Acum, simt ca din nou sunt in plus. Simt ca lumea ce ma inconjoara nu ma agreaza.

Ar trebui sa fiu decapitat pentru faptul ca exist. Am ranit atat de multi oameni, desi am fost ranit; si mai presus de toate m-am ranit pe mine. Copilul din mine inca viseaza si isi tine aceleasi sperante marunte in aceeasi pusculita in forma de porcusor rozaliu.

Parca am dat nastere la cataclisme nesfarsite ce si-au lasat amprenta pe intregul glob.

si totusi acel albastru se potriveste alexandrei iar albul ellei.

Da, ar trebui sa fiu spanzurat si franghia sa ma stranga atat de tare incat sa simt fiecare strop de sange cum se opreste in gat, iar presiunea apasa inima pana la stop; creierul ar trebui sa ramana impresurat cu acelasi sange infectat si lipsit de oxigen.

Gandirea mea ar trebui sa fie stearsa din orice registru universal, sa fiu nulificat total; influenta mea ar fi minima.

Iubesc prea mult si sunt iubit prea putin; si totusi aceasta farama de iubire e ca un aparat artificial de respirat, ma tine aici, intre munti si mari, in spatele stelelor.

Exista o limita a fericirii? De ce nu pot sa ma opresc aici, cand am mai mult decat multi altii, cand am sprijinul de care am nevoie .. de ce doresc mai mult ? de ce simt funia ce ma strange, atunci cand nu am si mai mult ?
de ce trebuie sa fim atat de lacomi in iubire ?
nu e drept sa infrunt aceste valuri ucigase , nu e drept sa indur durerea pe care o simt mereu si care deja e un alt organ al meu. nu e drept sa exist.

azi, scriind acestea, am murit. azi e ziua in care moartea mi-a pasit in casa. Iar de maine, voi lua totul de la acel zero care inseamna aceeasi durere si aceeasi eterna lupta pentru iubire.

dar azi eu sunt nul; azi voi dormi in liniste, in inconstienta somnului ce iti ofera acele dulci agonii. Azi, soarele nu mai rasare in spatele lunii ..

(o sete de iubire oxigenata, ma cuprinde)