Nascuta din interactiunea cetateanului cu institutiile si fenomenul politic, cultura politica subsumeaza sferele cognitive, psihologic – individuale, psihologic – colective, de valorizare sociala si civica, atitudinale, ale predispozitiilor si prehensiunilor civice si religioase, de ierarhizare ale prioritatilor existentiale (reprezentarea raportului subiectiv pe scara libertate - egalitate, ideal versus material, initiativa versus paternalism si asistenta etatica, traditional versus inedit sau modern, regionalism versus mondializare, familie traditionala versus societate, natura versus societate, etc. ) si totodata subsumeaza totalitatea interrelationarilor bijective cetatean – colectivitate uman/teritoriala – stat – cetatean.
Decalaj specific unei societati in tranzitie si aflata in cautarea “sensului”, in care coexista atitudini de expectativa politica, de apoliticism “angajat”, de cameleonism si oportunism politic , intre constiinta politica asumata si constiinta afirmata, intre intentie declarata si actiune efectiva se mentine un decalaj fundamental. De asemenea, asistam actualmente la suprapunerea si simultaneitatea tuturor tipurilor de culturi politice : parohiale ( cu tenta locala ), dependente si participative in spatiul colectivitatilor si institutiilor politice ( partide politice , organizatii civice ) românesti .
Renasterea societatii civile si reafirmarea valorilor traditionale ideologice sau religioase sunt fenomene cu evolutie etapizata si cu participare diferentiata. Totusi spatiul românesc este dominat de cultura consensului ca reflex al marilor realizari nationale ( unirea Principatelor Române, marile transformari sociale, instaurarea monarhiei constitutionale, razboiul de independenta si obtinerea statutului de tara maritima, asumarea unui rol important regional, Marea Unire, consolidarea vietii politice, a partidelor politice si a parlamentarismului in perioada interbelica, coeziunea politica si cetateneasca in sensul salvgardarii statalitatii si fiintei nationale in timpul celui de-al doilea razboi mondial ).
In sociologia contemporana se contureaza o distinctie in includerea cetatenilor ca apartinand culturii de supravietuire si respectiv culturii de dezvoltare. Totusi, aceste distinctii sunt dificil de realizat intrucat pe scala ierarhizata si unica a reprezentarii unitare a acestor doua tipuri de culturi, deseori cetatenii oscileaza de o parte si de alta a centrului scalei in functie de cantitatea de informatie pe care o detin, capacitatea de selectie a acestor informatii, capacitatea de intelegere a discursurilor politice, de tipologia cetateanului elector.
Constatam insa ca in perioadele istorice de rascruce, indiferent de statusul economic, social si politic al majoritatii populatiei, comunitatile romanesti au afirmat si implinit dezideratele fundamentale nationale sau sociale.
Repere istorice :
Astfel, revolutia de la 1821 debuteaza cu proclamatia de la Pades prin care Tudor Vladimirescu afirma nevoia alegerii domnitorului tarii dintre pamanteni, precum si necesitatea emanciparii iobagilor. In fapt, Tudor Vladimirescu primise sprijin din partea marilor boieri pamanteni, membrii ai Eteriei ca miscare ortodoxa crestina antiotomana, pentru ridicarea poporului la arme simultan miscarii eteriste conduse de personalitati filogrecesti. 1821 este momentul conturarii crearii statului grec crestin - ortodox modern prin lupta unor personalitati aromâne marcante ca Ioan Coletti sau Marcu Botzari, eroi ai independentei Elladei. Disensiunile dintre Tudor Vladimirescu si Alexandru Ipsilanti, conducatorul Eteriei din Tara Româneasca si Moldova au avut un fundament social si nu au reprezentat apriori expresia sentimentelor antigrecesti intr-o societate târzie feudala romaneasca de inspiratie bizantina, ci opozitia pandurilor fata de institutia “licitarii” domniei “feudei” Tarii Romanesti, precum si a starii sociale degradante a taranului român. Din contra, excesul de nationalism grec a fost motivul stingerii rapide a natiunii aromâne, care in evul mediu tarziu (1770 – 1800 ) egala poate numeric pe albanezi, greci sau macedo-slavi.
Ulterior revolutiei pasoptiste, Unirea Principatelor Romane s-a infaptuit prin constituirea unui Divan ad-hoc in care: “au fost consultate populatiunile din Tarile Romane si anume taranii, pontasii, clacasii, iobagii, venira de luara loc alaturea cu fostii Domni, cu boierii stapani de mosii, cu episcopii si cu egumenii de la manastiri”, in care memoria deputatului taranilor din judetul Putna, Ion Roata, a ramas vesnic vie. De asemenea, dezideratul Marii Uniri s-a infaptuit in ciuda unei totale lipse a drepturilor cetatenesti, economice, politice a populatiei romanesti din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures.
