Poezia e singurul copil al Adevărului cu Minciuna: are firea tatălui, dar se îmbracă în hainele pe care le are de la mamă, pentru că lumea se bucură s-o vadă astfel.( Nicolae Iorga)


Bogdan debutează pe poezie.ro cu ceva sau împăcare. În textele lui Bogdan este imposibil să nu găsești cuvântul moarte, rar întâlnești text în care moartea să nu fie prezentă... a iubi... a muri apoi : în uragan de flori prea rare / pe lacrimi de eclipsă moartă / și în suspin de toamnă veche / cu pleoapele închise în mister / ți-e drumul rătăcit pe curcubeu / crepusculul te-mbată-n rouă / și soarele îți amorțește aripi / și duhul îți dă sărut angelic... / nu-mi e permis în astă lume / să pot să vreau iubi un inger... Bogdan își presară drumul doar cu lacrimi și spini din care speră că vor ieși flori să poată fura măcar o clipa atunci când : poate cândva ne vom întâlni și vom rămâne / doar noi doi singuri în lumea asta nebună / îți vei pune capul pe pieptul meu / și voi plânge încet... / doar încet voi plânge... / eu... stafie de lacrimi...

Condeiul său tânăr participă cu pasiune la realizarea unui poem deosebit : banal… Poezia este considerată bună cu un stil format, plăcută la prima lectura. (Liviu Nanu)… Stoian George Bogdan - consemnează că poemul e unul dintre cele mai bune apărute în ultimele 3 săptămâni.

Din acel Crepuscul descifrăm odă victimelor din închisoarea Sighet: e un stigăt de durere feminizat, dar niciodată nu e prea târziu... acum poți să dormi liniștită / nu te va trezi nici LACUL LEBEDELOR / nici eu interpretându-l haios / pe SPÃRGÃTORUL DE NUCI alături de Ceaikovski / nici cimbalul lui Bach nu va mai răsuna / iar MUZICA APELOR nu va mai murmura / căci Handel mă scoate la o bere / nici FANTEZIA lui Schuman…(Prestige Classics). Unul dintre cititori,Vlad Ioan Mirescu remarca: M-ai lovit rău, mai ales că eu sunt primul tău cititor, eu aprobându-ți textul. Mă faci curios să citesc mai multe. Merită cel puțin steaua mea, pe alții îi las să hotărască singur. Dar mai pot face ceva. Să o pun pe prima pagină. Ai umor, au profunzime, știi să armonizezi economia de cuvinte cu mesajul profund.

Bogdan are conștiința aceasta de sine, conștiință univers, merge până la o superbă idealizare poetică a eului. Există în anumite poeme un încântător elogiu al poetului, al celui ce dă viață cuvintelor făcându-le să dureze, stăpânindu-le, mânuindu-le în fel și chip: un poet vrea sa fie poet. Pentru a vi-l face cunoscut pe autorul acestor versuri mă voi folosi de comentariile celor care au apreciat sau nu, acest poem. Liviu Nanu : Fiecare vers e dar,pentru "fluture în crizele nașterii", si nu numai. Dana Popa: Nu puteam să nu mă opresc puțin la tine, pentru că iată un text în care ne regăsim toți de aici. Îmi vor rămâne în minte: "mă întrebi dacă ai talent... un poet știe întotdeauna că are talent..."; "poți fi poet fără să scrii". Stau uneori și mă gândesc, cum un poet poate avea mii și sute de cititori, unii dintre ei il citesc doar la suprafața, alții îi admiră unele idei, unii îl simt, alții îl respiră, și totuși nu poți intelege pe deplin un poet dacă nu ești tu însuți unul. Albu Vladimir: aproape liturgic...Versurile tale îmi amintesc de Tagore cu acel...tu ești asemeni florilor...nu cunoști frumusetea darului tău...un grai aproape liturgic.

Am remarcat faptul că putem scrie împreună versul care va FI: poți fi poet fără să scrii și atunci hai să ne ridicăm... e timpul să devii... e timpul să spui da de bună voie... e timpul să alegi cu adevărat... e timpul care vine doar o dată... cineva va ști când inima ta va plânge când inima ta va râde când vei înțelege ce înseamnă să dai totul pentru un singur vers...

