“Cine face legile ? Cum ? Mai mult, cine interpretează legile ? ...cei care elaborează legile trebuie să se supună ei înșiși legii. Problema a fost abordată, în cadrul statului constituțional, prin stabilirea unei proceduri legislative ce face ca să presupună controlul conținutului. Deci, legislația este incredințată corpurilor reprezentative, deținători ai puterii, supuși și condiționați de votul reprezentativ.”
Izvorât din evenimentele din decembrie 1989 și din dizolvarea de facto a structurilor de putere anterioare, cu excepția armatei, Decretul – lege nr. 2 / 27.12.1989 stipula constituirea, organizarea și funcționarea CFSN și consiliilor teritoriale FSN ca centre de putere, stabilea noul drapel al țării și forma de guvernământ decisă de către puterea momentului : Republica. Decretul – lege nr. 8 / 21.12.1989 creează fundamentele dezvoltării pluralismului politic. Decretul – lege nr. 81 / 09.02.1990 înființează CPUN ca organ legislativ suprem în stat (succesor CFSN și deținător al puterii în stat), având compunere paritară : jumătate CFSN, cealaltă jumătate constituită din câte trei reprezentanți politici ai fiecărui partid politic constituit la momentul respectiv.
Dizolvarea vechilor structuri de putere, culpabilizarea exclusivă și asasinarea cuplului Ceaușescu, urmată de reconstrucția conciliantă și „amnistivă”, pe baze consensuale și integrative a societății românești post decembriste se realizează în alternanțe de salturi și stagnări care impuneau recreerea juridico – normativă a relațiilor economico – sociale și politice interne.
Imperativul menținerii statalității, asigurarea continuității puterii în decembrie 1989 și ulterior etapizarea transformărilor democratice se dizolvă în creuzetul fundamentării instituționale a noii puteri democratizante și de tentă democratică.
Democrația efectivă nu putea deveni o realitate vie decât în momentul asumării integratoare a unității în diversitate și instituționalizarea puterilor în stat pe aceste baze principiale de separație și contraechilibru.
Dacă transformările democratice au atins un stadiu definitiv, acum, în moment „preelectoral”, putem afirma faptul că închidem și reînnodăm bucla ciclică a refundamentărilor democratice.
Alunecarea efemeră dinspre puterea popular concesivă a „multiplului” președinte Ion Iliescu spre „adevărata și unica” putere distributivă a premierului Adrian Năstase și a grupării sale oligarhice de aderenți și susținători reprezintă construcția efemeră și sterilă a unui castel de nisip spălat de apele valului integrării euro – atlantice .
Vanitatea elitistă a guvernării Năstase are și aspecte pozitive legate de reconsiderarea Constituției din 1991 în însăși esența fundamentului jocului electoral, având drept scop - consecință construcția unei clase politice românești profesionalizate.
În cele ce urmează, vom analiza Constituția fără a lua în considerare propunerile de modificare preconizate și virtuale ( care pot constitui obiectul unei alte teme).
În principiile generale ale Constituției din 1991, România este definită drept stat : național, suveran și independent, unitar și indivizibil, având ca formă de guvernământ Republica (articolul 1, alineat 1). România este stat de drept, democratic și social.

Din contră, Franța este o Republică indivizibilă, laică, democratică și socială, ea asigură egalitatea în fața legii a tuturor cetățenilor fără deosebire de origine, rasă sau religie. Ea respectă toate credințele. Organizarea sa este descentralizată (article premier).

Definirea României drept „stat” induce și își trage sevele din sentimentul cetățenesc al apartenenței transformatoare la entitatea statal – națională și din însăși geneza României ca o succesiune de uniri entuziast integratoare ce subsumează voința minoritară voinței majoritare. Caracterul suveran și independent al statului – națiune derivă din suveranitatea (autodeterminarea) trunchiului etnic al națiunii, sudat printr-o conștiință comună și o soldaritate exaltată (reductibilă la expresia : ostași români treceti Carpații, ne-așteaptă izbânda, ne-așteaptă și frații...). Unitatea și indivizibilitatea sunt concepte izvorâte din fundamentul istoric al creării unificatoare al unui stat comun al românilor, care , prin paternalism politic și cultural, să protejeze interesele românității.
