Preambul:
"De Crăciun ne-am luat porția de libertate" suna textul unui grafitti apărut pe soclul unui monument și înregistrat de pelicula cinematografică în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Ce este oare libertatea altceva decât –așa cum spunea Seneca în "Epistulae ad lucilium"- "a nu fi sclavul nici unui lucru, nici unei necesități, nici unei întâmplări; a coborâ soarta până la tine" sau cum afirma Montesquieu: "dreptul de a face ceea ce legile (juste N.A. ) permit" , ca și dreptul de a te ridica împotriva tiraniei ?!. Spre deosebire de egalitate care este o valoare cuantificabilă, morală, moralizatoare și orizontală, libertatea nu este o valoare relativă, ci incomensurabilă, universală și verticală. Consecutiv, nu toate modurile de viață au aceeași valoare, iar cele mai bune vieți sunt total deosebite și deseori neconvergente și chiar incompatibile .
Liberalismul - cu multiplele sale accepțiuni, de regulă generale, imprecise și difuze - reprezintă acel curent doctrinar situat între conservatorism și socialism. Ca ideologie, liberalismul este legat de revoluția industrială (mai nou, de era informațională) și de edificarea statului din punct de vedere juridic, social, politic și cultural ca spațiu de confruntare a libertății și egalității în libertatea de interese individuale economice. Succesul industrializării a adus la putere o clasă meritocratică, caracterizată de inițiativă antreprenorială, dinamism și activism politic, care a instituționalizat sistemul etatic și social în sensul definiției de democrație liberală (deci de egalitate în libertatea șanselor). Apărut în Anglia și Scoția, unde s-a bazat pe praxisul industrializării, reverberat ideologic în Franța din tendințele Iluministe, din raționamentul cartezian și ca reflexie a realităților anglicane (Montesquieu, Benjamin Constant) sau nord-americane (Alexis de Tocqueville), liberalismul a fost sursa evoluțiilor fundamentale în numele libertății absolute: desacralizarea vieții sociale și a naturii umane privită ca entitate unică și autosuficientă în propria subiectivitate, eradicarea sclaviei, ameliorarea situației economice a stării țărănești, edificarea practică, ideologică și juridică a democrațiilor laice în perimetrul statelor naționale, explozia economică interrelaționată cu saltul științific și tehnologic, internaționalismul și cosmopolitismul, iar mai recent: mondializarea / globalizarea, internaționalizarea și liberalizarea schimburilor comerciale, revoluția informațională, exportul democrației liberale și în alte spații culturale decât cele de sorginte europeană, instituționalizarea relațiilor economice dintre state și construcția juridică ce reglementează schimburile economice, tehnologice,etc. dintre state, convențiile interregionale, ș.a.m.d.
"De Crăciun ne-am luat porția de libertate". Nevoile și interesele individuale definesc diferențiat această porție de libertate...ambiguitatea vastă și polisemantismul termenului necuantificabil de libertate generează acea teorie universală sau universalistă denumită - pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume în spațiul european – liberalism. În S.U.A., unde egalitatea în libertatea de acțiune este un mod de viață republican într-o democrație, liberalismul politic este promovat de Partidul Republican (orientat către individ) și reprezintă republican way sau ceea ce Dahl denumește în faza ei incipientă prin democrație madisoniană.
De altfel, dicționarul de sociologie redactat sub conducerea lui Gilles Ferréol nu dă efectiv o definiție pentru liberalism, indicând numai autorii fundamentali . Iar Giovanni Sartori precizează faptul că: "Liberalismul este o etichetă mai dificil de aplicat decât democrația (...) prin conotațiile mult mai eluzive ale termenului de libertate, dar din fericire va fi suficient să analizăm acest concept cameleonic într-un context specific: libertatea politică (...) și nu în contextul libertăților relaționate: psihologică, intelectuală, morală, socială, economică, legislativă,etc (....) ori în contextul diferențelor libertății ca permisiune și capacitate" . Tot G. Sartori apreciază că prin sinteza și convergența liberalismului cu democrația, conceptele au devenit și mai neclare, iar caracteristicile și limitările reciproce au fost anulate. Sursă și "aliaj ideologic" autoidentificat cu statul democratic la începuturile sale, în evoluția sa istorică liberalismul s-a confruntat cu ereziile născute din corpul său, precum socialismul sau anarhismul , astfel încât democrațiile au fost ulterior apreciate funcție de raportul valorilor fundamentale libertate și egalitate. Regimurile politice democratice care se raportează la libertate ca la un concept central universal sunt regimuri liberale. Cele care construiesc realitatea socială având ca referință tangibilă egalitatea (relativă sau absolută) sunt regimuri non-liberale, dar dacă sunt regimuri democratice ele iubesc relativitatea manifestă a egalității și respectă libertatea. Într-o altă delimitare dată de Tocqueville, egalitatea care se opune libertății se regăsește în democrația socialistă, iar egalitatea aflată în armonie cu libertatea este definitorie pentru democrația liberală.
