“Expresia conform căreia în democrație suntem de acord să nu fim de acord înseamnă: acordul asupra regulilor care acceptă dezacordul și a celor de aplanare și rezolvare a neînțelegerilor, precum și protejarea și perpetuarea unui dezacord exprimat în limitele regulilor stabilite”.
Sistemul de partide politice reprezintă o profesionalizare a domeniului politic, bazându-se pe exponenți (lideri de expresie), cadre militante și susținere populară în rândul societății (vezi opinia despre funcționalitatea antreprenorială a unui partid exprimată de Vaclav Klaus). Dacă din perspectivă organizatorică, partidele sunt considerate a fi de regulă insuficient structurate democratic, competiția interpartinică fundamentează democrația în sens modern. Partidele reprezintă forma fizică a democrației, dar nu esența acesteia, considera Moisei Ostrogorski. Modelele democrațiilor actuale par a fi de neconceput fără sistemul pluripartidismului, fără însă a minimaliza funcția referendumului ca mijloc direct și universal valabil de pronunțare a conștiinței cetățenești în chestiuni considerate esențiale (mod de exprimare politică la care se apelează adesea în țări precum Elveția ori Japonia).
Pluralismul politic este definit drept formă indirectă de manifestare a democrației și totodată drept catalizator al voinței suverane ale segmentelor națiunii .
Rolul acceptat și recunoscut al partidelor politice dintr-un sistem democratic îl reprezintă armonizarea intereselor individuale cetățenești cu interesele publice comunitare. Partidele politice funcționează ca persoane juridice și morale autonome, patrimoniale, având scopuri legitime în spiritul regulilor democratice asumate prin "jocul" electoral, scopuri prevăzute în statutele și programele partidelor. Partidele dobândesc personalitate juridică în momentul înregistrării lor.
Principalele funcții ale partidelor sunt considerate a fi: funcția electorală (mobilizarea resurselor politice și sociale prin propunerea și susținerea de candidați eligibili în alegerile locale sau generale); funcția formatoare a conștiinței civice (generarea și stimularea activismului social și a răspunderii civice); medierea raporturilor guvernați – guvernanți (prin reperezentanții eligibili aleși în organele centrale sau locale de conducere); conducere societală prin definirea scopurilor și obiectivelor sociale (asumarea puterii politice chiar și pe cale mediată). Dintr-o altă perspectivă, J. M. Cotteret sintetiza funcțiile sistemului politic astfel: organizarea și conducerea sistemului global; autoreglarea sistemului social global; distribuirea în societate a valorilor în general, a celor politice în particular.
În cadrul sistemului parlamentar, în funcție de cuantumul proporțional al persoanelor alese prin vot direct de către electorat – partidele politice își pot asuma guvernarea, deci preluarea pentru un mandat limitat temporal a puterii politice (în baza unei majoritati electorale absolute ori relative, individual sau în coaliție de partide) sau opoziția (partid minoritar în raport cu un alt partid sau o coaliție de partide majoritară) într-un sistem pluri- sau bipartidist. Opoziția parlamentară reprezintă o cerință a democrației și o expresie a pluralismului politic. Raporturile bipolare dintre conducători și conduși presupun compromisul, negocierea, regula majorității, forme instituționalizate de exprimare a opoziției.
„Opoziția bazată pe principii a început a fi privită drept expresia legitimă a unor puncte de vedere divergente și drept suport al libertății.”
Actualmente, sistemele constituționale occidentale sunt indisolubil legate de democrație și pluralism, bazate, după unii autori, pe următoarele valori primordiale: soluționarea pașnică, prin dialog, a disputelor politice, economice, ideologice ș.a. între forțele politice, sociale, între stat și cetățeni și realizarea consensului și echilibrului social; asigurarea non-violentă a schimbărilor impuse de progresul general al societății în beneficiul întregii colectivități; succesiunea guvernanților la conducerea societății în funcție de voința majorității electoratului, exprimată prin alegeri libere și periodice la care au posibilitatea de a propune candidați, în condițiile de egalitate, toate partidele politice legal constituite; minimum de represiune socială și reglementarea prin lege în mod strict a condițiilor în care forța represivă a statului poate fi folosită de organismele competente; armata și poliția să se afle în slujba națiunii (subsumată națiunii) și nu a guvernanților de moment; dreptul cetățenilor de a controla activitatea parlamentului și a executivului și de a cere prin mecanismele constituționale schimbarea guvernanților sau de a impune prin forță înlăturarea acestora dacă s-ar face vinovați de conducere tiranică; acceptarea diversității politice, economice, culturale, etnice, biologice (anatomice), ideologice, religioase; supremația legii. “Cine face legile ? Cum ? Mai mult, cine interpretează legile ? ...cei care elaborează legile trebuie să se supună ei înșiși legii. Problema a fost abordată, în cadrul statului constituțional, prin stabilirea unei proceduri legislative ce face ca să presupună controlul conținutului. Deci, legislația este incredințată corpurilor reprezentative, deținători ai puterii, supuși și condiționați de votul reprezentativ.”