In procesul nasterii statelor feudale românesti, in miscarile de recolonizare ale Carpatilor nordici ca teritorii traditionale de transhumanta (Galitia, principatul Halici - Volhynia, muntii Beskizi slovaci si Valahia Morava ) si a fostelor tinuturi tatarasti, in miscarile sociale de recâstigare ale drepturilor taranesti pierdute sau incalcate, in marile evenimente nationale, precum ale Adunarilor Populare de unire a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu tara , a deciziilor Sfaturilor Tarii reprezentative de unire a Bucovinei si Basarabiei, fenomenul delegarii atributiilor si investirii de catre obstea sateasca sau de uniunea de obsti a delegatiilor sau a liderilor de opinie s-a bazat pe Dreptul Valah – Vlach Law ( asa cum este cunoscut de catre istoriografia româneasca si straina: maghiarii Popovics Tibor Miklos, Vilmos Belay, Istvan Szabo, Pal Engel, Bela Gunda, slovacul Mihal Popovic, canadianul Paul Robert Magocsi, polonezul A. Stadnicki, cehul K. Kadlec, ruteanul Goshko, autori care au studiat recolonizarea nordica româneasca ). Fenomenul alegerii si imputernicirii conducatorului, a desemnarii liderului si chiar a Domnului pe baze in primul rând elective si in secundar ereditare, a traditiei descalecarii si , in sens invers, a raspunderii colective a obstilor tine de o traditie daco-romana crestin egalitara si pariticipativa, bazata in mod fundamental pe Dreptul Valah. In secundar, o observatie despre ortodoxia româneasca care constituia in evul mediu timpuriu o religie populara si “taraneasca”, integrata vietii zilnice. Inca din secolele XVI – XVII se trece la liturghia in limba nationala, element de modernitate care contrabalanseaza prozelitismul catolicismului sau protestantismului.
Nu vom regasi nicaieri in istoria europeana moderna o constiinta politica mai profunda, mai populara si mai programatica ca cea a natiunii române in Marea Adunare de la Alba Iulia.
Dreptul Valah, existenta economica bazata pe cultivarea pamantului si cresterea animalelor, constrângerile si raspunderea colectiva a obstei au perpetuat o constiinta civica taraneasca nationala care a fundamentat existenta statalitatii Tarilor Române ca mari “mosii” cu insumarea responsabilitatii si raspunderii tuturor. Schimbarea traditiei elective a desemnarii Domnului va avea ca rezultat scaderea rolului extern al tarilor si intern - “bizantinizarea” economiei agrare românesti si distrugerea bazei sociale a taranimii libere, atât de deplânsa de Tudor Vladimirescu. Cu toate acestea, Tarile Române vor fi capabile de afirmarea programatica si moderna a principiilor Revolutiei de la 1848, contrar starii sociale si economice inapoiate din Principate.

In conditiile in care dupa primul razboi mondial majoritatea covarsitoare a tarilor europene adoptasera conjunctural regimuri totalitare, România si-a mentinut sistemul parlamentar pana când ascensiunea legionarilor ( si a cuzistilor ) ca a treia miscare politica a tarii l-a determinat pe regele Carol al –II-lea sa instituie proiectul dictatorial monarhic (cu sprijinul camarillei de palat si a marilor industriasi atrasi de conceptul protectionismului economic dezvoltat de Manoilescu, concept atât de seducator in Argentina anilor ‘90). Integrarea miscarilor politice transilvanene, precum si rezistenta vietii parlamentare pana in pragul debutului celui de-al II-lea razboi mondial reprezinta expresia maturitatii la care ajunsese societatea civila si clasa politica romaneasca. In perioada interbelica, democratia româneasca nu era mai mult sau mai putin “mimata” decat oricare alta democratie europeana ( in putinele locuri unde democratia mai rezistase si nu fusese substituita de regimuri totalitare ).