Gândirea politică liberală se autodefinește ca fiind domnia legii într-un stat constituțional și privilegiind latura politică a libertății. Dacă egalității i se poate atribui adjectivul orizontală, libertatea este o virtute demnă și verticală. Sartori remarcă faptul că liberalismul presupune limitarea puterii statului, iar democrația pătrunderea puterii poporului înăuntrul statului, respectiv liberalii se preocupă de forma statului, iar democrații de conținutul legilor emise de stat. Declinul sincopatic al liberalismului este justificat de Sartori prin confuzia semantică cu liberismul economic (praxisul liberalismului economic clasic, din faza acumulărilor primitive de capital) , care, în condițiile expansiunii ideologice socialiste, au introdus doctrina volatilă a liberalismului politic într-un con de penumbră, atrăgând consecutiv și un declin local al partidelor autodenominate liberale. Decesul partinic de pe alocuri nu a însemnat și decesul ideologic, liberali au existat mai mult sau mai puțin în toate sistemele partinice democrate, de regulă fiind reprezentați în gruparea situată la dreapta orientării. "Ereticii" utilitariști englezi precum Jeremy Bentham și James Mill au fost tentați să reformeze liberal statul și să impună controlul social, respingând totuși contractul social și teoria dreptului natural, calificând "Declarația drepturilor omului" drept sofistă și metafizică. Utilitariștii consideră, plecând de la noțiunile fundamentale de fericire și utilitate, că omul este astfel construit încât caută natural fericirea și respinge durerea. Este motivul pentru care unii autori au calificat utilitarismul drept "hidraulica plăcerilor". Din punct de vedere politic, utilitariștii susțineau democrația reprezentativă fără contraputeri, alcătuită dintr-un corp legislativ de suveranitate absolută și plasat sub controlul unui tribunal de opinie. Bentham acceptă votul universal (admițând votul copiilor, analfabeților și chiar al handicapaților mintali, precum și votul feminin ca sursă de opinii acceptabile). Utilitariștii se interesează procedural de autenticitatea votului: secretizarea scrutinului și a opiniei personale, dar cu popularizarea votului reprezentativ (al liderilor). J. S. Mill înclină să combine scrutinul local și proporțional național și pledează ferm pentru votul feminin. Sartori consideră că din punct de vedere doctrinar, "prin calculul fericirii zilnice", utilitariștii nu au contribuit cu nimic semnificativ la familia doctrinară liberală. Reîntoarcerea la libertate se petrece sub același John Stuart Mill, anterior citat, fiul lui James Mill și discipol al lui Bentham, care introduce categoria filosofico-ideologică a individualismului metodologic, accentuând asupra libertății, fără sacrificiul utilității. Este în fapt o definiție a libertății personale ca mod de acțiune conex potențialității capacității, care nu aduce atingere libertății sau stării de bine a altuia. Nu pot să nu-mi permit diversiunea de a comenta despre impietatea libertății asupra reflexului egalitar, în sensul că România contemporană cunoaște sentimente de egalitarism jignit (de curiozitate comparativă ca reflex al egalitarismului) în fața succesului economic al libertății individuale. Acest egalitarism ancestral (explicabil întrucâtva prin coincidența dintre creștinarea și sinteza formării poporului român și justificabil prin spiritul dreptului valah cu expresiile sale supreme, proprietatea devălmașă - și răspunderea solidară a obștii –și dreptul cutumiar românesc care stabilea o oarecare egalitate dintre soți, cu accent pe obligația de întreținere și de protecție a copiilor - NA dreptul valah a fost factor de civilizație țărănească și expansiune recolonizatoare nordică pe arcul Carpaților pe linia Galiția, principatul Halici-Volhynia, munții Beskizi slovaci și Valahia Moravă ) de sorginte rurală se opune spiritului liberal ca manifestare modern românească a civilizației urbane. Revenind la John Stuart Mill, oripilat de conformismul opiniilor, considera necesar de a permite individualității și originalității să se exprime, considerând ca surse ale avansului societal extremele societății - iar libertatea drept condiție conștientă a propriilor limite individuale și consecință a exercițiului cetățenesc. Deși inițial J. S. Mill pleda pentru puterea înțelepților, deci aparent contrar mentorului său spiritual Bentham, sfârșește prin a reflecta la virtuțile educative ale practicii votului.
J. Gray sintetiza elementele comune ale variantelor liberalismului : individualismul, egalitarismul, universalismul și progresismul sau extensiv și următoarele principii: toleranță și pluralism, limitarea puterii politice și separarea puterilor în stat, libertatea individuală și proprietatea privată, unicitatea și inviolabilitatea individului, drepturi individuale și autonomie personală. Separarea clară a proprietății publice de proprietatea privată și limitarea intervenției economice a statului rămâne o preocupare constantă a praxisului liberal. Totuși, între liberism, liberalismul metafizic (filosofic) și liberalismul politic (praxisul liberal) trebuie stabilită o clară linie de demarcație. Cât despre neoliberalismul (libertarian), el nu reprezintă altceva decât o reîntoarcere la sursele clasice originare, o purificare a conceptelor și un refuz categoric al obedienței individuale față de capitalismul etatic (refuzul de a accepta un monopol absolut, fie el chiar și de stat, în condițiile în care statul este cel mai prost manager/administrator posibil). Refuzul de a accepta din partea statului altceva decât protecția proprietății în sens clasic (viața , libertatea și proprietatea).

Repere istorice :
Între etapele din evoluția liberalismului politic se pot distinge faza clasică (de definire a principiilor liberale), faza democrațiilor instituționale liberale, liberalismul egalitarist (social keynesianist) și neoliberalismul.
John Locke (1632 – 1704) dezvoltă liberalismul ca expresie de emancipare politică a burgheziei pe linia raționalismului politic clasic, afirmând :"Unde nu există lege, nu există libertate" , stabilind deci faptul că "menirea legilor este aceea de a veghea nu la puritatea doctrinelor sau veracitatea opiniilor personale, ci la siguranța și la securitatea comunității și ale bunurilor și integrității personale ale fiecărui cetățean" . J. Locke a fundamentat demersul său filosofic pe tema contractului social, admițând că în mediul social libertatea poate fi restrânsă, dar dreptul de proprietate privată rămâne un drept natural, corelat cu munca omenească, care dă valoare lucrurilor.
Adam Smith pune bazele principiilor economice de tip clasic, care au stat la baza concepției liberale clasice despre rolul statului în economie, sintetizabile prin sintagma : "Laissez faire, laissez passer, le monde va d' elle même". Construind relaționarea "nevoia justifică interesul", prin care individul este legat de guvernământ, Adam Smith exemplifică prin nevoile fiziologice vitale, ca spre exemplu hrana, subliniind că diferența dintre sărac și bogat nu constă în cantitatea de mâncare, ci în calitatea ei, astfel încât, în societate, ca și în natură, se manifestă o forță persuasivă a echilibrului. Prin conceptul de piață, concept fundamental economic, Adam Smith explica și auto-reglarea sistemică în plan social (fundamentul obligației) și în planul relațiilor internaționale (motivația războiului și a păcii). Autoreglarea pieței, dedusă din armonizarea liberă a intereselor ca expresii ale nevoilor, nu poate veni decât din libertatea absolută a pieței, considerată sursă de echilibru și de bunăstare. Un alt concept economic, diviziunea naturală a muncii, explica specializarea ca mod de creștere a productivității și ca sursă de profit. În planul relațiilor economice internaționale, considera că liberul schimb între diversele piețe stimulează competiția economică pașnică. În realitate, competiția economică a fost încontinuu un mijloc de dominare, alăturat mijloacelor militare, adminstrativ birocratice, politice, ideologice, etc.