De asemenea, domnia legii, transparența actului de decizie, selecția profesionalizată a politicienilor și elitelor și legitimarea electorală a guvernanților, acceptarea opoziției și a opiniilor disonante, popularizarea participării la viața politică și respectului față de valorile democrației moderne sunt tendințe de atenuare a conflictelor majore din societățile europene.
Din punct de vedere tehnic, „adevărata dilemă constituțională privește nu modul de alegere a demnitarilor, ci dimensiunea și impactul puterilor atribuite acestora.” Reconsiderarea rolului Parlamentului (nu de pe pozițiile unei instituții controlate total de partidele politice parlamentare și transformate în mașină de vot, ci din perspectiva adevăratului rol al Organului Legislativ în stat) și profesionalizarea activismului politic este destinat să accelereze procesul transformărilor economice, sociale, politice din țările aflate în trecerea de la economia centralizată și etatică la economia de piață bazată pe proprietate privată și publică. Referitor la raporturile Guvernului cu Președinția, aflate pretutindeni într-un „conflict instițutional” (Klaus versus Havel, Meciar versus Mikulas Dzurinda), aceste raporturi definite drept dilema prezidențialism versus guvernamentalism par a fi neclare atât din perspectiva opiniei publice, cât și a clasei politice.

Þările central și est-europene au cunoscut, pe lângă forța exemplară a armatelor sovietice în anii de grație 1944 – 1945 și importul ideologiei bolșevice depersonalizante, precum și a formulelor de regim cu partid unic și organizații satelit tolerate și controlate doctrinar. Crearea lagărului țărilor dominate de sovietici s-a realizat pe cale politică și prin impunerea de către sovietici (incluzând edificarea unei alianțe militare și a organizațiilor de centralizare economică – Tratatul de la Varșovia și C.A.E.R.).
Realitatea social-economică transgresa idealul doctrinar. Diferențele dintre membrii de partid (cetățenii privilegiați ai societății) și ceilalți cetățeni deveniseră flagrante. Se dovedea că departe de a fi ferite de violență, rapacitatea comercială (speculă), tare (șomaj sau incapacitate de absorbție a forței de muncă, furt și corupție, degradarea mediului, încălcări sistematice ale legii, violență familială și socială, violuri, alcoolism, rata ridicată a divorțurilor și proporția crescândă a familiilor monoparentale, etc.), societățile socialismului de inspirație sovietică ajunseseră să simtă hiperdimensionat și prin ricoșeu crizele economiei mondiale și dificultățile economice datorate unui sistem economic centralizat neproductiv și generator de pierderi.
Dezghețul survenit prin căderea (dezintegrarea sistemică) a socialismului de esență bolșevică a determinat exprimarea în societatea civilă a unei diversități de opinii, unele programatice, cu privire la reclădirea economică, socială, morală și politică a unei societăți nu demult reduse la simplicitatea și univalența ideologiei ”adevărului unic” leninist. Diversitatea nu a apărut ca o condiție sine-qua-non a libertății dobândite prin demonstrații de masă, ci a apărut ca o cerință, ca un deziderat al reclădirii societății din punct de vedere social și politic pornind de la realități obiective din țări etalon.
Democrația efectivă nu putea deveni o realitate vie decât în momentul asumării integratoare a unității în diversitate și instituționalizarea puterilor în stat pe aceste baze principiale de separație și contraechilibru.