În ce măsură putem defini actualmente unitatea ca o realitate istorică sau ca obsesie „psihologică” rămâne o sarcină a istoricilor.
Dacă potrivit Constituției din 1923, art. 1 : Regatul României „era un stat național, unitar și indivizibil”, considerând în fond și formă că România cuprindea aproape cvasitotalitatea regiunilor cu densă populație de conștiință etnică românească a căror absorbție beneficia de o legitimate: ori etnică, ori istorică, regiuni ale căror granițe copiau limitele naturale, - în 1991, caracterul unitar este vădit știrbit, legiuitorul preluând o viziune născută din internalitatea izolant – izolată a socialismului național de inspirație sovietică, precum și din frământările autonomiste secuiești din martie 1990, viziune contrară complexei externalități ale realităților romanității orientale (românității estice și sud-dunărene).
În aceeași logică, indivizibilitatea contemporană este un concept mult restrâns al indivizibilității din 1923, al cărui rol îl reprezintă contrabalansarea regionalismului interior alimentat de țări interesate în atomizarea actualei Românii raportată la actualele granițe.
Regăsim în formularea: „România este un stat național” caracterul desacralizat al răspunderii efective și colective comune cu rădăcini adânci în dreptul valah ( 1. moșia identică cu țara ca responsabilitate colectivă cu relaționare în stăpânirea devălmașă a moșiei și egalitarismul tradițional românesc, precum și 2. sistemul original al puterii investite pe baze electiv – ereditare într-un arbore ereditar direct și colateral deopotrivă) și în instituția tărănimii libere, revitalizată insistent după Unirea Principatelor Române (în 1859) în scopul faptic consecvent al renașterii naționale din și prin această clasă socială. (un singur exemplu : exproprierea marilor proprietăți la 16.12.1918 și împroprietărirea țăranilor la 02.04.1920).
În conceptualizarea românească, statul a rezultat din voința cetățenească și din conștiința etnică comună ca liant psihologic pentru fuziunea unor entități teritorial politice distincte în care elementul etnic românesc preponderent a întărit statalitatea sau forma de organizare autocefală autonomizată teritoriala, chiar fără a reprezenta uneori fermentul politic. România capătă atributul de național după ce anul 1918 a unificat vaste teritorii românești, pentru ceilalți etnici români statul asumându-și un rol cultural paternalist, adeseori pe bază de reciprocitate cu minoritățile din România ale statelor gazdă, cu excepția transnistrenilor și a dantelatei colonizări românești de ev mediu târziu dintre Nistru și Bug (segmente populaționale aflate sub un regim și o ideologie depersonalizantă).
Statul național - în viziune românească – reprezintă o sinteză de solidaritate cetățenească, care în Constituția din 1991 este mai degrabă un deziderat cu reală origine istorică decât o realitate socială evidentă. Nu putem nega însă societății românești o candoare convivială pierdută de națiunile occidentale.

„Par contre” , Franța este o Republică afirmată dintr-o gândire laică, democratică și socială de tip funcționalist – birocratic (ori contractualist), entitate garantă a egalității și libertății credințelor și crezurilor. Republica poate fi în competiție de interese cu unii dintre cetățenii săi, iar vitalitatea sa derivă din descentralizare.
Națiunea franceză nu egalizează un trunchi etnic ce asimilează alogenii, ci o sumă de cetățeni de diferite origini, rase sau religii, iar diversitatea acestui popor sintetizează trăsătura fundamentală a națiunii. Poporul - ca deținător al suveranității - transmite această suveranitate reprezentanților săi sau o exercită direct prin referendum. Suveranitatea națională diferă de interesul național (dar coincide cu interesul limbii franceze și al culturii comune) și este însumarea și mai mult decât atât ale intereselor individuale cetățenești. Egalitatea femeilor cu bărbații este explicită în Constituția din 1958 în cazul candidaturiilor pentru mandatele de reprezentare în Parlament: „legea favorizează în mod egal accesul femeilor și al bărbaților la mandatele electorale și la funcțiunile elective”.
Republica Franceză este o noțiune de tip instituțional – birocratic, cumulând instituții de putere separate aflate într-un echilibru ce garantează prin autocontrol organic egalitatea și crezurile (credințele) individuale.