J. Bentham (1784-1832) dezvoltă ideea responsabilității statului de a proteja persoana și proprietatea cetățeanului , fără însă a-l stânjeni pe individ și și-a clădit demersul pe valorile fericirii și utilității.
Benjamin Constant (1767-1830) insistă asupra Constituției ca lege fundamentală a democrației liberale, asupra separării puterilor în stat și parlamentarismului, iar drepturile politice distribuite cenzitar proprietarilor (proprietatea este aceea care asigură posesorului posibilitatea de instrucție și de cunoaștere) sub deviza :"nici o libertate fără Constituție și nici o Constituție fără libertate". El contrapunea puterii etatice opinia publică (societatea civilă) și accentuarea separării puterilor în stat.
Alexis de Tocqueville fundamentează problematica democrației liberale și a ingerinței economice minimale a statului asociind-o egalității în fața legii , politice și de condiții ("egalitatea este proprie fiecărui individ, dar extinsă la nivelul națiunii, ea devine dogma suveranității poporului") și a drepturilor, luând ca model de studiu și reflecție societatea nord-americană. Respingând despotismul, el dorește minimizarea rolului puterii statului.
John Stuart Mill (1806-1873) reprezintă pentru utilitarism reîntoarcerea la libertate, inițiatorul individualismului metodologic, consideră că interiorizarea normativă nu trebuie să se organizeze de o manieră centralizată și verticală, ci pe baze asociative și ale instituțiilor locale, pentru a extrage omul din cercul strâns al egoismului și a-l obișnui la înțelegerea intereselor colective și a-l determina să acționeze pentru motive (semi)publice și în interesul altora. Mill pledează pentru votul feminin și virtuțile educative ale exercițiului democratic, iar din punct de vedere economic, în "Principiile economiei politice" (1848) admite : legea interesului personal, legea liberei concurențe, legea populației moștenită de la Malthus, legea cereri și a ofertei, legea rezistenței salariale, legea liberului schimb internațional, dar crede totodată în interrelaționarea dintre coeziunea socială și progresul economic, crezând implicit în puterea de intervenție a statului în domeniul repartiției sociale, respingând pretenția că omul este o resursă. În totalitatea gândirii sale, Mill este un precursor al teoriei contemporane "public choise".
H. Spencer (1820-1902) inovează prin contaminare de la evoluționism în domeniul individualității (statul trebuie să intervină în viața individului doar prin protejarea libertăților și drepturilor sale naturale, aspirațiile și nevoile individului primează în raport cu cele ale statului), adoptând o atitudine minimalistă în privința intervenției etatice în domeniul social și economic (taxele restrâng libertățile individului). Desigur, însă, teza individualistă nu poate fi disociată de sistemism (societatea, departe de a fi o sumă amorfă de indivizi, reprezintă o mulțime structurată relațional de indivizi).
T. H. Green (1832 – 1886) introduce conceptele diferențiate de libertate pozitivă (corelarea posibilității/oportunității și capacității de a întreprinde ceva) și libertate negativă (absența constrângerii), inițiind și liberalismul bunăstării (importanța educației, stării de sănătate asumate de către statul responsabil în sensul creării de oportunități, deci de libertăți pozitive).
John Rawls (contemporan – liberal egalitarist) consideră că teoria unui contract social sau căutarea justiției și a echității nu sunt subordonate maximizării eficacității economice.
Friedrich von Hayek (1899-1992 – liberal libertarian) în drumul servituții consideră că orice intervenție etatică perturbă comportamentul rațional al agenților economici privați.

Concluzionând, S. C. Koln subliniază :"liberalii sunt cei mai extremiști în antietatism și antisector public".



Bazele doctrinare ale liberalismului
Considerații generale asupra puterii statului ca pârghie socială: fără să neglijeze caracterul pozitiv al puterii, liberalismul dorește crearea unei puteri superioare, opuse puterii arbitrare bazate pe privilegii sociale (Stephen Holmes 1995) . Liberalismul nu este apriori anti-etatist, ci împotriva intervenției arbitrare a statului în proprietatea individuală (viața, libertatea și proprietatea personală), iar mijloacele de limitare a arbitrariului etatist sunt prevederile constituționale, limitarea influenței politice asupra economicului și separarea puterilor în stat (J. Gray) , respectiv reducerea sectorului public și restituirea fostelor monopoluri etatice pieței concurențiale. Devotați legalității, liberalii s-au scindat ulterior prin interpretarea diferită a noțiunii de dreptate și transpunerea ei în social prin dreptate în relativă egalitate sau dreptate în absolută libertate pozitivă (fără a aduce atingere altor libertăți).
În curentul liberalilor egalitariști, Ronald Dworkin consideră că există un singur tip de liberalism, acela bazat pe teoria egalității și a respectului egal, ce impune neutralitatea statului în raport cu proiectele și aspirațiile indivizilor. John Rawls admite că dreptate poate exista într-o diversitate de sisteme economice, dar principiile distribuției bunăstării satisfac cerințele echilibrului social, necesar dezvoltării (deci coexistența pașnică are o valoare utilă), fundamentând ceea ce Gray consideră o specie de legalism anti-politic.
Liberalii libertarieni precum Nozick și Hayek au o concepție total opusă despre dreptate, considerând că singurele drepturi legitime ale omului sunt drepturile împotriva agresiunii și constrângerii . Ei recunosc valoarea conflictelor de valori și ale situațiilor limită, iar din punct de vedere economic nu admit decât piața liberă și liberul schimb, din punct de vedere social, politic, etc., nu acceptă decât competiția valorilor individuale. Redistribuția bogăției prin impozitare reprezintă astfel o restrângere a libertății individuale. Wilhelm Roepke vorbește despre welfare state ca despre un stat subtotalitar.