Dacă transformările democratice au atins acum la 14 ani de transformări un stadiu definitiv, democrația este reductibilă la mecanismul simplificat al închiderii și reînnodării buclei ciclice a refundamentărilor democratice: jocul electoral – atribuirea mandatului puterii politice – jocul electoral. Trebuie subliniat totuși faptul că renașterea societății civile și reafirmarea valorilor tradiționale ideologice sau religioase sunt fenomene cu evoluție etapizată și cu participare diferențiată.

Descrierea sistemelor de partide și a dinamicii evoluției politice din Cehia, Slovacia și Polonia:

Republica Cehă cunoaște actualmente o multitudine de partide, precum CSSD - Partidul Social Democrat Ceh, condus de Vladimir Spidla și Milos Zeman, partid istoric de centru – stânga ce a absorbit elementele liberale din fostul partid comunist care conduce dominanta socială; ODS – Partidul Civic Democratic al lui Václav Klaus, rezultat din sciziunea Forumului Civic, partid de centru – dreapta; KDU – Uniunea Democrat – Creștină, de orientare catolică, conservatoare și social – creștină ; US – Uniunea Libertății – mișcare politică liberală favorabilă reformelor economice, a rezultat prin scindarea ODS în ianuarie 1998; KSCM – Partidul Comunist al Boemiei și Moraviei – constituie moștenitorul doctrinar al fostului Partid Comunist, este actualmente condus de Miloslav Grebenícek, este izolat pe scena politică; KDU-CSL Uniunea Creștin-Democrată – Partidul Ceh al Poporului, ODA – Alianța Democratică, DEU – Uniunea Democratică au constituit împreună cu US – Uniunea Libertății o coaliție de partide de centru-dreapta intitulată coaliția celor patru (astăzi autodizovată). Ar mai trebui menționate și alte partide mici, precum: SPR-RSC Partidul Republican; SZ – Partidul Verzilor; MDS – Partidul Democrat Morav; CSNS – Partidul Național Social Ceh. Și totuși, în 1989, această situație contrasta cu preponderența Forumului Civic ca organizație participantă politic la alegerile libere, dar care se manifesta prin orizontalitate, antielitism, anti-oligarhism și importantă descentralizare.
Lubomir Brokl, Zdenka Mansfeldova și Alex Kroupa scriau despre momentul 1993 că: "este de înțeles că alegătorii sunt neîncrezători față de partidele politice, ținând cont de experiența de 40 de ani de totalitarism și de criza democrației europene din perioada interbelică, dar creearea unui sistem de partide responsabil , puternic și disciplinat va fi factorul integrator al societății cehe".
Revărsarea de solidaritate a societății ceho-slovace s-a realizat în 1989 prin coalizarea în jurul dizidenților a Forumului Civic și prin exacerbarea unui sentiment anti-partizan, datorat demonetizării activismului politic compromis de figura stranik-ului (membrului Partidului Comunist) și ca formulă politică susținută și teoretizată de Havel . Rezumând, Forumul Civic s-a născut în 19 noiembrie 1989 prin inițiativa lui Václav Havel , condus de un comitet director, sprijinit instantaneu de comitete de grevă și structurile orizontale bazate pe voluntariat ale filialelor locale ale Forumului Civic de pe tot cuprinsul țării, fapt ce a condus la sfârșitul regimului Gustav Husak. La alegerile libere din iunie 1990 de pe cuprinsul Cehoslovaciei, Forumul Civic câștigă detașat alegerile (58 % din Parlamentul Federal și 50% din Consiliul Național Ceh). O reacție împotriva statului forum civic s-a conturat clar în rândul celorlalte partide politice născute în noua democrație, dar sentimentul general cetățenesc era marcat de refuzul partizanatului politic și convingerea generală că era momentul manifestării unei politici civice libere în jurul mișcărilor orizontale ad-hoc. Deși atașamentul față de Forum Civic se manifesta prin susținere directă, mai multe formațiuni autointitulate partizane segregau deja demersul lor politizant prin intermediul ideologiei liberale sau social-democrate, fapt criticat spre exemplu de unul din fondatorii KAN (Clubul non-partizanilor angajați) apărută ca și K-231 în timpul Primăverii de la Praga din 1968, Jaroslav Langer (acesta se pronunța violent împotriva partidelor de manageri de tip occidental care transformă actul politic într-un demers publicitar și politica într-un produs comercial). Se privilegia astfel în interiorul Forumului Civic o funcționare descentralizată și anti-oligarhică, sub sloganul : "partidele sunt doar pentru membrii lor, Forumul Civic este pentru toată lumea".