Pluralismul politic este definit în articolul 4 ca formă indirectă de manifestare a democrației și totodată drept catalizator al voinței suverane ale segmentelor națiunii.

Articolul 1 alin. (3) din Constituția din 1991 afirmă (sub formă de deziderat) : „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate.” Art. 3 definește limitele statale (frontierele) și organizarea teritorială și subliniază în alin. (4) : „Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine.” Totuși, practica „colonizărilor” interne a fost curentă după războiul de independență pentru ținutul Bărăganului și Dobrogei și ulterior pentru Cadrilater și Bugeac (inclusiv cu element aromânesc) și a avut în primul rând o rațiune economică. Tendința brusc descrescătoare a populației (scăderea românilor și maghiarilor, creșterea numărului etnicilor rromi), problemele legate de eventuala recolonizare internă a unor ținuturi slab populate cu element etnic românesc din state riverane sau din Rusia, Kazahstan, etc., problema repatrierii legale și legitime și doar eventuale / ipotetice a etnicilor sași, armeni, greci sau evrei, forțați să emigreze inopinat, pun desigur în discuție alin. (4) al art. 3, ceea ce va contribui la comentarii pe marginea atributului „străin”. În subsidiar, este posibil ca evenimentele social-politice ulterioare să determine o atractivitate a României față de posibili alogeni, stabiliți în grupuri mici sau individual. De asemenea, atractivitatea calității solului, potențialul agricol și piața terenurilor agricole în fază incipientă poate atrage fermieri din vestul continentului. Atributul de stat social se menține de asemenea ca deziderat, ținând cont de degradarea accelerată a sistemului sanitar, a învățământului de stat românesc, degringolada compensării medicamentelor și în general a actului medical. În acest caz, solidaritatea socială se fundamentează pe caritatea individuală, statul fiind mai „social” față de unii , decât față de alții ( trebuie amintit între altele numărul mare pensionari înainte de limită de vârstă din motive medicale, turismul social susținut de stat, preluarea geriatriei românești de instituții subordonate puterii, salariile compensatorii, slaba încasare fiscală de la marii datornici – întreprinderi gigantice de stat). Prezervarea caracterului social ar putea fi susținut prin intervenția solidară europeană în beneficiul românilor, după 2007.

Trecând peste acest preambul oarecum istoric, constatăm că în baza principiului separației puterilor în stat, societățile moderne au dezvoltat instituții politice specifice care să preîntâmpine derapajul uneia în defavoarea alteia, cum a fost situația în Franța după al doilea război mondial, când prerogativele substanțiale ale Parlamentului nu aveau finalitate datorită fragmentării forțelor politice, drept pentru care Constituantul a atribuit prerogative de jurisdicție constituțională Consiliului Constituțional. În contradicția funcțională dintre Parlament și Guvern, parlamentarii au exercitat un control asupra Guvernului, contrabalansând deprecierea rolului puterii legislative.