John Locke considera că puterea politică, limitată prin Constituție, trebuie să urmărească doar binele comun și să evite orice formă de arbitrariu. Bertrand Russel considera că esența viziunii liberale ar consta în modul nedogmatic, netranșant, cu titlu de ipoteză, fără pretenții de infailibilitate prin care liberalismul tatonează practic avansul societal. Modelul statului minimal sau minimalizarea intervenționismului etatic ține de obsesia liberalilor în căutarea libertății neîngrădite de exprimare a valorii personale. O preocupare pentru sfera socială și pentru controlul redistribuției sociale se poate explica prin convingerea că dinamica și dezvoltarea societală este accelerată în condiții de coeziune socială, de aici și formele de liberalism egalitarist (social) care crede în utilitatea redistribuției. Puterea politică reprezintă o atracție, iar liberalii înțeleg să acceadă la ea prin mijloace democratice, în condiții de pluripartidism (prin competiție politică). Referitor la pluripartidism, există opinii care consideră că liberalii apreciau (metafizic vorbind) că dominația grupului asupra individului moral amenința moralmente și limitativ libertatea individuală, deci teoretic ei ar fi fost contra pluripartidismului. Desigur însă că trebuie clar disociat între filosofia libertății (îndreptată împotriva tiraniei grupului asupra individului și nu apriori împotriva pluralității de idei) și praxisul politic al liberalismului, pentru că, așa cum spunea J. S. Mill, libertatea (posibilitatea și capacitatea de a acționa) unuia nu trebuie să aducă prejudicii libertății celorlalți sau altfel spus intersecția sistemică a două elemente sau mulțimi congruente și omogen libere trebuie să fie o submulțime omogen liberă.
John Gray afirmă că prin pluralismul liberal clasic era subînțeleasă multitudinea de aspirații individuale, în timp ce pluralismul neoliberal presupune diversitatea idealurilor personale convergente în dimensiunea sistemică a asocierilor voluntare. Pluralismul valorilor are și o valoare fundamental etică (atributul etic se referă și la forma partinică și la forma electivă individuală, ca și la atitudini).
Referitor la votul universal, dacă inițial J.S. Mill a avut rezerve, spre deosebire de mentorul său Bentham care accepta universalitatea votului în toată puritatea sa (accepta votul copiilor, analfabeților și handicapaților mintal, precum și votul femeilor), ulterior Mill fiul devine adeptul entuziast al votului feminin. Iar în practica politică românească, liberalii sunt cei care introduc votul universal masculin după reîntregirea țării și înființează Liga votului universal încă din 26.06/08.07.1895, PSDMR aderând ulterior. De altfel, prin venirea "generoșilor", PSDMR se desființează, in timp ce liberalii se întăresc. Este absolut adevărat însă că în faza inițială, votul așa cum îl vedeau liberalii (prin prisma filosofiei raționalist carteziene și Iluministe franceze) era cenzitar.
Printr-o parabolă, scena politică ar putea fi și ea asemănată cu o piață liberă pluripartinică cu tendință de autoreglare în condiții de dispersie a puterilor în stat pentru a diminua tirania majorității (despotismul electiv).
Statul și statalitatea: problematica statului interferează cu dreptul de proprietate (ca drept natural) și cu libertatea. Liiberalii egalitariști recunosc importanța problematicii asistențiale (prin reformarea sistemului și atenuarea contradicțiilor sau măsuri direct asistențiale cu caracter limitat). Adepți în genere ai statului minimal, libertarienii cred în autoechilibrarea sistemică derivate dintr-o competiție liberă dar egală în șanse (aceeași imagine a pieței libere și a neutralității statului corelată cu restrângerea sferei economice publice). Democrația liberală admite parlamentarismul reprezentativ, pluripartidismul ca forme ale unei democrații verticale, prin "tirania" majorității ca regulă a jocului electoral (denumite de Madison sau Jefferson despotism electiv). Tocqueville și John Stuart Mill s-au declarat împotriva pericolului unei tiranii mai subtile, respectiv asupra unui conformism social care să limiteze libertatea.
Rămâne constantă preocuparea perfecționistă a liberalilor cu privire la mijloacele tehnice prin care democrația (sistemul politic și caracterul său, dreptul de vot, alcătuirea și principiile sistemului electoral) poate apăra valoarea fundamentală iar cetățeanul se poate apăra împotriva abuzurilor etatice.

Raportul stat – societate:
Statul liberal - consideră Fr. Châtelet – este conceput ca formă în interiorul căreia se exercită în armonie libertățile individuale: el este - și nu este decât - forma societății politice sau civile.
Creșterea influenței societății civile este convergentă cu acceptarea sporită de către stat a drepturilor cetățenesti individuale și a posibilității de contestare a măsurilor cu caracter abuziv de orice fel, cu explozia de informație contradictorie furnizată de o mass-medie agresivă și independentă, cu fundamentarea principiilor proprietății private și a conștientizării acestor valori material – „egoiste”, cu acceptarea ca implicit posibilă a diferențelor de orice natură : etnică, biologică (anatomică), sexuală, religioasă, de opțiune a vieții sexuale, culturală și moral-etică , cu transformarea psihologiei cetățenesti pentru eficientizarea demersurilor vieții profesionale, personale și de manifestare civică. Zona economicului este un spațiu exlusiv al pieței libere autoreglante.
Scăderea sferei economice publice și extinderea pieței libere echivalează cu reducerea nefastei interferențe a societății cu statul ca cel mai prost manager posibil. Robert Nozick recunoaște statului o unică legitimitate: aceea a monopolului violenței, respectiv a protecției reale a drepturilor cetățenești în condiții de aplicare echidistantă a legii împotriva celor care încalcă libertățile altora. Aceasta ar putea fi unica sferă publică și unicul monopol etatic care să nu contravină libertății individuale și să nu violeze drepturile oamenilor. Pentru că, altminteri, în confruntarea stat – cetățean, statul pretinde să aibă întotdeauna dreptate...
Problematica individuală, raporturile cetățean – stat
Problematica individualității și unicității umane este universal dezbătută în metafizica liberală. Totuși, o lejeră detaliere ar putea fi de bun augur. Dacă definim inteligența (comună omului și animalelor) drept capacitatea de adaptare la situații noi, numim rațiunea (specifică doar naturii umane) capacitatea de adaptare la idei noi. Pentru controlul central al funcțiilor pur biologice omului îi este suficient sistemul nervos vegetativ. Însuși organismul uman este un sistem al organitelor existente care sunt suficiente organismului întru devenirea sa, deci organismul uman trebuie judecat prin perspectiva informațională. Omul constituie un organism biologic care răspunde continuu diverșilor stimuli (lumină – întuneric, frig – cald, informare – dezinformare, automatism – receptivitate, educație – abandon, etc.). Din momentul în care în etapa psihologică a devenirii "animale" a primatelor cu stațiune bipedă și deget opozabil apare conștiința de sine în plan hedonic (îmi place – nu-mi place) și extrahedonic (rațional) , putem vorbi de adevărata natură umană - în sensul că gestiunea emoțională și canalizarea energiei în atingerea obiectivelor provine de la ființe raționale și nu pur biologic inteligente (adaptative).
Liberalismul a renăscut în condițiile în care monopolismul industrial a ajuns la un punct în care mecanicismul ridiculizat în filmele mute ale lui Charlie Chaplin a depășit faza lucrului pe bandă și a evoluat la munca robotizată, la controlul automatizat, la controlul computerizat în care prezența umană este doar de supraveghere și de decizie instantanee ca răspuns la stimuli. Schimbarea caracterului societății în sensul că ideile devin mai importante ca banii a pus în fapt accentul pe paradigma individului personalizat și unic, liber în acțiunile sale economice, care pleacă dintr-un garaj auto cu componente electronice asamblate în primele calculatoare din lume și ajunge cel mai bogat om din lume. Aceasta este esența individualismului și liberalismului, iar interacțiunea cu statul obstrucționează inițiativa pe cale birocratică, prin monopolul sectorului economic public care sufocă inițiativa, prin consumul de resurse destinate redistribuirii către o categorie vegetativă de asistați care trăiesc doar biologic (și aici este în primul rând vina statului asistențial și nu al cetățenilor stimulați întru dependență). De asemenea, ceea ce se numește A Treia Cale în social-democrație nu are nimic comun cu neoliberalismul (libertarianismul), ci este un reformism monopolist sub impulsul unor companii care iubesc din inimă pacea socială, dar care au nevoie de bugete importante pentru cercetare și tehnologizare în dezvoltarea și variabilizarea unor produse cu aplicabilitate comercială imediată (vandabile instantaneu). Concluzionând, este puterea condescendentă a elitelor dornice să cumpere dragostea lui Dumnezeu prin comoditatea redistribuției excesului de bogăție prin intermediul statului către defavorizații, marginalizații și exclușii societății (comparativ, este în fapt o altă modalitate de cumpărare a indulgențelor papale și a iertării de păcate, împotriva căreia s-a ridicat conștient de adevărul său călugărul augustinian Martin Luther). Din acest punct de vedere, vegetative sunt și elitele care-și albesc conștiințele, dar nu aspiră la mai mult decât conformismul social al unei bunăstări care să nu jeneze, dar și defavorizații a căror singură umanitate constă în reflexul subconștient autodistructiv de a întinde mâna.
Ori nu aceasta este esența neoliberalismului, ci libertatea individuală în direcția cercetării științifice și tehnologice a direcțiilor fundamentale, căci visătorul nu va produce un lucru vandabil imediat, ci "o chestie" care pentru monopoluri poate părea fără aplicabilitate imediată, dar care poate reprezenta o nouă tehnologie, o nouă descoperire științifică fundamentală. Comparând simplist, reformismul social-democrat este ca și cum ai cheltui banii pentru a achiziționa un Mercedes ultimul tip și ți-ar mai rămâne mărunt și pentru săraci, în timp ce liberalismul este ca și cum ai cheltui ultimul ban și te-ai mai și împrumuta pentru a construi o stație orbitală spațială de cercetare științifică pentru ca peste 200 de ani omenirea să înceapă marea cucerire / expansiune spațială. Este o diferență esențială, între reformistul social democrat care timorat de progresul științific se mulțumește cu confortul tehnologic și se pretinde solidar, familist, activ social și politic, tradițional, cu respect pentru colectivitate (în "subsidiar"), se crede cosmopolit pentru că are vecini asiatici (probabil din India pentru că parcă au turban), etic și contemporan și liberalistul care crede în logica gândirii neliniare, în diversitate și pluralitate, în non-tradiție, în sistemul defensiv de apărare denumit "războiul stelelor" și în cucerirea spațială.
Aceasta reprezintă foarte pe scurt esența individualismului liberalist: diferența esențială de modus vivendi între bons viveurs-ii social-democrați și libertarienii capabili să sacrifice orice resursă materială de dragul ideilor și a competiției.

Dacă statul era văzut inițial drept jandarmul de noapte al cărui rol este să-l apere pe cetățean, prin liberalul egalitarist John Rawls ("A Theory Of Justice" – 1971) se fundamentează doctrinar bazele statului – providență și a liberalismului egalitarist (social), prin concilierea economiei de piață și asistențialismului, a libertății personale cu echitatea ajutorului acordat celor aflați în nevoie, a economiei keynesiene cu liberalismul, realitate depășită de practică și prin contribuția economistului și doctrinarului Friedrich von Hayek (1899-1992), care prin lucrarea "Drumul servituții" și alte lucrări ulterioare constată că orice intervenție a statului este perturbatoare pentru comportamentul rațional al agenților economici.
Ulterior, în America anilor '80 (loc de consens al valorilor liberale) s-a produs trecerea efectivă de la welfare state la workfare state (de la a trăi din ajutorul social la a trăi din muncă), Marea Britanie inițiind și ea dereglementarea .
Democrația modernă fundamentează raporturile stat - cetățean prin opunerea tripticului dominație, autoritate, constrângere (dinspre stat către cetățean ) posibilității contestării (dinspre cetățean către stat).
Cetățeanul trebuie să dispună practic și democratic de mijloacele legale apărării intereselor individuale contra interesului de monopol, interesului oligarhic, ori interesului real sau arbitrar-subiectiv de stat. Sartori considera că “expresia conform căreia în democrație suntem de acord să nu fim de acord înseamnă: acordul asupra regulilor care acceptă dezacordul și a celor de aplanare și rezolvare a neînțelegerilor, precum și protejarea și perpetuarea unui dezacord exprimat în limitele regulilor stabilite”.
Competiția de interese cu statul, cu monopolurile sau cu oligarhiile nu se poate soluționa decât prin intermediul unei justiții autonome și morale. O soluție legală de reacție „antisistem” este solidarizarea legitimată sau nu juridic în organizații destinate reprezentării intereselor specifice. Interesele fundamentale generează în plan politic și o luptă perenă. Competiția „decentă” de interese naște diversitate, toleranță sau intoleranță, pluralism.
Nozick consideră că o societate este justă atunci când toți cetățenii pot stăpâni bunurile legale pe care le dețin. Intervenția statului pentru o repartiție de bunuri nu înseamnă decât violarea unor drepturi.
Despre teoria statului minimal și praxisul politic și economic – repere contemporane
După Robert Nozick, "Statul minimal este statul cu cele mai extinse atribuții care pot fi justificate. Orice stat cu atribuții mai extinse violează drepturile oamenilor".
Statul minimal înseamnă piața liberă și liberul schimb, cu sector public practic nul.
Filosoful american recunoaște statului dreptul de monopol al violenței, respectiv capacitatea de a pedepsi după criterii egale (în mod egal pentru aceeași faptă), adică de aplicare unitară a actului de justiție în scopul prezervării drepturilor cetățenești. Din perspectiva sa, statului nu i se mai poate recunoaște nici un fel de altă legitimitate, dar mai ales cea a redistribuției bogățiilor legitim posedate, iar ideea de justiție contrară ideii de justiție socială (așa cum este definită de liberalul social John Rawls) o reprezintă dreptul de a deține bunuri și proprietăți în mod legitim. Redistribuția bogăției nu ar reprezenta decât un model de rezolvare socială artificial și doar o violare a libertății de acțiune individuale. „Statul minimal ne tratează ca pe niște indivizi inviolabili, care nu mai pot fi folosiți în anumite feluri de către alții, ca mijloace sau unelte, sau instrumente, sau resurse; ne tratează ca pe niște persoane care au drepturi individuale, cu demnitatea pe care ne-o conferă libertatea. Tratându-ne cu respect, respectându-ne drepturile, ne dă posibilitatea, în mod individual sau cu cine alegem noi, să ne decidem viața, să ne realizăm țelurile și concepția despre noi înșine, în măsura în care putem, ajutați de cooperarea voluntară a altor indivizi care posedă aceeași demnitate. Cum să-și permită un stat sau un grup de indivizi să facă mai mult? Sau mai puțin?".
De asemenea, David Friedman, inspirat de Nozick, îl completează pe acesta în volumul "The Machinery of Freedom - Guide to a radical capitalism". Din primele rânduri ale introducerii, el pune punctul pe "i". "Ideea centrală a libertarianismului este aceea că trebuie să-i lăsăm pe oameni să-și ducă propria lor viată, așa după cum doresc. Noi respingem categoric ideea că oamenii trebuie protejați cu forța împotriva lor înșiși.”
Raționalitatea indivizilor în acțiunile lor este evidențiată de Thomas Hobbes (Leviathan 1651), iar ulterior de John Locke care conchide că puterile statului trebuie limitate. Cetățeanul în concurență în interesele sale legitime cu statul manifestă pragmatism și implicare, care justifică liberalismul ca mod de acțiune politică. Liberalismul consideră astfel ca dezirabil ceea ce este acceptat de majoritate (majoritatea poate decide, dar nu este apriori o autoritate absolută în luarea deciziei), există o limită a gamei de probleme ce trebuie rezolvate prin regula majorității, democrația reprezintă a garanție a libertății individuale, dacă democrația este un mijloc și nu un scop, limitele sale trebuie determinate în lumina scopului, democrația liberală deschide calea spre promovarea și afirmarea elitelor.
Evidențierea stagflației (creșterea simultană a inflației și somajului) au impulsionat reconsiderări teoretice denumite “monetariste” (Milton Friedman) sau ale „economiei ofertei” (Gilder, Laffere), care evidențiau rolul pieței în autoreglarea economiei și considerau crizele ca fiind determinate de scăderea productivității în contextul unei fiscalități excesive a statului (reducerea economiilor și a investițiilor și reducerea motivației pentru muncă prin asistențialism excesiv care crea categorii de dependenți). Modelul workfare (traiul din muncă) s-a impus în detrimentul welfare (traiul din ajutorul social). Politologul american Charles Murray considera că sărăcia a apărut din dorința unor grupuri umane de a trăi din ajutorul social.
Din punct de vedere economic, exacerbarea pozitivă a individualismului, reducerea intervenției statului, relaxarea fiscalității asociată cu renunțarea la venitul minim garantat, la paternalism etatic și privatizarea totalității industriei deținute de stat prin crearea pieței concurențiale în domenii tabuu (poștă, servicii telefonice, distribuția de apă, gaze, energie electrică, căi ferate, transporturi și servicii aeriene, transporturi locale,etc.) a generat o relansare economică atât în Statele Unite (unde sectorul public avea o pondere mai scăzută), cât și în Marea Britanie. Regândirea rolului statului din perspectiva trasării politicilor generale și pe termen lung și atribuirea sectorului privat rolul de autoreglare, autoregenerare și de ameliorare a condițiilor de viață a fost definit din perspectiva a patru direcții prin thatcherism și reagonomics : reducerea taxelor pe venitul personal, reducerea impozitării afacerilor, reducerea cheltuielilor guvernamentale (cu excepția celor pentru apărare), dereglementarea (reducerea normelor în anumite domenii care ar putea stânjeni libera inițiativă și libertatea individuală de acțiune economică).
Statul minimal nu renunță la controlul sferei publice, ci doar la gestiunea de monopol etatic prin redistribuția spațiilor economice (economia publică) invadate de stat către piața concurențială. Reducerea unor taxe și introducerea altora (precum impozitul progresiv pe venit) și lărgirea oportunităților investiționale în domenii economice anterior penetrate de stat din considerente fals socializante au antrenat disponibilități de capital și dispersia acestuia în căutarea optimizării profitului prin valorificarea inteligentă a libertății de acțiune individuale și au antrenat scăderea costului vieții (în domenii tabu în care cetățeanul interfera cu structurile monopoliste ale statului).
Privatizarea nu înseamnă implicit un succes general, dar înseamnă o creștere a utilității și readuce forța de muncă ordinară în planul concurențial internațional, permițând investitorilor să-și continue afacerile fără gânduri de delocare.