Contrar acestor convingeri exprimate de lideri precum Ivan Fisera și Petr Kucera se detașează clar opinia ministrului de finanțe, Vaclav Klaus, care afirmă faptul că tranziția economică către economia de piață fundamentată pe proprietate privată nu poate fi susținută decât de o activitate politică profesionistă, profesionalizată, bazată pe tehnicieni, economiști, juriști cu un program clar, standard, iar Klaus se inspira din praxisul Partidului Conservator britanic. Drept urmare, Vaclav Klaus este desemnat lider al Forumului Civic. Intențiile sale mărturisite sunt însă de a alcătui un adevărat partid politic, bine structurat într-o ierarhie piramidală susținută de elite tehniciste, reușind astfel să creeze ODS – Partidul Civic Democratic în aprilie 1991 prin cooptarea sprijinului parlamentarilor FC de orientare liberală sau de dreaptă democratică ca reacție la intelectualismul praghezilor din FC. Astfel, Vaclav Klaus se situează pe poziții clar diferite față de Președintele Havel (desemnat prin vot indirect), susținând în simultan activismul politic și pe cel economic. V. Klaus vede partidul ca pe o activitate antreprenorială, susținând candidați cu studii superioare în domeniul economic, financiar, industrial și tehnic .
De altfel, alte partide se nasc pe aceeași cale în interiorul Forumului Civic.
În urma alegerilor din iunie 1992, ODS obține 29,7% din voturile Consiliului Național Ceh, care devine la 01.01.1993 Camera Deputaților a Republicii Cehe. "Ruptura" elegantă din Federație a fost reglată și negociată amiabil de către Meciar și Klaus, fără apel la referendum. Se evidențiază faptul că pentru a pune în practică programul său politic și de reformă economică, ODS reduce numărul interlocutorilor politici și al decidenților (dar cu respectul clar definit al proporționalității pe baza principiului majoritar).
ODS – Partidul Civic Democratic formează un guvern de coaliție cu ODA - Alianța Democratică (6%), KDU-CSL Uniunea Creștin Democrată – Partidul Ceh al Poporului (6,3%), KDS.
Și la alegerile din 1996 (29,6%) și la cele din 1998 (27,7%), ODS reușește să-și conserve un electorat stabil. În 1996, ODS alcătuiește un guvern minoritar, după care în decembrie 1997, guvernul minoritar condus de Vaclav Klaus își dă demisia ca urmare a unui scandal legat de sursele de finanțare ale partidului.
Prin câștigarea alegerilor în 1998, cu 32,3% din voturi, CSSD – Partidul Social Democrat trece la conducerea țării, propunând o politică cu un aspect social mai pronunțat și pregătind integrarea în UE.

Slovacia a rezultat din separarea "caldă" a Federației Cehoslovace prin acordurile amiabile dintre liderii Klaus și Meciar. De altfel, principala mișcare politică din Slovacia este reprezentată de HZDS - Mișcarea pentru o Slovacie Democratică, condusă de Vladimir Meciar – partid popular căruia liderul său i-a imprimat o tendință anti-europeană și anti-NATO . Fosta coaliție SDK - Coaliția Democratică Slovacă condusă de Premierul Mikulas Dzurinda (actualul lider al SDKU – Uniunea Slovacă Creștin Democrată) era alcătuită din KDH – Mișcarea Creștin-Democrată, DU – Uniunea Democratică, DS – Partidul Democratic, SZS – Partidul Verde din Slovacia, SDSS – Partidul Social Democrat și a fost constituită ca replică anti-Meciar și pentru guvernarea actuală a țării. Alte partide prezente în viața și competiția politică sunt ANO – Alianța Noului Cetățean (partid creat de către proprietarul unei televiziuni private), SMK – Partidul Coaliției Maghiare - partidul etnicilor maghiari, SDL – Partidul Stângii Democrate, SMER - Direcțiunea – partid populist condus de Robert Fico .
Ca și în Republica Cehă, Președintele este desemnat prin vot indirect.