Bogdan e un poet productiv, scrie mult și fără contenire. El își recunoaște pasiunea devoratoare pentru exercițiul poetic. Găsim aceeași formulă pe care o cunoaștem, bine statornicită - coloratura limbajului și a imaginilor, prin același ton confesiv energetic și prin aceleași direcții tematice predilecte : „dacă vei despica o piatră sau o bucată de lemn mă vei găsi / dacă cerneala ți se va sfârși mă vei găsi în suflet” / NU... refuz să cred în Tine și-acum îmi târăsc trupul după legea mea de plebe / în mâini reci și ascuțite cuie străpung / implor vindecarea / îmi simt picioarele fără de rost pe cruce sângerate / mă biciuiesc îngerii și sfinții opriți-vă strig / și preoții mă miruiesc spre proorocire…(Stigmatul)

La acest poem este apreciat de Vlad Ioan Mirescu: Imi aduci aminte de scriitura lui Mat și pe undeva o simt pe Oriana (puiu!!!) înainte de a se metamorfoza într-un fractal mic și sperios. Părerea mea e că deja ți-ai ocupat locul. Părerea mea, repet! Desigur, ca orice autor, are aprecieri dar și critici, voi reda în continuare mesajul lăsat de Martin Emilian Balint : daramă psihică toată poezia, pentru că din păcate am vazut filmul, și citatul este pe departe a fi exact, încearcă eventual să parafrazezi, nu să citezi (ma refer la primele doua versuri care sunt total inexacte, în special al doilea, care dacă nu mă înșel nici nu exista în vreuna din replicile filmului). Înca un lucru: corecteaza "costa" cu "coasta". Da, trebuie să recunosc că filmul este unul dintre cele mai siropoase filme religioase pe care l-am văzut. Ideea este frumoasă, dar abundă de sirop, există scene foarte reușite.....dar..... Așa și poezia ta. Cred că te folosești de expresii stereotipe în ceea ce priveste construcția unor scene biblice. Ele or fi impresionante prin conotațiile care le poartă, dar hai să nu le banalizăm în expresii ca: "și preoții mă miruiesc spre proorocire/ iudeii mi-au pus coroană să-mi sfâșie fruntea"..."DA... Doamne... biserica Ta nu e clădire din piatră sau lemn împodobită"....."biserica Ta e în mine și în sufletul/ meu slab și ori de câte ori voi despica o piatră sau o bucată de lemn găsită la-ntâmplare ". Daca voi vrea sa citesc așa ceva cred că voi gasi o mulțime de texte asemănătoare în cărțile de cateheză catolice. Succes in continuare la scris....

Sunt destule poeme de înaltă reușită, convingătoare prin jocul viguros al simțirii și al cugetării. Sunt și poezii care nu trec peste un anumit prag … când am intrat / eram cam diletant / mi-au dat nivel și vorbe dulci / pupici și de trei lei covrigi / m-au amețit că pot scri-a / dar au uitat talent să de-a / mi-au smuls din trompă / un baston de tâmpă / și mi-au postat în primul rând / rapid și făr’ ca eu să râd / banalul vers cu clasici mulți / ca tu s-aștepți să mă asculți …..

Citirea unor poeme înrudite în multe privințe conduce la o impresie de saturație, de monotonie tehnică și de conținut, încât se riscă să nu fie receptate la adevărata lor valoare pentru că percepția cititorului nu se mai poate menține vie într-o lungă suită de versuri.

Despărțiri I- Pentru siguranța că măcar plânsetul nu-i va fi singur, îl unește cu cel al cerului, iar lumina nașterii îngerilor sfâșia apusurile transformând iarna într-o toamnă cu dimineți pregătite de nașteri. Urmele unui timp suspină transformând un oraș într-o icoană a tuturor sfinților, crescut din tulpina unei inimi întrerupte de apele ce se sting sângerând pe altarul trandafiirului care și-a pierdut de mult jerfa spinilor.

Despărțiri II - Autorul ne arată că unele cuvinte nespuse sunt cuvinte care vor să ascundă ceva, ceva ce nu vrea să spună nimănui, ci să le păstreze ca pe o taină. Cuvântul dor în tăcerea lui sapă în inimi durere. Cuvintele verzi vor aștepta sub un castan răsăriturile altor cuvinte transformate în himere dincolo de vreme.

Despărțiri III - Cu fiecare pas drumurile se scurtează, uneori se adâncesc și devin prăpastie de unde soarele uită să mai privească dând frâu liber ucigașului de pași. Uitarea e lacrima lăsată pe obraz înainte de a da o foaie nouă într-un nou răsărit, unde omenirea se cere răspândită.

Despărțiri IV - . Amintirile par neunse de timpul trecător, falimentând viața pe niște măști saturate de egoism, unde nimic nu mai are importanță, doar moartea devine certitudine.

Să vedem totuși care sunt nuanțele de suflete, culorile și implicațiile în actualitate ale autorului nostru. Poem după poem vin să înalțe mereu piramida poetică, pentru el, versul constituie afirmare și împlinire, sentimentul pătimaș de a ființa. În el subzistă un mare eu plin de mândrie care se procupă și vorbește în permanență de sine. Este bântuit de dorul de absolut ori de fantasmele iubirii sau se transferă în întristatul visător sedus mereu de o alta …sau : M-am îndrăgostit dar nu ea nu va ști niciodată pentru că ea nu e aici, nu va fi și cred că nu aș vrea să fie... mă întrebați poate atunci de cine m-am îndrăgostit? să fie nălucă, să fie pacoste sau amintire...e doar o rază de soare ce nu răsare prin părțile acestea...Am cunoscut-o într-o biserică... nu am vrut nimic, habar nu am dacă vreau dar îmi place... cum să îi spun că e un înger și că aș vrea să o strâng în brațe? Mă îndrăgostesc foarte repede... sunt atâția îngeri pe lumea asta încât simt că nu mai am loc de ei...Offff... dragoste nebună ce cauți iar la mine, doar ce scăpasem de tine... vezi că e plin coșul cu hârtii despre tine... pleacă... mă dor plămânii de-atâta sânge scurs... 18 Aprilie

Despărțiri VI - ura iubirii mincinoase - pete de culoare picurate prin sângele umbrei, va ucide soarele cu aripile rupte transformând totul într-un răvaș al iubirii mincinoase picurate bolnav în roua dimineții.

El este ceea ce afirmă și ceea ce neagă cu patos când reținut, când dezlănțuit. Fără să evite arta, versurile lui se susțin în primul rând prin vigoarea și autenticitatea conținutului: am făcut din tine maculatură pentru cititorii mei care strigau: / bună dimineața mai vrem mai vrem / aleg câteva ciorne și încep să adun... / cam o sută de mii de versuri / am învățat să trag linie / să mint să dau foc / ce am scris ce voi scrie și ce vei scrie e maculatură / mă vor citi copii și vor râde cu prietenii / și la ce te ajută că știi / stai liniștit poetule nu vei scoate nici un volum / vei continua să pui gânduri pe hârtii colorate / vei îmbătrâni crezând că ai talent / și / vei muri... asta facem cu toții

În el există o continuă pendulare între polul de sus al orgoliului și cel de jos pe care îl detestă, între voința cuceritoare și dorința renunțării, între ferma convingere că este cineva și scepticismul care paralizează gestul lăuntric. Caracteristic pentru autor rămâne acest drum în zig zag al sentimentelor între punctele extreme. Îți dă senzația că te atrage în tumultul concret, plin de vitalitate al existenței în ceea ce are el fundamental, frumos și semnificativ – de la beția simțurilor până la neliniștea metafizică în fața Nimicului: Lecție de despărțire

Același trecător printre cuvinte transcrie în câteva metafore de o limpede sugestivitate a contururilor sentimentul despărțirilor de ființa iubită - sau prezența ei persistentă în amintire, o amintire necontenit agonizând... iubirea-i doar o lacrimă pe care-am șters-o când încercam să fug / bolborosind în glume cuvinte deșucheate anagramate-n rimă / iubirea-i ezitarea de-a percepe sau frica de-a pieri prea mult / iubirea nu contează nici cei ce o hulesc cu falsul sărut / schimbând mereu în pânză tablou de dimineți / iubirea nu contează pe seară îmbrățișând trecut / în vis iubire sau doar uitărilor huliți / în orbirea neființei caut orificii de salvare, divinul crapă / secat de creere și-n durerile facerii îmi dau ultima speranță / inimii ce refuză a spermazoida infantilitatea / să pot semna cu niște ieroglife iubirea (Despărțiri VII )

ceas-ul unei slujbe - e o frumoasă metaforă pentru ceasul de cumpănă al existenței poetului... e ca o împărtășanie a sufletelor rătăcite. Tăcerea pusă în primul vers sugerează deja ceva sonor, e parcă senzația unui timp de mult căutat, pare începutul unui discurs... pot spune chiar un preludiu la ce urmează: am intrat în cameră și mi-a fost greu să spun bună după atâtea ore în care am tăcut / și-am scris pe un butuc plin de lăstari. Tablul începe să se contureze… taci, da? Despuiat de tăcere devineun evocator grav, pune accentul mai mult pe ce-a fost, e un ton puțin zeflemitor: de data aceasta am zburat / am fost fluturii pe care i-am ucis acum câteva zile / în lanul de țigară al ochilor dilatați la soare… Acest poem poate fi citit ca un joc, o pluralitate de semnificări: genele au început să se dezbrace, luna împăturită în voal de mireasă, briza izvorului adunat într-o peșteră... există o mulțime de porți deschise, ai libertatea să intri pe unde vrei…eu am să aleg doar pretextul de visare, o viziune ,,concretă'', care te pofetește să cauți dincolo de explicații.

Unele cuvinte par a avea virtuți magice: voal de mireasă, peșteră, două lumi, toate acestea le vad deasupra nivelului fiziologic. Este incursiunea unui ,,peregrin’’ în căutarea sublimului ,,foc’’ undeva deasupra abisului, deși ispititoare cuvintele: dimineață a vameșului; împărtășanie sufletelor rătăcite; fântâna ce spunea povești... vreau să le las acea umbră de mister... să nu spun îndeajuns. Apoi: m-am îngrămădit într-un colț de cameră și ascult ceasul primit cadou / ce încă mai ticăie sacadat ca un neo-post-modernist / afundat într-o petală de trandafir imperial…În aceste versuri, ce rețin e doar ceasul (care fizic nu există ???), care trebuie să mențină mirajul, starea între conștient și inconștient, e parcă ceva ținând de Divin… poate pentru a păstra misterul… dar subconștientul vibrează, simte nevoia evadării din vechea orchestrație: m-am săturat de goliciunea difuză a apei, de zborul iberic / de tremurul celulelor împărtășite cu eternitatea / de cele două lumi strânse într-un buchet uitat pe marginea drumului / de glasul ce tace, de inima ce nu mai bate / de vrajă, de simplu, de concret / de ceasul primit cadou ce încă mai ticăie / după atâta timp în care l-am ascultat înfiorat / și-am tăcut să-mi spună ceva.


De la începuturi poezia lui Bogdan a avut o ținută bine îngrijită, care cu timpul, s-a transformat într-o eleganță neostentativă a versului, o eleganță ce încearcă să se confunde tot mai mult cu simplitatea, cu tonul sincer, neafectat.Despărțirile sunt poeme realizate sub semnul unui lirism grav bărbătesc, unde poetul presimte atâtea lucruri pe care le va aduce în fața cititorului: Despărțiri V - un ac, un drog... o moarte... răspândite la colțuri mutilate de o viață dusă în pragul morții cu multă plăcere, dezgust injectat în doze de chipuri schimonosite.

Despărțiri VIII - Antidotul nașterii pare fi: cel ce fuge, cel ce-așteaptă, cel ce minte, cel ce-ascultă, cel ce lasă iubirea. După cum spune Camelia Petre: Final sensibil, ușor neașteptat:"în amintirea ta citesc pe cruce: unde îți sunt prietenii de care îmi vorbeai..."Poezia pare a fi o căutare, deși cred ca nu este singura; revelația nimicului apare ca o joacă, o nebunie, care mai apoi este pusă pe seama antidotului nașterii: "puteam s-aleg a nu mă naște și iar ratând a nu muri" Apoi trecerea către sensibil se face gradat; sunt lacrimile ce cad cenzurate, descătușarea de minciună și relevarea propriilor sentimente fără ocolișuri, posibil să fie un alt antidot...


Despărțiri IX - acest poem este tulburător prin sinceritatea lui dureroasă, totuși reținută și sobră, unde arta autorului reține doar strictul necesar: m-a chemat Dumnezeu și cocoșii de-abia cântau / icoane se chinuiau prin altare să iasă / vânt ce nu-l pot prinde în pumn / privirea mea hrănea fuga iepurilor, iarba moale îmi gâdila gleznele, / în cer era un alt cer și un zâmbet ce nu zâmbise vreodată / nu aflasem încă de fabula asta / ar fi banal...

Despărțiri X - Bogdan reușește să exprime bucuria și frumusețea trăirilor plenare ce țin de expansiunea tinereții, din senzațiile pozitive ale acesteia: tu ce vrei să te faci când o să crești mare? / mamă... eu nu vreau nimic pentru că eu sunt... / îți aduci aminte când mă căutai printre blocuri / unde eram? / în spatele parcului venea mai repede primăvara, toamna era mai lungă, / când zburau vrăbiuțele din crâng soarele dispărea în nori / când ploua heleșteul începea să sece / iar vara stejarii nu mai aveau frunze să facă umbră pașilor / seara lumânările îmi ceruiau foile amărui și adormeam cu ochii pe stele căzătoare...

Speranță - pare o surprinzătoare confesiune initimă, cuvântul calcă apăsat sau mai amorțit prin lumea unui eu, căutând ceea ce căutăm cu toții... Multă speranță, într-un veac în care ea nu ne este la îndemână. În acest flux al stărirlor cotidiene ai descoperit asocicieri neașteptate, de genul " caseta cu morfologia timpului " ( evident nu a verbelor). Am avut vaga senzație a unei suprasolicitări, spre final, a stării de armonie . Pentru că numai această stare este de găsit în ascest poem ( în proză ?) și ea, nefiltrată suficient, poate duce la o diluare a consistenței trăirilor. Poem ciclic, credință într-un secol al purității, nu știu de ce mi-a amintit de " Thalasa " lui Macedonski.Poate pentru aceeași încărcătură de imagini apropiate simbolismului. S-ar putea să fii, tocmai pentru asta, considerat anacronic, departe de realitate, un visător. ( Adrian Munteanu) Aprecierile aduse la textele lui Bogdan vin de la diverși cititori, unul dintre aceștia este Claudiu Tosa: Am savurat textul. Cred că ai potențial și se poate mult mai bine de atât.Imi place ca nu te apropii de limita intertextualității și exploatezi spontanul prin construcții nici prea mult legate între ele dar nici nu alternezi prea mult tema. Finalul poeziei de fata cade un pic în antiteză cu ceea ce se află în conținut. În același timp te sfătuiesc să ai grijă la lungimea versurilor. Uneori, deși ideile se leagă, lirismul poate da senzația de avalanșă de imagini, și atunci cititorul obosește.

Autorul lasă suficiente libertăți inițiativei de moment, în care elementul premeditat și cel spontan se îmbină în proporții variabile pregătit pentru patimi: mâinile mele stau strânse în rugăciune / inima se tot naște în lumină / pentru tine Iisus viața mea va fi ceara lumânării tale / crucea pătimirii noastre o țin pe piept și / în genunchi cu capul plecat / îmi încep rugăciunea / „Tatăl nostru care ne ești în ceruri...”

Unele poeme sunt purtătoarele unui patos interiorizat, a unei conștiințe adânc impregnate de sentimentul iubirii. Nu putem eluda însă faptul că, în ciuda performanțelor calitative atinse în numeroase cazuri, producția lui Bogdan se prezintă uneori ca un fenomen de supraabundență, când meșteșugul prevalează sau când intervine simpla dorință de a nota, de a transcrie, la limita declarativului, stări și gânduri: M >>> A >>> M >>> I

Ceea ce e specific și atrăgător în poezia lui Bogdan sunt diversele ipostaze, cum ar fi: Despărțirile, Testamentele, Maximele, Gândurile... așa cum numai un suflet foarte sensibil și o conștiință deosebit de lucidă le poat trăi.



si...