Despre inter-relațiile Parlament - Guvern
În România, după 1996, Guvernul a declarat ca intentie următoarele: restabilirea raporturilor constituționale între Parlament și Guvern; respectarea cu strictețe a dispozițiilor constituționale referitoare la delegarea legislativă către Guvern și la competența acestuia de a adopta ordonanțe și ordonanțe de urgență; fundamentarea politică și social-economică a proiectelor de acte normative și armonizarea acestora cu legislația Uniunii Europene; consultarea organizațiilor societății civile interesate în procesul de elaborare a diferitelor inițiative legislative; asigurarea unei mai mari eficiențe a procesului legislativ, prin simplificarea și sporirea celerității procedurilor de dezbatere și adoptare a legilor. Ineficiența legislativului a determinat abilitarea Guvernului, fundamentată pe art. 114 alin. 1 din Constituția României, de a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Delegarea legislativă este consacrată și în art. 38 din Constituția Franței (precum și în art. 77 din Constituția Italiei, art. 82 din Constituția Spaniei, art. 80 din Constituția Republicii Federate Germania). De asemenea, Constituția recunoaște Guvernului că în cazuri excepționale să poată adopta ordonanțe de urgență, care intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Oricum, prin legea de abilitare, Parlamentul fixează cu strictețe condițiile în care Guvernului i se conferă prerogative legislative. Constituția României nu conține nici o dispoziție care să permită Guvemului să preia practic de la Parlament funcția sa de legiferare prin sistemul ordonanțelor. Prin modificări și completări substanțiale aduse unor legi organice prin ordonanțe de urgență, Guvernul raționalizează activitatea legislativului și contribuie la diminuarea rolului său. Și Constituția franceză din 1958 (modificată) prevede autorizarea de către Parlament a Guvernului de a lua măsuri pe termen limitat, măsuri care în mod normal țin de domeniul legii, prin emiterea de ordonanțe adoptate în Consiliul de Miniștrii după avizarea în Consiliul de Stat. Ele intră în vigoare de la publicare, dar devin caduce dacă proiectul de lege de ratificare nu va fi depus în fața Parlamentului înainte de data fixată prin legea de abilitare.Modificarea ordonanțelor la expirarea termenului lor de aplicare nu pot fi modificate decât prin lege în domeniile care țin de sfera legislativă. Art 37-1 admite ca legiile și reglementările franceze pot comporta, pe un domeniu și pe o durată limitată, dispoziții cu caracter experimental. Sesizez avant-la-lettre simplitatea legii fundamentrale franceze, diferită de eclectismul și proiecția virtuală a Constituției românești (text excepțional scris, dar fără reprezentare în practică, ceea ce confirmă prejudecata că legile sunt făcute pentru a fi încălcate...). Conform articolului 110 (Constituția din 1991), Guvernul și organele administrației publice sunt obligate să pună la dispoziția Camerei Deputaților, Senatului, comisiilor parlamentare documentele sau informațiile solicitate de către instituția legislativă. Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului, iar la solicitarea legislativului, prezența lor este obligatorie (art. 110, alin. 2). Necesitatea informării corecte a Parlamentului este o formă de control parlamentar a activității Guvernului. Informarea Parlamentului se realizează prin rapoartele Curții de Conturi, ale Avocatului Poporului, ale Consiliului Suprem de Apărare a Þării, prin rapoartele și declarațiile primului-ministru.
În articolul 48 al Constituției franceze din 1958, se specifică prioritatea discuțiilor proiectelor de legi depuse de către Guvernul francez pe ordinea de zi a Parlamentului din hexagon, de asemenea , o ședință pe săptămână cel puțin este rezervată prioritar interpelărilor membrilor Parlamentului și respectiv răspunsurilor Guvernului. Aceasta este modalitatea specifică de contact al Guvernului cu Parlamentul și de control parlamentar a activității Guvernului. Se constată un echilibru practic în praxisul politic între viața parlamentară franceză și guvern, datorat polarizării stânga – dreapta și a concurenței acerbe pentru influențarea electoratului, ceea ce face ca în diverse situații ambele instituții să „motorizeze” societatea. Dinamica societății franceze este declanșată și de o sumă de ambiții politice și ideologice care fac ca din încleștarea de idei, din spiritul de analiză clar și riguros, din formularea fără echivoc și seacă (general inteligibilă și aplicabilă), cu tentă juridică, dar limpede, să se nască proiecte și aspirații globalizante, convulsii și planuri-machetă tocmai bune de pus în aplicare. Ambiția fiecărui președinte și prim-ministru francez a fost să construiască ceva de care posteritatea să-i lege numele (spre exemplu : centrul Pompidou,...).
