ™i mai puÈ›in adevărat faptul că omul È™i-a găsit prin creÈ™tinism o împlinire. Că, într-un anumit sens, creÈ™tinul singur este, pînă acum, portretul omului. A pictat cineva un asemenea tip de creÈ™tin? Ochii lui văd È™i nu văd. Sau nu: văd, parcă, de două ori. Privesc, dar se È™i oglindesc, ca È™i cum lumina lor s-ar scurge în afară È™i s-ar răsfrînge înăuntru, în acelaÈ™i timp. Ochii lui văd, ca ai tuturora, ordinea naturii; dar privirea lor deosebeÈ™te, totdeodată, ordinea creaturii. Lumea ca lume a omului contemplă ei. CreÈ™tinul este în grup È™i se retrage din grup. Ce ar putea da trup ritmului acestuia necurmat care-l însufleÈ›eÈ™te? Nimeni, de fapt, nu se leapădă mai puÈ›in decît el de oameni. Dar nu pe oameni, ci pe om îl va căuta el în mijlocul lor. Și de aceea, cînd nu-l va mai întîlni acolo unde nădăjduia în prima clipă să-l afle, se va întoarce cu hotărîre către sine. E umilit, dar nu se ruÈ™inează de sine. Dacă È™i-a dispreÈ›uit trupul, e pentru că acesta a năzuit să-i covîrÈ™ească fiinÈ›a. Acum trupul este ceva È™i fiinÈ›a creÈ™tinului altceva. Centrul ei de greutate, principiul ei de echilibru nu È›in de ordinea văzutului. O mînă a creÈ™tinului, cea stîngă, e la piept. Vrea să desfacă È™i să arate — sau numai osîndeÈ™te? Se osîndeÈ™te pe sine. Iar tot ce a pierdut prin desprindere de ceilalÈ›i recîștigă acum, prin suferință, împreună cu ei. Comunitatea sa cu lumea îi e dată dinăuntru, căci înăuntru găseÈ™te el păcatul, ca un destin în sînul căruia s-au zămislit laolaltă toate. Dar destinul trebuie dus mai departe. Destinul nu curmă o viață: abia o începe. Și mîna dreaptă a creÈ™tinului schiÈ›ează acest început, îl schiÈ›ează cu un gest care seamănă, culege, dăruie, luptă — gest de braÈ› pe jumătate întins, cu mîna deschisă, cu degetele răsfirate. Și cine ar putea spune că gestul acesta nu înseamnă început È™i pentru altceva? Degetele se pot aduna, mîna se poate închide, iar fruntea creÈ™tinului este oricînd îndeajuns de senină spre a primi semnul crucii. Căci el, care nu sfîrÈ™eÈ™te niciodată, care nu se desăvîrÈ™eÈ™te niciodată, trebuie să fie necontenit gata spre a se dărui pe sine prin moarte. Gata prin voință, prin orientare a vieÈ›ii. De aceea È™i îngăduie faÈ›a sa de agonic o frunte atît de liniÈ™tită. El e singurul care nu va avea niciodată simțămîntul că È™i-a pierdut timpul. Oricare puternic al pămîntului, oricare învingător al istoriei ar simÈ›i, privindu-È™i viaÈ›a de la depărtare de un veac, că È™i-a pierdut-o. CreÈ™tinul singur n-ar simÈ›i aceasta. ÃŽntors pe pămînt, nici atunci n-ar găsi ceva mai bun de făcut. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy