Romanii razna prin istorie, 2


Astazi asistam la un chinuitor travaliu de schimonosire a noastra, dupa modele exterioare tipului nostru de gândire, printr-un import-management în toate domeniile. Ni se aduc masti ( contra a sume mari ) pe care le lipim constiinciosi pe stravechea noastra mentalitate, masti sub care ne tragem unul -altuia cu ochiul, pacalindu-le perversi. Sunt mult prea simple ideile de import-management pentru noi, prea discontinue, pentru ca gândirea noastra e mult mai complicata, profunda si smechera si rezolva totul într-un vacarm (sau vraiste) organizatoric de neimaginat, asemeni unui organism viu, neînteles, care functioneaza de la sine, necondus de cineva anume.

Nu pot schimba nici un cuvânt din aceste fraze, la recitire. In aceasta drama si cei bogati si cei saraci se tem de viitor în aceeasi masura. Conducatorii romanilor nu conduc efectiv, daca cred asta vor sa se pacaleasca singuri. Cel mult jaloneaza, nu o cale ci cel mult un sens. Pentru a lega itele unui minister doar, trebuie sa fii superman, cel putin. Sa nu mai vorbim de guvern. Sa nu vorbim de fabrici, chiar si de cele private unde ne este pusa toata speranta intr-un management de tip occidental, care dupa traditia populara de dupa 90 se crede ( in mod fals ) ca poate taia coada la caine.

Chestiunile legate de managementul de orice fel în mediul nostru românesc si legitatile noastre ciudate, dar specifice, deviate din mentalitate, care exista in organizarea sistemelor noastre sociale raman nepuse in discutie. Comportamentul nostru aproape maladiv în ceea ce presupune implicarea într-un sistem organizat, oricât de simplu ar fi el, trebuie cumva si de catre cineva descifrat, in vederea vindecarii.


Pentru ca tara sa se dezvolte pe drumul ei economic, vital, la noi spiritul nu poate fi lasat, abandonat, în speranta unei solutionari personale. Nu vad cum cineva ajuns sus la varf sa chiar creada asa ceva. Nu va crede din cauza puterii pe care o va percepe in mod pragmatic si nu global cum ar fi normal, prin simplul suflet al oamenilor . La noi sufletul poporului trebuie sa fie o problema de stat, (cred ca cineva a spus asta) mai ales acum, dupa cele cinci decenii de foame si de falsa hrana, cand se construiesc cu disperare parca, atâtea manastiri si biserici. Paradoxul este intre frumusetea zidurilor si murdaria din sufletele tuturor. Ii e usor poporului sa aseze caramizi si mortar, pentru a spera la acel echilibru din launtru, greu e ca dincolo de aparente acel fapt al spiritului sa se intample.

Sa se deschida o stare nationala spre ceva.

Conducatorii statului nu vor reusi niciodata, nimic, daca nu vor tine seama de fondul gandirii românilor. Dau un exemplu dureros, una din concluziile simple: noi inca nu folosim scrierea (sau desenul reprezentativ), suntem un popor ce inca nu crede in scriere, chiar daca consumam mii si mii de tone de hartie. Ba mai mult, suntem dusmani ascunsi si periculosi ai sistemelor scrise, notate, reprezentate in afara mentalului, prin semne. Din zece functionari ( tehnici , economici sau administrativi) care isi etaleaza agendele, cinci fac desene rupestre visand, trei noteaza niste idei pe care nu le mai recitesc, doi poate ca scriu, pentru a folosi efectiv acele informatii.
-Am totul in cap- , se lauda specialisti de marca, pe care se bazeaza varful tehnicii.

Aspectul scrisului pare infensiv din punct de vedere moral, dar :
hotia, lenea, lipsa de cuvânt, dezordinea, neprincipialitatea, superficialitatea , inconsecventa, incapacitatea organizatorica, rautatea generalizata, orgoliul si alte tare de acest gen, trebuiesc adaugate negru pe alb în programele guvernamentale de conducere a economiei. Trebuie chemati filozofii, academia, pentru a explica si a gasi modalitatea de vindecare. Dar unde sunt acestea ? Sunt bine ascunse dupa multele coji de ceapa care alcatuiesc stratul cultural al tarii. Aceste dificultati de sistem nu se datoreaza saraciei, lipsei de libertate, intârzierii tehnologice sau dogmelor politice în circulatie, acestea sunt explicatii superficiale, incompetente. Falsitatea acestui fel de explicatii le face definitiv inabordabile.

Cauzele reale se gasesc în dezechilibrul din mintile românilor, în diferenta dintre religiozitatea reala si cea prescrisa istoric, transcedenta, mostenita. Sau sa nu vorbim prin prisma ideii religioase ci pur si simplu prin ideea de concept al gandirii sau cea a mentalitatii simple, individuale. In ce cred romanii de fapt? Nu se poate spune, daca isi fac cruce cand fura si se roaga concomitent de iertare. Un sir de credinte care se contrazic unele pe altele, paradoxal. Cand vor crede cat mai multi in ceva stabil, coerent si valabil, lucrurile se vor indrepta spre bine. Este poate cel mai greu lucru ca sa existe aceasta situatie. Luat unul cate unul nu se gaseste un roman necinstit sau incorect, sau stramb intentionat. Suntem cu toti buni predicatori. Toti suntem oameni de treaba si de omenie. Ascundem fiecare cu tact partea cea urata, care face ca nici cum treaba sa nu mearga. Sunt acele boli perverse, necontrolabile prin legile statului, care pustiesc intregul sistem al societatii.

Echipa dupa echipa de conducatori, indiferent de idei, se perinda la putere, fara a le putea rezolva. Ca exponenti, ei au toate aceste deficiente pe care nu si le recunosc si nici nu încerca sa le gaseasca solutie, difuzând prin influenta aceiasi stare de lucruri pâna la nivelurile de conducere cele mai coborâte. Un ping –pong intre sosirea si plecarea unui fel de a fi. E uimitor cât de simpla e solutia si în acelasi timp cât de imposibila. Ea consta în buna credinta si pricepere. A aplica aceste valori in conducere pare tuturor teoretic, nerealist si penibil. Nimeni nu vrea sa fie primul, sa dea primul jos camasa, pentru ca ceilalti vor rade. Joaca asta inconstienta si nu chiar, ne costa prea mult. Vedem bine ca ceea ce trebuie, în cea mai mare parte, îsi are originea în spirit.

Ce e cu spiritul nostru, unele stiinte spun ca nu exista, cum nu exista sufletul nici unui popor. Ca e o alandala de milioane de mici personalitati care se straduiesc, conform unor dorinte-instinct, sa traiasca. O fi poate, sistemele de globalizare oricum vor face asta. Poate o fi existand totusi macar un fel global de a gandi si merita sa ne oprim la aceasta. Trebuie acum sa asteptam nasterea acestor români, care sa arunce primii camasa cea veche, pe care sa-i arunce probabilitatea democratica în acelasi timp la conducerea statului. Problema cea mare este ca nu avem timp pentru asta, competitia intre popoare e dura, iar tatonarea întârzie tot cu câte patru ani sansa de a începe drumul.

Si in acest timp imaginea noastra istorica este a unei traiectorii, zisa razna, in dictionare.