Modernizarea profunda a României a survenit din schimbarea bazei sociale interne, din reforme sociale fundamentale precum desfiintarea robiei si emanciparea taranilor dependenti ( rumâni si vecini ), din crearea bazei taranimii libere prin reforme agrare succesive, din industrializarea si capitalizarea interna in conditii de economie libera, din crearea vastei retele de cai ferate ( intre 1870 si 1912 aproape totala pe teritoriul vechiului Regat ), din consolidarea economica si strategica a Dobrogei românesti drept coridor maritim si creearea porturilor maritime Sulina, Constanta , Mangalia, Balcic si Bazargic, precum si ulterior a celor sud-basarabene. Drept urmare a transformarilor profunde, România a jucat un rol important regional si a avut un statut de tara beligeranta invingatoare in razboaiele balcanice si primul razboi mondial, jucand un rol important si in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Aceasta in conditiile in care tari imperialist colonialiste, mari puteri maritime ca Franta, Imperiul Britanic, Olanda (Indonezia, Guyana, posesiuni insulare ), Belgia ( Congo belgian ), Spania, Portugalia, Danemarca (Groenlanda si alte posesiuni), Italia (Tripolitania – actuala Libie, litoralul dalmat, posesiuni insulare, Albania ), Germania (Prusia rasariteana – actuala regiune Kaliningrad si Letonia, Namibia si alte posesiuni), imperii sau foste puteri precum Rusia, Austria si Ungaria, Suedia, Polonia si Lituania, Grecia ca succesoare a Imperiului Bizantin au cunoscut fenomenul revolutionar de la 1848 in alte conditii sociale si au beneficiat de o modernizare recapitalizata din “posesiuni” - prin subjugarea economiilor coloniilor ( schimburi comerciale avantajoase pentru metropola si dezavantajoase pentru posesiuni ) sau din exploatarea tinuturilor virgine interne ( tarile scandinave ).
A exagera tarele sistemului politic românesc din perioada interbelica intr-o tara in care democratia era vie inseamna a rupe România din contextul european si international si a aplica sabloanele postbelice ale anilor ’60, ceea ce reprezinta o grava eroare si o interpretare in sensul etnocentrismului sociologiei politice vest-europene.
Ocupatia sovietica si transformarile sociale ale socialismului de inspiratie sovietica s-au infaptuit cu disolutia si distrugerea fizica a tot ceea ce reprezenta viata politica, economica si culturala interbelica, inclusiv cu aneantizarea personalitatilor politice democratice. Nu se poate vorbi de o continuitate a culturii politice, ci de o ruptura si o demolare totala a fundamentelor civilizatiei românesti si de o sovietizare exacerbata a totalitatii segmentelor vietii economice , sociale si individuale ale cetateanului, ducând la “infirmizarea culturala” a natiunii române . Trecerea la socialismul cu tenta nationala si la conducerea triumviratului Ceausescu – Maurer – Chivu Stoica a avut ca efect crearea ad-hoc a unei noi clase conducatoare in facultatile muncitoresti, la industrializarea inopinata si la urbanizarea rapida a societatii românesti. Deruralizarea satelor si nu urbanizarea cu aport de element rural grevata pe comunizarea tarii a insemnat distrugerea valorilor traditionale civice si religioase românesti, instaurarea minciunii si imposturii, controlul vietii individuale si stimularea sistematica a delatiunii, oprimarea exprimarii libere si a aspiratiilor de libertate.
Realitati contemporane
Evenimentele din decembrie 1989, infaptuite de masele populare ca raspuns civic la represiunea manifestatiilor de strada din Timisoara au coincis cu preluarea puterii de catre adeptii perestroikai si a socialismului cosmetizat, astfel incat constructia institutiilor democratice si a legislatiei aferente s-au infaptuit sub presiunea constanta a societatii civile. Asistam la o modernizare treptata a societatii romanesti in directia societatilor vest-europene si la o substituire gradata a mentalitatilor si chiar a persoanelor din conducerea tarii care provin din elita vechiului regim. Normalizarea treptata, renuntarea la demagogie si populism sunt fenomene etapizate, care tin de innoirea generationala si de deschiderea spre exterior a societatii romanesti. Schimbarea si modernizarea, departe de a fi deziderate, sunt necesitati economice si politice de egala miza pentru societatea romaneasca si Uniunea Europeana. Schimbarea si modernitatea nu sunt la fel de instantanee precum curentul electric produs in hidrocentrale si consumat ca lumina electrica, ele tin de o gradare si o transformare care implica reconstructia institutiilor democratice, reconsiderarea personalului de conducere din administratia locala si de stat, de selectia electiva a politicienilor si a partidelor politice ca institutii democratice, de refacerea economica, de renastere nationala.
