Natura e, poate, cea mai parsiva persoana intalnita vreodata. Si nu ma refer la natura aia care face sa rasara ghioceii primavara, sa iasa ouale din cuib sau mieii de Pasti. Vorbesc despre natura umana, despre evolutia biologica, psihica, fizica sau cum o-ti vrea sa-i mai ziceti, aia care te transforma din om zdaravan la cap in dobitoc cu foarte putine sanse de scapare. Ararerori se intampla invers: din vita patentata sa devii academician.
Am cunoscut acum multi ani (atat de multi incat ne putem numi amandoi Matusalemi) un individ care mi-a devenit prieten. In sensul acela de amic, vechi, de nestramutat, de neconstestat. Soarta a facut sa impartim intotdeauna aceleasi locuri de munca. Cred cu tarie ca prietenia noastra vine din faptul ca am fost colegi un secol si jumatate. L-a cunoscut holtei, l-am cunoscut indragostit, l-am cunoscut certat cu amorul, apoi insurat, fericit, nefericit, resemnat, amuzat de situatie, amuzat de socrii, amuzat de nasii de cununie, revoltat de cat costa intretinerea si curentul electric A urmat o perioada in care amicul acesta al meu era buimacit: nevasta lui era gravida. Apoi, era vag fericit: nevasta lui nascuse. Apoi extrem de incercanat: piticul lui avea colici. A devenit un resemnat parinte, staduindu-se sa fie fericit ca tata. Nu l-am mai vazut o vreme si, intr-o zi, ne-am reintalnit. Pe-afara, semana cu cel pe care il steam, cum v-am zis, de-un veac si jumatate. Pe dinuauntru, insa, ba. Aveam sa aflu (si sa-mi doresc, la aflarea vestii, sa-mi cada un ghiveci de ficus in cap) ca plecase de acasa. Se innamorase de o patachina fara sare, fara piper, fara nici un condiment care s-o faca cat de cat mai lesne de inghitit. Un fel de baietoi cu voce de femeie, cu un coeficient de inteligenta subunitar ( mai explicit, cand deschidea gura, se crapa tavanul), cu mii de fasoane, fitze si figuri si-o singura calitate: dependenta financiar si profesional de el.
Dupa ce mi-am revint din soc, l-am mai examinat odata: mic, ciufulit, pispiriu, ipohondru, miop, aproximativ coleric. Deci, nu-i asa, un Don Juan cuceritor, ca la carte. L-am intrebat direct de fi-su: “vrei sa platesti pensie alimentara?” S-a uitat la mine ca la masina lui Becali si a bolborosit: “hai ma, tu nu vezi ce urat suna?” Io vedeam numai un pitic dulce, disperat ca nu-l mai vede pe ta-su in fiecare zi, o nevasta silita sa traiasca din salariul de educatoare si o patachina care voia cizme fix ca ale mele, care erau, desigur, cumparate de barbate-miu, cu o lefa mult mai ridicata ca a amicului meu.
Dupa un timp, am impus intre mine si el comunicare zero (nu de alta, da’ ma saturasem sa-i explic patachinei cum e treaba cu profesia, ce sunt aia termeni tehnici si alte alea). Pe urma, am zis sa-l sun sa vad cu o mai duce: bine, zice el, copilul tocmai trebuia operat, murise taica-su, mama-sa era cam foarte bolnava. Numai o chestiune il stresa mai tare: ca patachina ar fi vrut sa se mute cu chirie intr-un apartament cu trei camere, central, ca sa faca si ea piata ca o doamna, in centrul comercial Dorobanti. Si el, bietul, nu prea putea sa-si permita, din leafa si multe datorii, o asemenea incercare.
Nu stiu daca mai avea si alte probleme in caest domeniu, ca, de nervi, am apasat butonul de “sfarsire apel” al telefonului.
Si de asta zic, natura umana e cea mai tembela reprezentare vazuta vreodata. Singura in stare sa transforme o petrecere de nunta intr-un parastas dansant cu bilete vandute.