I s-a reproșat lui Ronald Reagan că a impulsionat crearea masivă a hamburgerjobs (slujbelor mărunte), astfel încât 60% din slujbele create în anii '80 propuneau salarii situate sub pragul de sărăcie. Se mai reproșa de asemenea că statul social activ (liberal egalitar sau social-democrat reformist) a născut categoria workingpoor (oameni care lucrează, dar care se mențin săraci). Realitatea demonstrează faptul că în fața succeselor evidente ale reaganismului și thatcherismului, democrații și laburiștii, Bill Clinton și Tony Blair au continuat, prin imitație, o politică pozitivă și realistă, nuanțându-și doar sprijinul solidar prin sprijin de activare a comunităților locale (sub principiul subsidiarității) și a indivizilor. În fața constatării că exista un grup stabil de beneficiari ai ajutorului social, democratul Bill Clinton a emis în 1996 o lege prin care limita ajutorul social la maxim 5 ani per persoană (credit de timp, care odată epuizat, anulează definitiv, pe restul vieții, ajutorul social). Suplimentar, Clinton a emis o prevedere legală prin care mamele celibatare erau în caz de recidivă maternală excluse de la ajutoare de stat (precum și mamele sub 18 ani sau cele care nu pot sau nu vor să acorde numele tatălui ca nume de familie pentru copil). Astfel, numărul de asistați social a scăzut în S.U.A. de la 5 % în 1993 la 3 % în 1998. Concluzia este că centru-stânga social-democrată (democrații și laburiștii) au renunțat - după realizarea reformelor, consumarea conflictelor sociale și relansarea economică pozitivă - la susținerea welfare și la perpetuarea prin mimetism a workfare.
Afirmarea priorității individului ca inovator, consumator, producător, care, în contact și interacțiune cu semenii stabilește reguli ce statuează libertatea de acțiune și interacțiune pentru maximizarea utilității personale (exprimată în bunuri și servicii posedate) este scopul promotorilor minimalismului.
Ieșită de sub umbrela exclusivistă a domeniului militar, știința și tehnologia au fost instrumentalizate în interesul privat al transnaționalelor industriale, agroalimentare sau din sectorul terțiar. Drepturile de proprietate intelectuală au transformat în marfă și au raționalizat informația, sistemul de educație și formarea noilor generații. Mondializarea și interdependența economică, liberul schimb, precum și societatea informatizată generează modele regionale diferite de inspirație neoliberală, reductibile la formula : stat-minimal ca succesor al statului bunăstării. Asistăm astfel la o reconfigurare culturală a politicii globale, care adoptă de asemenea modele globalizante . De aceea, o absorbție denumită integrare dincolo de granițele naturale ale Europei a unor țări ca Israel, Cipru, Tunis, Maroc sau Liban în spațiul Uniunii Europene (așa cum s-ar fi exprimat comisarul european pentru integrare) este destinată facilitării intereselor economice transnaționale și internalizării unei piețe de consumatori bogați, selecți și pretențioși (dar dornici să cheltuiască). Răspunsul Europei la explozia de productivitate și la ritmul accelerat al dezvoltării asiatice (creștere economică fundamentată pe responsabilizarea socială prin muncă fără limite în interesul societal), a fost extinderea pieței autoreglante, implicit exportul de ideologie transformatoare de conservare a economiei neoliberale egalitariste sub masca reformismului social-democrat A Celei de-a Treia Căi și implicit exportul conceptului de stat social bazat pe solidaritatea privată (de stat al bunăstării din muncă rațională, rezultat din activitatea privată și independența indivizilor, deci din muncă, adică workfare), o uniformizare a modalității de gândire și de acțiune economică a indivizilor (prin deprincipializarea acțiunilor și abandonarea eticii umaniste și analiza doar prin prisma eficienței cuantificabil crescătoare în final). Gradul de deschidere al economiilor diferă desigur substanțial (deși politica este una de reducere a intervenției statului, capitalul autohton este preferat în detrimentul capitalului alogen). Este cazul Marii Britanii (și nu numai) care este reticentă la calea definită de motoarele Europei : Franța și Germania și manifestă reflexe tipice statului minimalist.
Rolul esențial al planificării de perspectivă pe criterii manageriale în statul minimalist este evidențiat de economia Japoniei, unde planificarea globală se îmbină ciudat de armonios cu piața „liberă” (piața partajată între diverse grupuri monopoliste). În general, excluzând riscurile (degradarea accelerată a mediului, dezvoltarea haotică, acutizarea conflictelor majore societale, etc.), statul minimal a obținut rezultate instantanee în hiperdezvoltarea economică (așa cum a fost cazul Turciei laice sub conducerea autoritară a lui Kenan Evren, așa cum este cazul statului Chile în timpul și după Pinochet, a Marii Britanii aflată sub mandat conservator sau laburist!?, a unor țări sud-est asiatice). De asemenea, explozia economică asiatică are la bază o filosofie minimalistă, de neoliberalism economic, de planificare de perspectivă și de conjugare a intereselor privat și public, de o politică financiar monetară comună, de încurajare a corporatismului economic (a muncii salariale asidue și creșterea productivității). În concluzie, modelul liberal se fundamentează pe responsabilitate și proprietate.
Într-un articol din publicația franceză Le Point , un analist politic consideră că din reformă în reformă, statul minimal va semăna cu orice, numai cu ce ar trebui să fie nu. Însăși esența statului este pusă în chestiune și nu este vorba despre una dintre formele istorice ale statului. Autorul consideră statul minimal ca existând de facto în Franța (afirmație la care nu subscriu), datorită atât stângii moderate, cât și dreptei, caracterizându-l drept o birocrație obeză, care nici nu reușește să reprezinte un stat, nici să impună domnia ordinii și aplicarea legilor, nici să conducă la reformele necesare.
După acest autor, socialiștii venerează statul dar producând o birocrație proteiformă tratează drept inamici indivizii sau întreprinderile ce fac dovada unei autonomii economice.
În Franța, paradoxul este că social-democrații văd puterea ca un exercițiu al elitelor cu condescendență pentru mase, în timp ce liberalii văd puterea ca un exercițiu cenzitar al elitelor cu ignorarea maselor (prin tradiție filosofică), altfel spus puterea ca mijloc de libertate pentru inițiați. De unde concluzionăm asupra viciilor liberalismului francez, singurul liberalism pur fiind cel anglo-saxon unde ești egal prin naștere și liber prin definiție.