În legislatura 1996-2000 confruntarea de opinii din cadrul Parlamentului s-a datorat și influenței consistente a PDSR – PSD ca cel mai important partid de pe scena politică a țării, care într-un fel a împins spre greșeală coaliția guvernamentală și și-a adjudecat majoritar învingătoare alegerile din 2000. Succesul partidului de guvernământ l-a propulsat pe Adrian Năstase în prim-planul politicii interne. Ascensiunea omului politic Adrian Năstase a venit firesc ca urmare a eforturilor susținute de cucerire personală a puterii pe parcursul a circa 9 ani. Prin epurarea politică pe care a urmărit-o, Năstase nu a făcut decât să adâncească dilema politică și să prelungească tranziția economică, intrând el însuși alături de alti foști prim-miniștrii în ceea ce Philippe C. Schmitter numește : factorul Suarez („politicianul care este inițial numit sau ales și care aceptă responsabilitatea publică pentru guvernare pe perioada cea mai incertă a tranziției către democrație va fi ulterior și masiv respins de electorat.”) . Dincolo de factorul Suarez, este fără de tăgadă dragostea electoratului românesc pentru chipuri plăcute și charismatice, pentru oameni frumoși, obișnuiți ( cu un limbaj comun, simplu, chiar fără să comunice prea mult, cu un nume popular și nesofisticat de tip -escu, cu o ținută verticală, de greutate medie spre slab, cu un profil tras și clar, eventual cu o ușoară asemănare cu personaje din manualul de istorie). Năstase este înnobilat de un limbaj superior elitist, de o ironie fină, dar negustată și „greu digerabilă”, de un nas care formează cel puțin 30 de grade asecendent spre cer, de pomeți prosperi, de o filosofie politică neconcesivă și categorică, de un grup de suporteri dornici de succes și de o nouă imagine politică virtual câștigătoare, posibil diferită de Năstase, dacă pe hipodromul politic pariurile îl cotează prost. Deși actualmente, datorită excesului de zel al Guvernului Năstase, parlamentul a fost într-o pierdere accelerată de imagine, devenind chiar simpatic de neproductiv și temenic racordat la eficiența românească, pasivul se transmite în mod grotesc Premierului, care a și asumat un plus de imagine în mass-media, scopul său principal fiind nu convingerea electoratului, ci demolarea imaginii adversarilor săi politici. Absența opoziției românești ca instrument de contrabalansare a oligarhiei pe care cu modestie aș numi-o oligarhia Năstase permite relansarea ca la un punct terminus sau de nou început a unor noi partide politice, inexistente anterior pe scena politică românească, în ceea ce numeam anterior bucla ciclică a refundamentărilor democratice. Devine o certitudine că profesionalizarea în politică va tinde să selecteze mai natural liderii și oamenii de travaliu în partide, ceea ce va echilibra fără doar și poate raporturile parlament – guvern. Acum putem doar constata că actualului Parlament redus la rol decorativ îi trebuie imperativ o schimbare.
Deși constituțional Președintele României nu are multe puteri, se consideră că Ion Iliescu a constituit o „majoritate prezidențială”, constituită din parlamentari care recunoșteau autoritatea Președintelui, dincolo de afilierile lor partidiste . Situația revine și acum, când emblematicul ex-Președinte este „pălăria de colectă” de voturi a partidului de guvernământ, contrazicând zvonurile de la colțuri că este bun de pensionare. Atribuțiile Președintelui sunt diminuate, sugerând că România este un regim parlamentar (după unii ușor spre cel semiprezidențial) : în raport cu Parlamentul, conform prevederilor art. 89, alineat (1) , dacă Parlamentul respinge de două ori în 60 de zile votul de încredere pentru formarea Guvernului, atunci Președintele poate cere dizolvarea Parlamentului și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de investitură. În cursul unui an Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. Explicit, textul reglementează procedura respectivă în trei etape: a.)prima solicitare de investitură; b.)cealaltă sau celelalte solicitări; c.) în caz de eșec, posibilitatea dizolvării. Potrivit art. 102, candidatul desemnat pentru funcția de prim-ministru este obligat ca în termen de 10 zile să solicite votul de încredere al Parlamentului pentru program și echipa guvernamentală, moment de la care începe să se scurgă 60 de zile. De asemenea, Președintele poate numai după consultarea prealabilă a Parlamentului să ceară poporului să-și exprime voința în probleme de interes național prin referendum. Desigur, o această inițiativă poate porni de la Parlament fără restricții (iar această practică extrem de democratică este curentă în Elveția, cu foarte bune rezultate).Curtea Constituțională veghează la desfășurarea corectă a referendumului și confirmă rezultatul acestuia. De asemenea, Președintele desemnează unn candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. În fapt, art. 85 alin. (1) exprimă clar latura parlamentară a regimului nostru politic. Procedura de desemnare a potentialului prim-ministru este privită din perspectiva art. 80 alin. (2) care precizează funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate, desemnarea anterior amintită realizându-se după prealabile consultări cu partidele politice. Din alt punct de vedere, Constituția admite prerogative Președintelui în domeniile ordinii publice, apărare națională și relații internaționale și precizează clar că șeful statului conduce Consiliul Suprem de Apărare al Þării. Cu aprobarea Parlamentului, Președintele poate declara mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate. În caz de agresiune, Președintele ia măsuri neîntârziate și convoacă Parlamentul de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii (art. 92). De asemenea, șeful statului poate institui starea de urgență (art. 93), de asemnea cu convocarea și încuviințarea măsurii adoptate de către Parlament. Decretele emise de către Președinte devin valabile prin publicarea în Monitorul Oficial, altfel ele sunt nule. Anumite decrete prezidențiale trebuiesc contrasemnate de către Primul –Ministru (art. 99).