Această varietate de partide exprimă extrem de elocvent fragmentarea extremă a scenei politice slovace și deriva ideologică a pluriapartidismului slovac, în care cel mai bine situat în 2001 este partidul HZDS- Mișcarea pentru o Slovacie Democratică a lui V. Meciar cu 20%, urmat de SMER – Direcțiunea cu 15%, SDKU Uniunea Slovacă Creștin Democrată – 10% partid conservator liberal care a înlocuit în parte importantul pol autodizolvat SDK, SMK – Partidul Coaliției Maghiare cu 11%, ANO – Alianța Noului Cetățean cu 8% și KDH – Mișcarea Creștin Democrată cu 8%.

Polonia a avut parte de alegeri libere încă din iunie 1989, ca urmare a negocierilor purtate între mișcarea socială de opoziție Solidaritatea și comuniștii polonezi (inițial comuniștii acceptând partajarea locurilor din Seim cu Solidaritatea într-un raport de 65% la 35% prin acordul din aprilie 1989). La alegerile din 4 – 8 iunie, Solidaritatea organizată ca partid politic câștigă toate locurile în Senat și circa 35% din locurile din Seim (deci în proporția care fusese negociată în aprilie).
În 1991, se constată o multipolarizare generată de o inflație fără precedent de partide: peste 100. Ca urmare, rezultatele alegerilor au generat un Parlament fragmentat, astfel încât partidul cel mai important nu depășea 13,5% din locurile din Seim, iar guvernarea era imposibilă fără o coaliție de minimum 5 partide. Această instabilitate politică a favorizat impunerea unui prag național de 5% pentru partide și de 8% pentru coaliții, cu înlocuirea sistemului Hare-Niemeyer și adoptarea formulei d' Hondt de repartiție a locurilor . Spre deosebire de Cehia și Slovacia, Președintele Republicii este desemnat prin vot direct.
După alegerile din septembrie 1993, principalele partide sau coaliții politice erau : SLD – Alianța Stângii Democratice – coaliție de partide grupată în jurul postcomuniștilor SDRP – Social Democrația Republicii Poloneze (conduși inițial de Joseph Oleksy) – partid de masă care numără circa 100.000 de membrii, integrată Internaționalei Socialiste din 1996, susține piața liberă asociată intervenționismului etatic (între altele se declară pentru separare stat-biserică, admite avortul, pro-european și favorabil structurilor nord-atlantice); PSL – Partidul Þărănesc (Popular) Polonez condus de Waldemar Pawlak favorabil privatizării în agricultură, provine din partidul agrarian clientelar al comuniștilor partidul Popular Unificat ; UW – Uniunea Libertății, partid liberal condus de Tadeusz Mazowiecki (arhitectul transformărilor economice ale societății poloneze), Leszek Balcerowicz, Jacek Kuron și actualmente de Bronislaw Geremek; UP – Uniunea Muncii partid de opoziție de stânga condus de Ryszard Bugaj, solicită un intervenționism etatic în economie; BBWR – Blocul Celor Fără de Partid – Susținere și Reforme – partid de dreapta conglomerat, profund divizat; KPN – Confederația pentru o Polonie Independentă – partid populist de dreapta alcătuit în anii 70 (se revendică de la cultul Președintelui interbelic Joseph Pilsudski), ambele facțiuni sunt membre ale AWS - Akcza Wzborcza Solidarnosc (Acțiunea Electorală Solidaritatea).
La alegerile din 1997, au fost înregsitrate următoarele rezultate: SLD – Alianța Stângii Democrate 27,1%; UP – Uniunea Muncii 4,4%; AWS – Acțiunea Electorală Solidaritatea 33,8%; PSL – Partidul Þărănesc Polonez 7,3%; UW – Uniunea Libertății 13,4%; UPR – Uniunea pentru o Politică Adevărată 2,3%; ROP – Mișcarea pentru Reconstrucția Poloniei 5,6%, altele. Se constată menținerea fragmentării, dar cu cristalizarea a doi poli politici, și anume: AWS și SLD.