A vorbi in perioada post decembrista de cultura politica in absenta institutiilor politice si a informatiei pertinente cu privire la fenomenologia tranzitiei este ca si cum ai vorbi de electricitate fara generator electric. Convulsiile economice, transferul vicios de proprietate dinspre stat spre particulari, imixtiunea societatilor transnationale, coruptia, intarzierea liberalizarii pietei pamanturilor sunt fenomene inerente ale tranzitiei. Imixtiunea economicului in politic pare momentan diluata de tendinta de creare a unei clase politice romanesti dependenta de stipendiile de stat, “profesionalizata”. Aparitia si efemeritatea partidelor politice, precum si acerba concurenta a romanilor pentru un statut economic superior nu sunt in masura sa stabilizeze viata politica interna. Actualmente, structura sociala a tarii nu este clar definita, de actualitate in existenta cotidiana ramanand probleme de baza precum asigurarea necesitatilor alimentare si a confortului termic, a necesarului de medicamente si a bazei materiale pentru educatia tinerei generatii.
In aceste conditii de degradare a existentei zilnice, interesul cetateanului obisnuit pentru viata politica este redusa si exprima o atitudine de expectativa si de sanctionare in primul rand a partidelor politice si a parlamentarismului romanesc.
In cartea sa “Cultura si puterea” Paul- Henry Chombart De Lauwe aprofundeaza contradictiile fundamentale ale societatii post industriale precum antagonismul unidistructiv dintre capital si mediul inconjurator, pierderea constiintei aspiratiilor si a sensului existentei echivalate cu o totala instrainare in ceea ce autorul numeste societati in care cetatenii traiesc pentru a consuma si nu consuma pentru a trai, dominatia economica la scara planetara, contradictiile interne generationale si sexuale din cadrul societatilor moderne, declinul ideologic caruia i se opune umanismul tehnocratic, umanismul idealist- filantropic, umanismul naturist, umanismul stiintific. Vorbind despre aspiratii si necesitati, despre clase sociale si mobilitate, despre socializare, maturizare sociala, cultura, ideologie si constientizare, autorul francez implica psihanaliza, ecologia, etologia si sociologia pentru a creiona dintr-o perspectiva marxista realista ipoteza ca actiunea prin cultura nu este apanajul segmentelor dominante ci apartine societatii civile in ansamblul ei. Din perspectiva autorului francez, elaborarea culturala intervine in raporturile de munca, in fenomenul complex al comunicarii personale si intergrupuri, in practica cunoasterii si transmiterii sociale. Comunicarea ascendenta intre dominati si dominanti are o dimensiune invers proportionala fata de comunicarea verticala descendenta.

Disimularea demersurilor politice si lipsa de transparenta manifeste in viata politica actuala nu sunt in masura sa slujeasca elaborarilor culturale chiar la nivel decizional, ceea ce explica nesincronizarea dintre intentie si materializare.
Absenta unui partid puternic de dreapta poate apare din desprinderea din partidul de guvernamant a celor ce reprezinta interesele capitalului “instantaneu” romanesc dar aceasta nu pare a fi pe placul Uniunii Europene si a Statelor Unite care prefera parteneri loiali, credibili, corecti si consecventi.
Vanitatea teoriilor elitiste si intelectualiste post comuniste este demonstrata de faptul ca modernizarea actuala a Romaniei este un fenomen ascendent de la baza spre varf, cu raportare la valorile traditionale civice si religioase interbelice. Tendinta de innoire a bisericii ortodoxe romane autocefale este manifestata prin rolul sau major in concilierea si armonizarea religiilor de sorginte crestina. Ascendentul societatii civile asupra clasei politice romanesti rentiere si semirefractare constituie motorul transformarilor actuale. Deseori, fara pretentia detinerii cunostintelor ideologice si a adevarurilor absolute, membrii de baza ai societatii, marginalizati social, discern realitatea nuda si emit optiuni politice fara echivoc.
Asistam actualmente la o autoreglare a societatii romanesti in absenta unor obiective programatice explicit afirmate pentru tara ( in afara “intrarilor” in ....), avansul societal depinzand de intuitiile si pulsiunile individuale. Din acest punct de vedere influenta crescanda a transnationalelor europene si a intereselor politice ale Uniunii Europene sunt contrabalansate de interese strategice si militare americane favorizate politic si conjunctural.
A vorbi de cultura politica inseamna a vorbi de un comportament civic si etic, de consens intre intentie si actiune, de concordanta intre declaratie si fapta ( in sensul anglo-saxon exprimat de catre fostul ambasador american la Bucuresti).