În art. 5 – 19 din Constituția Franței din 1958, se precizează de asemenea că, veghiind la respectul Constituției și având funcție de mediere în stat, Președintele Republicii Franceze este garantul independenței naționale, a integrității teritoriale și a respectului tratatelor (art. 5). Șeful statului este ales prin sufragiu universal direct pe o perioadă de 5 ani (în România mandatul prezidențial este de 4 ani). Până acum, în ambele Constituții există suficiente puncte comune. Art. 7 precizează termenele și modalitățile de alegere a Președintelui și soluționarea în caz de vacanță sau incapacitatea de asigurare a responsabilităților declarată definitivă de Curtea Constituțională , se stabilește în termen scurt un nou scrutin prezidențial. De asemenea, în situații care afectează buna desfășurare a alegerilor și imposibilitatea candidaților anunțați de a participa (din motive de deces, ori incapacitate), sunt decise măsuri specifice prin sesizarea Curții Constituționale. Similar ca și în România, Președintele numește premierul și este însărcinat să accepte sau nu demisia Guvernului sau a primului-ministru. Președintele prezidează Consiliul de Miniștrii (art. 9), promulgă legile în 15 zile de la transmiterea către Guvern a legii definitiv adoptate (art. 10) și poate cere imperativ o nouă deliberare a legiilor sau a unor articole ale acesteia înainte de promulgare ( sistem prin care Președintele își poate rezerva dreptul de a bloca anumite legi prin refuz de promulgare – respectiv redeliberarea anumitor articole de lege, cerere ce nu poate fi refuzată). La propunerea Guvernului sau a celor doua Camere, Președintele poate supune spre referendum popular asupra unor proiecte de legi referitoare la organizarea puterilor publice, reforme relative la politica economică și socială a națiunii sau a serviciilor publice care concură la această politică ori tratate cu incidență asupra funcționării instituțiilor. Referendumul propus de către Guvern va fi dezbătut individual în cele două Camere.
Puterea Președintelui francez este definită prin dreptul dizolvării Parlamentului, după consultări prealabile cu premierul și președinții celor două Camere și organizarea de alegeri pentru legislative 20 de zile cel puțin și 40 de zile cel mult de la dizolvarea Parlamentului. Noul Parlament se întrunește a doua joi care urmează alegerilor. Nu se poate decide o nouă dizolvare în anul care urmează acestor alegeri legislative. Președintele este Șeful Armatei franceze. El prezidează consiliile și comitetele superioare ale Apărării Naționale (art. 15). În situații excepționale interne sau externe la adresa independenței sau instituțiilor (conform art. 16), Șeful statului ia măsuri în consecință după consultarea cu premierul, Președinții Camerelor și Consiliul Constituțional, în scopul asigurării puterilor publice constituționale în timpul cel mai scurt a mijloacelor de îndeplinire ale propriilor mandate. Parlamentul se poate reuni „de plein droit”. În timpul exercitării puterilor excepționale, Parlamentul nu poate fi dizolvat. președintele comunică cu cele două Camere prin mesaje citite, care nu sunt urmate de dezbateri. În afara sesiunii, Parlamentul se reunește special pentru a lua cunoștiință de mesajele Președintelui. Anumite acte ale Președintelui sunt contrasemnate de premier sau/și de miniștrii implicați. Constatăm că Franța este o Republică semi-prezidențială, în care Șeful Republicii are puteri sporite față de România, dar aflate sub controlul Parlamentului, Guvernului sau a Curții Constituționale.
