Sunt om, și ce trebuie să fac ca om? Să privesc în jos, scârbit de lumea ce mă înconjoară? Să privesc în jurul meu, căutând un rost existențial pur uman, gen faimă, înțelegere, căsătorie, copii, siguranță financiară? Să privesc în sus întrebător, încercând să întrevăd un licăr de inteligență divină în golul ce planează asupra noastră, să găsesc o noimă cu care să-mi argumentez importanța mea ca ființă individuală?
Ce trebuie să fac ca om? Să creez? Să contribui la perpetuarea speciei umane? Să contribui la evoluția ei? Cum oare aș putea oare să o fac pe această din urmă variantă cu așa puține resurse de inteligență și de voință?
Sunt om, asta știu, dar mai departe? Ce pot face eu constrâns de spațiu și de timp, de propria mea greutate carnală?
Sunt obosit. Nici un rost…
Poate că oboseala mea este a întregului univers. S-a săturat să se contemple prin mințile noastre, să se privească prin ochii noștri. Nu își găsește o noimă prin noi. Poate că prin intermediul altor civilizații, din alte lumi, a reușit să se înțeleagă, să se accepte. De ce ne mai permite să trăim? De ce nu scuipă pe noi o bucată de piatră, aducând astfel tăcere în această bucățică de spațiu pe care am poluat-o cu aroganța noastră imbecilă?

Îmi pun acum asemenea întrebări, dau naștere la asemenea speculații, iar în acest timp miliarde de alte vieți își creează propriile lor povești; povești personale, unice, ascunse mie, povești ce merită împărtășite întregii lumi, căci acesta ar avea ceva de câștigat de pe urma lor. Majoritatea însă trec prin viață fără a-și adresa întrebări de acest gen, se nasc și mor, iar în acest răstimp trăiesc pus și simplu, fără ca lumea să aibă ceva de câștigat sau de pierdut de pe urma lor. La fel, viața mea contribuie cu nimic la nimic.
Ce-mi rămâne de făcut?

Poate că ar trebui să concluzionez totul, întregul amalgam de credințe, de intuiții, revelații, speculații, speranțe, dorințe, frustrări, prejudecăți și judecăți la următoarea simplă propoziție: MÃ SIMT NEPUTINCIOS!


Și dacă viața este așa, dacă sunt prizonier în acest trup, în această lume, în acest timp, incapabil de a-mi depăși meschina condiție de om, atunci nu-mi rămâne nimic altceva de făcut decât să-mi îndrept atenția asupra lumii, asupra cărnii, să-mi înving corpul și acea parte din mine legată de el, să mi-l transform într-o marionetă pe care să o mânui spre propria mea distracție, să joc în continuare în teatrul acestei lumi, dar pe deplin conștient că-i doar un rol viața mea, unul inutil, și să nu-mi mai fac iluzii de a mă desprinde de el. Este vorba de-o resemnare, dar nu una dobitoacă, imbecilă, ci de-o resemnare perfidă, să-mi accept insignifianța, neputința, dar în același timp să profit de avantajul pe care-l am asupra celorlalți prin faptul că-mi cunosc și-mi conștientizez nimicnicia. Un joc de dragul jocului, pentru propria mea plăcere. Îmi este permis astfel orice, bineînțeles, orice ce nu sfidează legile umane; știind că nu am un rost, nu mai trăiesc cu frica unui eșec în viață, a ratării unei meniri divine, căci așa ceva nu există.

Totul este închiriat. Acest loc, acest trup, această viață…