Totul depinde de un cuvant…poate un gest…sau o privire…Stiu ca mai e un singur pas…si doua alternative: zbor sau cad. Nu stiu ce ar fi mai potrivit. Inca ezit…Nu-mi mai e frica…Nu stiu de ce mi-ar fi…Insa nimic nu se intampla. E ca si cum totul s-a oprit pentru o…eternitate.
Pentru o clipa am vazut mai mult decat singuratate si tristete. Dar acum e ceata, nu mai intrevad nimic. Am ajuns oare de unde am plecat? Asta a fost clipa mea de bucurie? Nu…nu poate sa fie asa…Era ceva acolo…nu putea sa dispara asa..pur si simplu…Dar…era? Sau doar eu vedeam ceva ce nu exista?
Pe zi ce trece ma conving tot mai mult…da…m-am inselat din nou…Si mi-e rusine…Mi-e greata de tot ce ma-nconjoara…mi-e greata de mine…pentru ca am indraznit sa ridic putin capul. Nu-mi support slabiciunea…Ma dezgusta…Si toti profita…Unde a disparut lumea mea? De ce ma aflu iar in pustiu…singura? Am mai fost…nu mai vreau iar…
Dar oare cu ce drept ma intreb eu lucrurile astea? Sunt un nimic…Nu am sin u vreau ceva mai mult decat liniste. Sentimente amestecate de furie, dezgust si ura ma-ncearca…Sunt un sclav in plus al slabiciunii. O umbra neputincioasa in calea nemiloasei infrangeri. Un chip sters…fara glas…fara putere…fara vise…fara…o viata.
Nu mai simt durere…cu toate ca as vrea…nu mai simt lacrimi pe fata…cu toate ca ar trebui. Ma zbat s ascot la suprafata un nou “eu”. Incerc din rasputeri insa ceva se impotriveste…
Deja imi imaginez…un “eu” perfect…un gigant in lumea oamenilor…zeul timpurilor vesnice…un puternic ucigas de vise naïve…un atotstiutor nomad al lucrului numit, simplu…viata…
Un gand zboara prea departe si-mi reda imagini sumbre. Era el…Dar nu cum il steam…nu cum il vedeam…Cat de tare ma inselasem! Nu…nu…nu ma suport…nu vreau sa continui asa…Cine sunt? Cu ce ma simt asa speciala? Nu sunt…si aici, inca o greseala…Esecuri…peste tot…Nu am voie sa ma mai ridic vreodata de pe piatra pe care m-am asezat…nu am voie sa mai vad ceva in fata mea…poate doar umbre…siluete…fantome…ratacite…
Nu vreau sa mai aud vreodata vorbe menite sa ma linisteasca. Nu vreau sa mai aud voci tulburatoare. Nu vreau sa mai vad priviri ucigatoare. Doar vocile din mintea mea vor mai putea vreodata sa aiba ceva de spus.
Incerc sa nu ma gandesc prea mult la asta. Incerc sa sterg totul. Ca si cand nimic nu ar fi existat. Ca si cand niciodata nu a aparut in fata mea. Vreau sa ma imaginez din nou in coltul negru din spatele casei. Ferita de orice…protejata de ingerul intins la picioare. Negru si el…ranit…aproape mort.
Mereu isi ridica mana sa ma alinte…si eu ma intindeam langa el si simteam o caldura placuta. Si-mi povestea…si adormeam langa el…mai linistia…mai impacata…Sic and ma trezeam era tot acolo…putin mai indurerat ca inainte…dar mai fericit ca eu am mai deschis inca o data ochii.
Dar azi el nu mai e. cred ca a murit…Si eu nu stiu daca vreau sa ma trezesc si de data asta. Nu mai am pentru ce…pentru cine…Tot ce am crezut ca am avut a disparut peste noapte…nu mai gasesc nici o urma din tot ce-a fost…Doar un gol imens…
Sau poate ca asta e doar ce vad eu. Poate superficialitatea m-a atins sip e mine…sau eu am atins-o pe ea. Ce-o fi dincolo de aparentele care se fac remarcate cu atata usurinta? Ce se ascunde dincolo de transparenta chipurilor prefacute? E ceva mai profound? Sau…am dreptate, ca totul e ceea ce pare?! O mare minciuna…
Minciuni…ignoranta…umilinta…de ce trebuie sa ii caracterizeze atat de mult? Si de ce trebuie sa se reverse mereu asupra mea? Stiu ca nu insemn mare lucru…poate ca nici nu-mi doresc…poate ca m-am obisnuit asa…Nu…nu merit mai mult…
Si iar imi apare in fata chipul lui…umbrit acum de putina afectiune. Simt cum ma strange in brate…mi-e bine…dar tac…Fac bine? Nu…trebuie sa strig…Cu un gest manat de frica…sau placere…sau dorinta…nici eu nu stiu…mi-am pus bratele in jurul lui…Si un val puternic de emotii nemaintalnite pana acum navaleste peste mine si ma duce intr-o lume noua…cu tipare noi…cu oameni noi…lumea mea mov!