Incerc cu greu sa ies dintr-o stare…nu pot spune depresiva…dar in acelasi timp o pot numi asa…din care, sincer, nici nu stiu daca as vrea sa ma rup. Gesturile mele, poate prea dramatice, au devenit de o monotonie impresionanta. Nici macar placerea, satisfactia ignorantei nu ma mai pasioneaza. Simt un gol imens in sufletul meu ucis poate prea devreme.
Lucrurile nu mai au nici un sens acum…nici macar ura din jur nu o mai simt. E asa pustiu intre umbrele vietii mele. E asa trist intre miile de fete zambitoare…false…E asa de rece caldura soarelui ce rasare in fiecare zi. E asa de urat sa vezi ca oamenii sunt fericiti.
E greu sa te simti viu cand toate sentimentele ti-au fost furate. Nu mai am nimic si totusi ma simt deasupra tuturor. Vad lucruri ce altii nu le vad si nu vor putea vreodata sa le observe. Nu conteaza ce spun ei caci pentru mine ei nu exista.. Singura…abandonata…intr-o lume intunecata…rece…incerc sa gasesc o fereastra. Nu stiu inca pentru ce dar poate o raza vaga de lumina ma va ajuta sa ma misc.
Intinsa pe patul mare…si gol…gandul imi fuge undeva, departe…nici eu nu stiu unde ma aflu. Sa ma intorc sau sa descopar ce e in capatul celalalt? Ma incumet…si mai fac un pas…dar deja devine prea banal. Monotonia creste si simt o nevoie acuta sa ma intorc in lumea mea mica…intre cei patru pereti ai camerei mele si mai mici…intinzandu-ma anevoios in imensul meu pat…gol. Deschid ochii…dar inca simt ca dorm. Fara nici o dorinta de trezire din starea anosta in care ma aflu indraznesc sa ma gandesc la un chip ce se zbate printre gandurile negre sa ajunga la mine. Inchid usor ochii si il simt langa mine. Nu ma ridic. Doar stau si il privesc. Nu-l inteleg…Nici nu ma chinui. In final probabil ca nici nu conteaza. El e la fel de indiferent…Intorc privirea spre tavan. Incerc sa-mi imaginez o lumina de neon. Nu reusesc. Si atunci il privesc din nou pe el. O sclipire trista din ochii lui umbriti de o ceata deasa de indiferenta ma fac sa tresar pentru o clipa. Dar curand ma plictisesc si ma hotarasc sa deschid ochii si sa ma consolez iarasi cu patul meu mare…si gol. Si ma intreb…oare cat mai dureaza?
Paradoxal, gandul fuge iar…De data asta mai fac un pas si descopar multa lumina. Simt cum ochii ma dor si ma intorc cu spatele. In incercarea mea disperata de a-l da la o parte, cad. Sta nemiscat in fata mea privindu-ma cu o nepasare desprinsa parca din colturile cele mai negre ale mintii mele. Incerc sa vad ipocrizia ce se scalda in ochii mari ce nu contenesc sa ma priveasca. Incerc…dar in zadar. E prea multa lumina…nu mai suport. Simt nevoia sa plang. Dar nu vreau. Nu trebuie…Si atunci vad ceva ciudat. O mana intinsa spre mine. Ridic mai sus capul si zambesc ironic. Ma ridic in picioare, il privesc cu dispret si deschid ochii.
Nu mai vreau sa mai fac nici un pas. A fost ultima data cand am cazut. Si totusi nu am inca puterea sa ma ridic din pat. Vrand nevrand ochii se inchid iar. Langa mine apare chipul lui umbrit. La fel de indiferent…cu aceeasi sclipire trista. Ma uit mai atent. Simt o caldura stranie in jurul meu. Nici nu vreau sa stiu ce este. Ma simt rau…ametesc…totul se invarte…un glas fad…se pierde…se pierde…eu ma pierd…Am inchis ochii in vis.
…Apoi un zgomot infiorator ma aduce din nou fata in fata cu trista realitate. Un suflu puternic imi ingheata toate simturile. Inima se chinuie sa bata dar sunt constienta ca in curand totul se va opri. Pana si ea. Simt cum franturile ce mi-au mai ramas din viata se scurg alene printre vene si totul devine din ce in ce mai neclar…mai confuz. Nu-mi revine in minte nici o amintire. Totul e haos. Si din ceata care se formeaza nu mai pot sa disting decat o umbra. O pereche de aripi mari se deschid in fata mea. Apoi o lumina orbitoare strafulgera camera. Nu…n-am murit, inca mai respir. Dar umbra e acolo… si se apropie..din ce in ce mai mult. Oare de ce? Sa incerc sa….? Nu, nu are rost…toate incercarile mele de pana acum au esuat. De ce ar fi diferit de data asta? Si nu o sa fie…
Nu are rost sa ma opun inevitabilului. Asa ca ii urmez exemplul lui…Si raman indiferenta… Si ma pierd din nou… Dar el ma apuca de brat. Ma uit cu uimire la chipul ce apare acum clar in fata mea. Nu reusesc sa inteleg. Ma smucesc…ma desprind de tot si cad… Inchid ochii sa ma vad pierzandu-ma in neant…Iar el sta indiferent pe marginea prapastiei…La fel ca prima data…cu aceeasi privire trista…