Ce concluzii putem conchide din aceste exemple? Faptul că disputele asupra rolului statului și modelelor extreme minimal și statul bunăstării sunt de departe situate în totalitatea spațiului dintre aceste extreme, dezbaterea devenind politică, etică, morală, socială, economică și nu în ultimul rând filosofică. Incoerența convingerilor, faptul că pentru domenii diferite se aplică măsuri diferite face ca să nu putem încadra diversele partide politice și grupări de interese deținătoare ale puterii drept pur minimaliste sau pure adepte a welfare state. De regulă, viziunile sunt extrem de divergente și diversificate, deși în momentul actual construcția europeană, regionalizarea și mondializarea tind să uniformizeze singure viitoarele foste contexte național – statale.
Nu este greu de explicat cum neoliberalismul (ori mai degrabă, forma sa pură, libertarianismul) a reușit să cunoască un reviriment după 1950 și în special între anii 1980-1990, moment în care statul bunăstării generale își devorase resursele și era în pragul colapsului. Devenise clar că statul bunăstării generale nu putea să facă față crizelor petroliere și instabilității economice internaționale (în special legate de fragilitatea piețelor financiare).
Pe de altă parte, cetățenii activi se simțeau lezați de faptul că o solidaritate anormală față de categorii de beneficiari profesioniști (de regulă o minoritate care consuma între 20 – 35 % din bugetul statului) le era impusă forțat.
Totuși, rezultatele au fost peste așteptări. Sistemul comunist s-a prăbușit prin implozie; de asemenea, libertatea individuală din domeniu economic a condus la revoluția informatică (transferul de importanță dinspre economiile energofage și consumatoare de resurse către industriile în care cantitatea de inteligență umană investită era preponderentă). Devine din ce în ce mai evident că liberalismul este sursa unor schimbări fundamentale, iar salturile științifice și tehnologice i se datorează prin excelență, social-democrația neadaptâdu-se decât prin mimetism.
Despre relațiile inter-state
Omogenizarea economică, informațională și culturală în era informaticii face pământul mai mic și distanțele insignifiante. Liberalismul promovează liberul-schimb, dar principiile generale ale comerțului liber se confruntă cu regionalizarea excesivă, integrarea și unificarea locală a piețelor.

Despre potențialul românesc
Economia centralizat planificată românească anterioară evenimentelor din decembrie 1989 era judecată prin prisma politicului, criteriile de performanță și de utilitate fiind desconsiderate. Necesitatea de a încadra social / profesional întreaga populație activă masca în întreprinderi (exclusiv sector public) un șomaj voalat. Concluzionând, statul socialismului de import sovietic era un stat eminamente asistențial, în care nu productivitatea reprezenta criteriul de performanță.
Căderea pieței CAER și a relațiilor economice (impuse și pe bază de barter) din lagărul dominat de ex-sovietici a antrenat declinul economiei românești, unele dintre societățile economice fiind în fapt nerentabile încă de la începutul activității (încă de la înființare). Reconstrucția economică reprezintă un proces lent și de durată. Dinamismul sectorului privat și privatizarea sectorului public nu sunt ocolite de fenomenul corupției, al fraudei fiscale și al concurenței neloiale.
Modelul social-democrat clasic se combină cu populismul și protecționismul capitalului autohton (al oligarhiei economico-politice) favorizat în contractele cu statul, fondurile externe de dezvoltare regională sunt blocate din motive de incompetență sau de corupție, creșterea economică venind din sectorul privat este lentă și statul blochează din birocrație excesivă boom-ul economic al întreprinderilor mici și mijlocii.
A vorbi despre A Treia Cale în România este aberant. Înainte de a spune românilor motivele pentru care trebuie reformat statul bunăstării ar trebui ca cineva să le explice în ce constă statul bunăstării (probabil că cei care nu sunt tari la teorie pleacă să vadă și să testeze welfare/workfare state la el acasă – iată o hemoragie populațională pe care autoritățile o ignoră complet). Fără doar și poate că România este totuși o țară extrem de bogată, privind numai din perspectiva resurselor consumate pentru o creștere economică atât de modestă (adeseori negativă). România este un stat mare consumator de resurse și extrem de risipitor. O țară care își permite să susțină categorii populaționale neproductive și asistate (minerii, constructorii brașoveni de autocamioane, constructorii auto de la ARO, etc.) risipind totodată banul public, abuzând de factorul uman depersonalizat și împins spre dependență, blocând capitalurile și deturnându-le de la regenerare spre solidaritatea social-electorală ar fi trebuit să fie o țară a bogăției.
Și iar nu pot să nu constat impietatea libertății asupra reflexului egalitar...



Bibliografie :

1. Mircea Traian Biju – Mic dicționar al spiritului uman, Editura Albatros, București, 1983
2. John Gray – Cele două fețe ale liberalismului, Editura Polirom, 2002
3. Giovanni Sartori – Teoria democrației reinterpretată, Editura Polirom, Iași, 1999
4. Gilles Ferréol și colectiv – Dicționar de sociologie, Editurile Polirom și Stiință & Tehnică, Iași, 1998
5. Lect. Univ. Drd. Andrei Þăranu – Doctrine politice contemporane, SNSPA, București, 2001
6. Emil Cernea, Emil Molcuț – Istoria statului și dreptului românesc, Editura Șansa s.r.l., București, 1992
7. Pierre Manent – Istoria intelectuală a liberalismului, Editura Humanitas, București, 2003
8. Alina Mungiu-Pippidi (coordonator) – Doctrine politice, Editura Polirom și Societatea Academică din România, Iași,1998
9. Charles Alexis de Tocqueville – Despre democrație în America, Editura Humanitas, București, 1922
10. Serge Christophe Kolm – Le contrat social liberal, Philosophie et pratique du liberalisme, Presse Universitaires de France, Paris, 1985
11. Conf. Dr. Gh. Popa, Prep. Univ. Ana-Maria Buiga – Politologie. Doctrine politice – note de curs, Universitatea Transilvania Brașov, Brașov, 2000
12. Cristian Preda – Liberalismul, Editura Humanitas, București, 2003
13. Nicolas Roussellier – Europa liberalilor, Institutul European, Iași, 2001
14. Conf. Univ. Dr. Corneliu Stanciu – Neuropsihologie și neurocibernetică – note de curs, Universitatea Spiru Haret, 2003
15. Robert Nozick – „ Anarhie, stat și utopie”, Editura Humanitas, București, 1997
16. Jean-François Revel - L'Etat Minimal, articol în Le point din 28 decembrie 2002