Ultimele alegeri din 23.09.2001 au fost câștigate (și datorită contextului de criză prin care trece Polonia) de o manieră detașată de către coaliția stângii SLD – UP cu 41,4%, Platforma Civică – PO (Platforma Obzwatelska) de orientare de centru-dreapta – 12,8% pentru constituirea unui guvern majoritar; S (Samoobrona) – Autoapărarea Þărănească cu 10,2%; PiS – Dreptate și Justiție cu 9,5%; PSL – Partidul Þărănesc (Popular) 8,98%; LPR – Liga Familiilor Poloneze cu 7,87%; Partidul Minorității Germane – 2%.
Noul context politic uimește: stânga postcomunistă deține pe lângă majoritatea în Seim și 75% din locurile din Senat și mai ales succesul relativ al S - Autoapărării Þărănești – mișcare agrariană radicală de tentă anarho-populistă și anti-europeană, avându-l ca lider pe Andrzej Lepper, care, pe fondul scăderii vieții și a productivității în ramura agriculturii, a reușit să mobilizeze și politic durii protestarii agricoli. Unii autori consideră că Lepper a reușit să mobilizeze categoriile social-profesionale perdante în contextul economiei de piață. Partidele moștenitoare ale AWS și anume AWSP – coaliția de dreapta condusă de Jerzy Buzek – fost premier a fost cotat cu 5,6% din opțiunile electorale, iar UW – Uniunea Libertății condusă de demisionarul Bronislaw Geremek cotat cu 3,8% nu au atins pragul de eleigibitate impus la 8% pentru coaliții și 5% pentru partidele politice.
Ca urmare a rezultatelor, liderul SLD – Leszek Miller a fost însărcinat cu formarea guvernului de integrare europeană, misiune dificilă, datorită influenței politice a euro-scepticilor.

Analiza tipologică și încadrarea pe familii politice a principalelor partide politice contemporane din Cehia, Slovacia și Polonia, adaptare după C. Vandermotten, P. M. Lockhart și D. Freyer-Macola :

 Familia social-democrată include partide nou-înființate sau partide rezultate din reconversia fostelor partide comuniste: CSSD - Partidul Social Democrat Ceh (32,3% în 1998); SDL - Partidul Stângii Democrate slovace (14,7% în 1998); SLD - Alianța Stângii Democrate poloneze cu UP – Uniunea Muncii din Polonia cotate în 2001 cu 41,4%, dominând actualmente în momentul integrării euro-atlantice scenele politice din Cehia și Polonia;
 Familia liberală este bine reprezentată în Cehia și Slovacia (unde a guvernat eficient transformările societale spre economia de piață și restrângerea sectorului public) astfel: ODS - Partidul Civic Democratic din Cehia al lui Václav Klaus a obținut în 1998 27,7%; US – Uniunea Libertății din Republica Cehă, rezultată din scindarea în 1998 a ODS are 8,6%; DEU – Uniunea Democratică are 1,4%; în Slovacia SDK – Coaliția Democrată Slovacă (26,3% în 1998) și SOP – Partidul Înțelegerii Civice (8% în 1998) dețin un segment electoral important; în Polonia, UW – Uniunea Libertății și UPR – Uniunea pentru o Politică Adevărată nu au reușit în 2001 să obțină reprezentare parlamentară, PO – Platforma Civică din Polonia pare să fie fermentul pe care tinde să se reorganizeze actualmente dreapta poloneză;
 Familia agrariană minimalistă: în Cehia, KDU-CSL Uniunea Creștin Democrată – Partidul Poporului (9% în 1998); în Slovacia nu are reprezentare; în Polonia PSL – Partidul Þărănesc (Popular) Polonez și S - Autoapărarea Þărănească de inspirație anarho-populistă-agrariană și anti-europeană;
 Familia național populiștilor pe bază etnică sau religioasă, extrema dreaptă: în Slovacia poate fi încadrat în curent HZDS – Mișcarea pentru o Slovacie Democratică condusă de Vladimir Meciar (27%) și extrema dreaptă SNS - (9,1%) Partidul Național Slovac, iar în Polonia euro-scepticii precum: PiS – Partidul Dreptății și Justiției și LPR – Liga Familiilor Poloneze de inspirație catolică;
 Partidele etnice: SMK – Partidul Coaliției Maghiare din Slovacia cu 11% (mișcare care are un mesaj electoral nuanțat și care depășește interesele particulare ale maghiarilor), și Partidul Comunității Germane din Polonia cu 2% în 2001.

