În anul 1959, în luna august, eram la Eforie-Sud. Bunicii noștri își construiseră o casă și noi ne-am dus s-o vedem.
Fratele mamei era abonat la cantina Trustului de construcții la care lucra. Uneori, bunica ne trimitea pe noi, nepoatele ei, să aducem , cu un sufertaș, mâncarea.
Într-o zi, am plecat cu Nina după mâncare. La întoarcere, am trecut printr-un teren plin de bolovani și buruieni pe care unchiul nostru îl cumpărase cu scopul de a-și ridica o casă. Veneam povestind, râzând de ceea ce văzuserăm pe drum și, la un moment dat, Nina s-a împiedicat și a căzut. Sufertașul a urmat o traiectorie ciudată și apoi a aterizat.
Nu știam ce să facem. Să râdem?... Să plângem?... Bunica era severă și aveam emoții la gândul că ne va certa. Nici atât nu eram în stare să facem ?
Ne-am uitat una la cealaltă… Am avut un moment de inspirație. Am zis: „Bucătaria a fost bombardată.”. Și am început să râd. Nina era tristă, dar până la urmă, frecându-și genunchiul julit, a râs și ea.
Ne-am uitat cu jale la macaroanele și sosul împrăștiate prin iarba arsă de soare. Brânzoaica putea fi recuperată. Din ciorbă n-a rămas nici o urmă. Pământul uscat a absorbit-o ca un burete.
Ne-am dus la bunica și i-am spus ce am pățit. „De unde știți voi expresia «Bucătăria a fost bombardată» ? ” „De la tăticu’, i-am spus eu. El ne-a povestit cum era pe front. “
Bunica era severă, dar ne-a înțeles. Aveam 7 și 9 ani. Noi îi ușuram munca. În fond, paguba era neglijabilă.
De atunci, destul de des, treceam pe unde se vărsase sufertașul și „făceam observații “.
Au trecut atâția ani, dar, când mă gândesc la Nina, nu pot decât să zâmbesc unor amintiri frumoase.
Ce s-a întâmplat cu Nina ? A absolvit liceul din orașul Vișeu de Sus. A vrut să devină asistentă medicală. N-a fost să fie așa. Și-a găsit liniștea sufletească în preajma copiilor. A copiilor de la școala la care lucra, Școala Ajutătoare din orașul natal, și a nepoților.
Nu și-a întemeiat o familie, dar era sociabilă, știa să se facă plăcută tuturor celor pe care viața i-a scos în cale. Și tuturor le cerea să-i spună pe nume. Toți o știau de Nina.
Deși era bolnavă, a refuzat pensia pentru invaliditate de gradul II pentru că îi placea să lucreze. Era funcționară, dar intr-o vreme se ocupa de bibliotecă. Atunci era cel mai aproape de copii.
…Și avea Nina mâini de aur ! Făcea șnur pentru lasetă… Avea mereu, chiar și în spital, câte ceva de lucru, câte ceva de finisat.
În acest an, când se sărbătorea Izvorul Tămăduirii, ne-am adunat în număr mare, toți cei care am iubit-o, și am condus-o pe ultimul ei drum. Era vacanța de Paști, și totuși, mulți colegi de școală, de serviciu, rude, vecini și copiii care se aflau în oraș și-au luat rămas-bun de la ea.
Suntem convinși că de acolo, de sus, Nina ne zâmbește și ne spune că nu există necazuri pe care să nu le putem depăși, dacă suntem în stare să zâmbim.
Nina avea și un nume oficial : Alexandrina-Cornelia Grad.
(august, 2003)