Diferiti autori emit teorii diferite cu privire la interrelationarea culturii politice si a praxisului politic. Astfel, Badie considera cultura politica ca un produs istoric, cu imixtiune in religie si economie si asociaza istoria culturii, considerand cultura ca fiind unica si unitara pentru o societate. Almond si Verba, raportand cultura politicului vorbesc despre autonomia culturala in contexte separate, negand existenta unei culturi de baza. Yves Schemeil afirma coexistenta pluriculturala in cadrul aceleiasi societati, definite ca manifestari ale conduitelor psihologice si subiective de la individ catre colectivitate si invers. Tot Schemeil considera ca definitia sociala tine de semiotica culturii, de memoria colectiva si socializarea politica intergenerationala, de fenomenul transmiterii si al comunicarii posterior procesului de elaborare culturala. Huntington aminteste coexistenta culturilor transnationale (cultura araba, cultura anglo-saxona, cultura Europei de nord) simultan subculturilor si contraculturilor.
Deseori, necesitatea reconcilierilor nationale impun o alienare a memoriei colective si o amnistiere a “greselelor politice ale trecutului”. Intr-un articol publicat in Monitorul de Iasi, Adrian Cioflanca exploreaza contradictia dintre adeptii uitarii (cu argumentele umaniste, lipsei de relevanta, responsabilitatii colective, lipsei criteriilor, psihologice, inutilitatii culpabilizarii, stringentei altor prioritati, pericolului scindarii, argumentului crestin al iertarii, argumentului istoric al noului inceput) si intre adeptii memoriei (ce uzeaza de argumente morale, justitiare, argumentul responsabilitatii individuale, legitimitatii civice si necompromise a noilor lideri), insistand asupra gradului mare de integrare a societatii in structurile istorice clientelare Partidului Comunist Român, traditia oportunismului, extrateritorializarea vinei sau focalizarea responsabilitatii pe cuplul dictatorial, amintind deasemenea de fenomenele nostalgiei, continuitatii elitei comuniste si a culturii politice mostenite survenite din socializarea comunista.
In viziunea post modernista, cultura politica se exprima contra uniformitatii, birocratiei, disciplinei, autoritatii, predictibilitatii, lejeritatii comune. Cultura politica ca mod atitudinal al elaborarilor si transmiterilor culturale tine de o semiotica, de o simbolistica, de coduri sacralizate prin utilizare, cum ar fi Libertate, Patrie, Democratie, Egalitate, Drepturile Omului. Unii autori considera ideologiile ca faze militante si ca manifestari de prozelitism ale culturii politice. In traditia anglo-saxona behaviorista, se pune insistent accentul pe conceptul culturii civice si al notiunilor de dreptate si adevar propovaduite prin intermediul protestantismului. Traditia romaneasca face apologia maniabilitatii, a flexibilitatii, a adaptabilitatii ca mod de supravietuire, elementul moral si logica moralitatii fiind mult atenuate. Este ceea ce, de altfel, se reproseaza ortodoxiei: neimplicarea in viata practica. Almond si Verba afirma difuzia si penetrarea culturii politice, avand ca rezultat cresterea nivelului de participare culturala.
Cultura politica este privita atat ca mediul de afirmare ale tendintelor progresiste si revolutionare, precum si paradoxal, de sustinere a regimurilor si guvernantilor. Contactul cultural reprezinta un fenomen continuu de interactiune intre grupe de cultura diferite. Verba dezvaluie diferentele dintre politica culturala sau exteriorizata si politica non culturala sau interiorizata. Astfel, prin comparatie, valoarea este pentru atitudine ceea ce A.D.N.-ul este pentru celula.
“Occidentalizarea” culturii politice românesti prin imersare in mediul european inseamna deopotriva abandonarea mitului adaptabilitatii (fapt greu de crezut), cât si refularea argumentelor concordantei dintre necesitate – aspiratie – adevar in aderarea la Uniunea Europeana si alianta nord-atlantica . Asistam in fapt in mod individual la reverberatiile purificarii societatii civile in mediul politic românesc, la sincronizarea declaratiilor cu intentiile si actiunea pentru unii dintre politicieni, dar nu pentru tot restul clasei politice românesti, inca repetenta la capitolul sinceritate.
Este motivul pentru care fidelitatea fata de un tip de activism politic si predictibilitatea castigatorilor alegerilor generale la nivelul anului 2004 sunt elemente greu de definit. Sub aparenta actuala a partidului mamut majoritar se ascunde o fragilitate majora a avalansei iminente. Partide “instant” isi pot adjudeca alegerile fara nici un “trecut” politic, tocmai prin faptul ca PSD apare maculat prin racolarea agresiva a oponentilor politici, devenind partidul mozaic. Exista de asemenea unii care se imbata cu iluzia “Umanismului” partinic in lipsa unei personalitati charismatice !? Minora probabilitate...