Comentarii asupra sistemelor de partide din perspectiva teoriei clasice a clivajelor a lui Stein Rokkan, adaptată la contextul analizat:
Teoria clivajelor este o reprezentare simplificată societală axată pe modelul binoamelor, care încearcă să identifice la un anumit moment și într-un anumit context ceea ce fragmentează societatea civilă și generează mesaje electorale diferite.
A aplica formal și clasicizant teoria clivajelor la societățile post-comuniste pare un demers inconsistent, care justifică adaptarea modelului la noile realități.
Clivajul socio-economic are inițial în toate cele trei țări doar o reprezentare în plan ideatic, el separând neocomuniștii de democrați (sau adepții amneziei și amnestiei contra adepțiilor memoriei atrocităților comuniste așa cum a problematizat Adam Michnik ) și minimaliștii de maximaliști. Acest clivaj capătă actualmente o nouă dimensiune, opunând adepții integrării europene – euroscepticilor. Dacă în Cehia, datorită modelului consocianist (al democrației consensuale așa cum a fost definit de către Arend Lijphart) clamat de Forumul Civic și mișcările intelectualiste pragheze, disonanța maximaliști – minimaliști a fost mai accentuată, cu victoria politicienilor tehnocrați și profesioniști grupați în jurul ODS și a lui Vaclav Klaus, iar adepții integrării europene și euroatlantice sunt majoritari, în Slovacia și Polonia se constată o deconcentrare și un pluralism politic accentuat care multipolarizează societatea și asta în ciuda Soloidarității poloneze, ori a entuziasmului slovac de independență datorită acțiunii HZDS. La alegerile electorale din 2001 din Polonia s-a accentuat în schimb opoziția dintre eurosceptici (PiS, LPR și Autoapărarea Þărănească) și partizanii moderați ai construcției europene, în mod paradoxal reprezentați de postcomuniști.
Clivajul stat-biserică are o reprezentare mai nuanțată, slabă în Cehia (unde este reprezentat de KDU-CSL ) și Slovacia și mai clar definită în Polonia (țară în care catolicismul și clericalismul sunt foarte influente și în care contradicțiile sunt de esență).
Clivajul centru – periferie se exprimă în Polonia prin mișcarea politică a etnicilor germani, în Slovacia este exprimată prin opoziția SMK – Partidului Coaliției Maghiare la aspecte politice, sociale care ar putea aduce atingere intereselor minorității maghiare. Ca o paranteză, însuși statul slovac a apărut ca formă de opoziție activă a HZDS (exprimare a unui clivaj centru-periferie) la ponderea exagerată economică și culturală a Boemiei și Moraviei și în special a capitalei Praga în cadrul fostei Federații Cehoslovace.
Clivajul rural – urban are o exprimare extrem de pronunțată în Polonia prin activismul politic sindicalizat al agrarienilor și mai nuanțată în celelalte două state studiate.
Concluzionând, privitor la ceea ce scindează acum noile societăți democratice postcomuniste este forma de antagonism eurosceptici versus partizanii construcției europene, justificată în special de impactul societal dintre un rural afectat profund de sistemul cooperatismului de tipul colhozului și o societate occidentală pragmatică, concurențială și non-altruistă.

Concluzii:
Fragmentarea politică din Polonia și Slovacia, ca și status-quo-ul echilibrului partidelor din Cehia exprimă o situație de multipolarizare specifică societăților în tranziție economică și în construcție democratică. A privi sistemul de partide pe direcții monoaxiale și prin simplificări binomiale constituie un demers neproductiv. Este elocvent faptul că democrația și integrarea euro-atlantică are și câștigători și perdanți și aici se exprimă o opoziție bipolară de moment.
Dacă entuziasmul recăpătării libertății de exprimare a dus la constituirea inițială de organizații democratice anticomuniste de masă, precum Forumul Civic în Cehoslovacia și Solidaritatea în Polonia, la fel de adevărat că fostele forțe comuniste au evoluat structural și ideologic, sub influența societății civile, în direcția social-democrației clasicizante și populiste, încercând totodată construcția economiei de piață în condițiile atenuării contradicțiilor sociale și a redistribuirii veniturilor.