Guvernul României, aflat într-un conflict instituțional cu Președintele , asigură realizarea politicii interne și externe, exercită conducerea generală a administrației publice, cooperează cu organismele sociale interesate. Rezultat al unui joc politic, desemnat de către Președinte prin consultări cu partidele politice parlamentare, confirmat prin votul de încredere de către Parlament, Guvernul își exercită atribuțiile în baza unui program de guvernare aprobat de parlamentari prin votul inițial. Încrederea poate fi retrasă prin adoptarea în Parlament a unei moțiuni de cenzură (art. 112), dacă acest lucru este justificat. Organizarea Guvernului (numărul membrilor și calitatea lor ) este o problemă de ordin constituțional, punctată în art. 116 și legiferată prin lege organică (cf. art. 72, alin. 3,lit. d). procedura de învestitură a Guvernului cuprinde patru etape : 1).desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru ; 2). solicitarea de candidatul la funcția de premier a votului de încredere ; 3). solicitarea de candidatul la funcția de prim-ministru a votului de încredere; 4). numirea Guvernului de către Șeful statului. Membrii investiți ai Guvernului depun individual jurământul de la art. 82 în fața Președintelui României, după care își pot exercita mandatul (dar fără posibilitatea de a deține alte funcții publice de autoritate sau salarizate în cadrul unor organizații private cu scop comercial, cu excepția funcției de parlamentar). Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe (art. 107). Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Ordonanțele se emit în temeiul unie legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta. Semnate de premier și miniștrii de resort, aceste acte devin valabile de la publicarea în Monitorul Oficial. Conform art. 108, Guvernul răspunde în solidar pentru întreaga activitate și actele emise în fața Parlamentului. Numai Parlamentul și Președintele României pot cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției. Guvernul al cărui mandat a încetat îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern. Între Președinte și Guvern sunt stabilite forme specifice de interacțiune: Președintele poate consulta Guvernul, poate participa la ședințele Guvernului, prezidând dezbaterile. De asemenea, premierul contrasemnează o parte din decretele emise de către Șeful statului, asumându-și astfel răspunderea politică.

Guvernul francez determină și conduce politica Națiunii, răspunde în fața parlamentului și dispune de administrație și de forța armată. Premierul răspunde de Apărarea națională și de executarea legilor, exercită puterea de reglementare și numește angajații civili și militari. Actele emise sunt semnate de către Primul – Ministru și de către ministrul de resort .Functia de membru al Guvernului sunt incompatibile cu orice activitate (inclusiv cea de parlamentar).Organizarea este fixată printr-o lege organică.

Parlamentul bicameral al României are un mandat de 4 ani (ce poate fi prelungit în caz de război sau de catastrofă, prin lege organică). Alegerile se organizează în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului, pentru asigurarea continuității firești. Organizarea și funcționarea Camerei se stabilesc prin regulament propriu. Președinții Camerelor se aleg pe toată durata mandatului. Ceilalți membrii ai birourilor permanente sunt aleși la începutul fiecărei sesiuni, în baza configurației politice specifice. Se are în vedere o ameliorare a funcționării legislativului, prin specializarea Camerelor și distribuirea prerogativelor. Această măsură intenționează să redea Parlamentului vigoarea și eficiența cerută de fluxul procesului legislativ. Camerele adoptă legi, hotărâri și moțiuni, în prezența majorității membrilor. camerele se pot întruni în ședințe comune, mediere prin constituirea unei comisii paritare pentru corelarea textelor legilor propuse și adoptate în formă diferită. În ședință comună, Parlamentul poate suspenda pe Președintele României și să ceară chiar trimiterea în judecată a acestuia pentru înaltă trădare în cazuri motivate de încălcarea Constituției. Față de Guvern, Parlamentul poate să apeleze la reversul votului de încredere, respectiv moțiunea de cenzură de retragere a încrederii Guvernului.