Cehia a înregistrat un avans economic notabil, datorat unui dinamism economic și social și subsumării privatului și publicului unui profesionalism managerial eficient. Datorită tendințelor centrifuge ale naționaliștilor slovaci, liderul ODS, Vaclav Klaus a adoptat o poziție flexibilă de acceptare a pretențiilor liderului slovac Meciar, consființind politic și fără consultarea cetățenească prin referendum a rupturii de facto dintre cele două entități ale Federației Cehoslovace.
Profesionalizarea partidelor a condus în Cehia la sciziunea ODS de Forumul Civic, iar în Polonia de apariția unei adevărate inflații de partide (multe dintre ele cluburi politice), iar conducerea defectuoasă și neprofesionistă a determinat declinul dreptei poloneze după 2001.
Viața politică exprimă din foarte multe puncte de vedere contradicțiile economice și sociale.
Pasivul economic și declinul societății este aspru sancționat prin vot politic. Din anumite puncte de vedere, experiența celorlate țări foste comuniste ne este extrem de utilă. Actuala conjunctură din România cu un partid aparent cvasi-dominant și o opoziție liberală egalitaristă asociată reformiștilor social – democrați (Alianța DA – Dreptate și Adevăr dintre PNL – PD), este extrem de oportună apariției de noi formațiuni politice, oarecum similare Autoapărării Þărănești (corespondentul românesc ar fi Partidul Noii Generații al lui Gigi Becali), ori mișcări civice complexe precum Acțiunea Populară de tentă populistă. Exemplul ceh demonstrează însă că singura soluție de recuperare a decalajului dintre Românie și societățile occidentale este o politică libertariană de inspirație thatcheristă. După exemplul Poloniei, nu este exclus să asistăm la o polarizare de moment eurosceptici versus partizanii necondiționați ai integrării europene, bineînțeles cu o pondere mai redusă a primilor.
Dificultățile transformărilor economice și politice sunt evidențiate de conturarea unui decalaj evident între cele trei țări. Dacă Cehia reprezintă practic rețeta de succes, celelalte noi democrații oscilează puternic între diferitele curente democratice. Reflexele unor societăți foste egalitare și paternaliste și imobilismul structural societal par mai puternice decât tendințele de înnoire și reformare exprimate de minoritățile politice liberale.


Bibliografie:

1. Giovanni Sartori – “Teoria democrației reinterpretată”, Editura Polirom, Iași, 1999
2. Constituția Franței din 1958
3. J. M. Cotteret - "Gouvernements et gouvernés", PUF (Presse Universitaires de France), 1973
4. Ghita Ionescu, Isabel de Madariaga – “Opoziția”, Editura Humanitas, București, 1992
5. *** - „ Raport final al Forumului Constitutional” – Pro Democratia si Camera Deputatilor
6. Miroslav Novák - Sistemele de partide din Republica Cehă, Polonia și Ungaria, în volumul l Partidele politice în Europa centrală și de est (coord. editor Jean-Michel de Waele), Editura Humanitas, București, 2003
7. L. Brokl, Z. Mansfeldova, A. Kroupa – The Structure of State Institutions, Praga, Institutul de Sociologie, mai, 1993
8. Magdaléna Hadjiisky – Le parti civique démocratiques, acteur central de la construction conflictuelle d'une démocratie de partis en République tchéque, Paris, Institut d' études politiques, Colloque de l'Association Française de science Politique, 31.01/01.02.2002
9. Stefan Zgliczynski –Pologne , Liberation, 15 mai 1997
10. C. Vandermotten, P. M. Lockhart, D. Freyer-Macola – Geografia electorală a Europei centrale și de est, în volumul Partidele politice în Europa centrală și de est (coord. editor Jean-Michel de Waele), Editura Humanitas, București, 2003
11. Sorina Soare – Despre anticomunisme (Cehia, Polonia, Ungaria și România), în volumul Partidele politice în Europa centrală și de est (coord. editor Jean-Michel de Waele), Editura Humanitas, București, 2003
12. Daniel-Louis Seiler – Pot fi aplicate clivajele lui Rokkan în analiza partidelor politice din Europa centrală?, în volumul Partidele politice în Europa centrală și de est (coord. editor Jean-Michel de Waele), Editura Humanitas, București