Parlamentul francez este de asemenea bicameral, Adunarea Națională aleasă prin sufragiu direct, Senatul ales prin sufragiu indirect (reprezentarea colectivităților teritoriale ale Republicii). Nici un membru nu poate fi urmăr9it, arestat deținut sau judecat datorită opiniilor sau voturilor emise în timpul exercitării mandatului. În materie corecțională sau penală, Biroul Adunării poate accepta arestarea sau altă măsură privativă de libertate (autorizație nenecesară în caz de crimă, delict flagrant sau condamnare definitivă). Mandatele imperative sunt nule. Dreptul de vot este personal. Afară de cazurile când Parlamentul se reunește normal, sesiunile extraordinare sunt deschise și închise prin decretul Președintelui Republici. Președintele Adunării Naționale este ales pe durata mandatului. Președintele Senatului este reales la fiecare reînnoire parțială. Ședințele sunt publice, iar dezbaterile în rezumat sunt publicate în Jurnalul Oficial. Adunările lucrează și în comitete speciale (“secrete”) .

Concluzii : Între cele două constituții sunt multiple asemănări, dat fiind faptul că Legea Fundamentală franceză din 1958 a slujit ca sursă de inspirație pentru Constituanta din 1990 – 1991. Uneori, chiar și textele sunt redactate identic.
Din motive de precauție, Constituanta românească a dorit să echilibreze puterile în stat printr-un inter-control, insistând pe un regim parlamentar, cu o importanță dincolo de reprezentativitatea formală a Președintelui României, un regim caracterizabil drept parlamentar intermediar. Guvernul este ținut sub controlul Parlamentului.
După 2000, scăderea ușoară a influenței Președintelui, precum și veleitățile premierului au condus la o exacerbare a rolului Guvernului (abilitat să emită ordonanțe de guvern pe bandă rulantă). Guvernanții au speculat slăbiciunea și amatorismul Parlamentului încă de la început, declanșând o luptă de imagine și de culpabilizare a celor două Camere. Lupta declanșată lovește totuși în tot spectrul politic, dat fiind faptul că Parlamentul se află sub controlul PSD.
Președintele pare mai partizan ca oricând la sfârșit de mandate... Propunerile de schimbare constituțională tind să modifice legea electorală și atribuțiile celor doua Camere (spre a o eficientiza poate în sensul aprobării la foc automat a propunerilor legislative ale Guvernului ?), de asemenea se vor a netezi calea puterii mai tânărului candidat la Președinția României : Adrian Năstase.
Absența unei opoziții parlamentare și chiar extraparlamentare puternice nu este tocmai în măsură să liniștească partidul aflat actualmente la guvernare, dat fiind faptul că oponenți tăcuți, nou apăruți, pot culege mâna câștigătoare la jocul electoral.
Relațiile între cele trei puteri par acum dezechilibrate, dar este în realitate este dezechilibrul de imagine datorat unor ambiții personale bine susținute de către mass-media.
Votul de la alegerile următoare va amenda politica distributivă în beneficiul politicii integrative (amintirea pozitivă a trioului Chivu Stoica – Maurer – Ceaușescu persistând comparativ cu situația deturnării unice a puterii de către Ceaușescu).
Relațiile între instituții se dezvoltă și funcție de personalitatea specifică a actorilor politici principali și în primul rând de majoritatea parlamentară.



Bibliografie:

1. Giovanni Sartori – „Teoria democratiei reinterpretata”, Editura Polirom, Iasi, 1999
2. Eleodor Focșeneanu – “Istoria constituțională a României 1859 – 1991”, Editura Humanitas, București, 1992
3. Eleodor Focșeneanu – “Istoria constituțională a României 1859 – 1991”, Editura Humanitas, București, 1992
4. Philippe C. Schmitter – „Some basic assumptions about the consolidation of democracy” in Takashi Inoguchi, Edward Newman and John Keane (editori) – The Changing Nature of Democracy, United Nations University Press, Tokyo, New York, Paris, 1998
5. *** - „Raport final al Forumului Constituțional” , Pro Democrația și Camera Deputaților
6. Marius Tudor, Adrian Gavrilescu –„Democratia la pachet – Elita politica in România postcomunista”, Editura Compania, 2002
7. *** - „La Constitution de la Republique Francaise”