agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-08-19 | [This text should be read in romana] |
Se plimbau amandoi, tacuti, cu capetele plecate si se gandeau la acelasi lucru: despartirea. Umar la umar paseau cu teama parca pe aleea parcului incercand sa evite inevitabilul. Lasau copacii in urma, parcul devenea in urma lor un loc ingandurat, respirand greu aerul cald al dupa-amiezei. El o privea pe furis, tacut dintr-o parte incercand sa intre in sufletul ei; simtea ca nu are puterea s-o priveasca drept in ochi. Stia din experientele trecute ca atunci cand trebuie sa lasi in urma partea aceea de amintiri pe care le-ai creionat impreuna cu fiinta langa care pasesti acum pe ultimul si foarte scurtul drum al despartirii, nu poti sa-i privesti stralucirea nocturna din ochi, acea ultima licarire zdrobitoare care se pierde incet in amurg lasand loc imensului desert, golului singuratatii. Nu avea voie sa o priveasca. Un singur cuvant rostit era sufficient pentru a invoca resemnarea dar el nu putea sa-l rosteasca. Spera. Fara sa vrea, mintea ii era invadata de un strigat mut: respice finem. Ar fi vrut sa planga in tacere. Asta facea, dar nu-si dadea seama. Afara era cald si ochii ii erau uscati ca pietrele, in schimb inima ii era scaldata in lacrimi reci, sarate. Isi simtea buzele insetate, racorindu-se cu apa din Marea Moarta. Fiecare pas facut alaturi de ea il provoca sa strige acel ultim cuvant, acel blestem. Refuza sa creada.
Se opri brusc, ea mai facu un pas si se opri la randul ei. Simtea ca nici ea nu putea sa-i arunce in fata blestemul. Preferau sa taca, uneori ea spune mai mult decat un intreg secol de vorbe. Se cuminecau unul altuia tacand. Stii, incepu el, e atat de greu sa-i spui cuiva ADIO, sa-l privesti in ochi si sa stii in adancul sufletului ca aceasta unica rostire ar putea sa readuca zambetul pe buze statuilor grecesti care de doua mii de ani s-au hotarat sa contemple logoreea umana. Ea se uita la el cu fata transformata parca intr-o ciudata sculptura de gheata, privirea lui patrundea prin fiinta ei, oprindu-se pe limbile acelor ceasornicului din varful catedralei de peste drum. Privirea incerca sa i se agate de ele, sa nu mai alerge una dupa alta , oare ora de atatea veacuri incoace nu stia ca nu poate invinge minutarul, iar acesta era atat de orb incat sa nu vada ca o singura clipa e mai de pret decat un intreg minut; intrecerea asta e inutila…Intreaga creatie a lui D-zeu parea ca respira prin limbile acelui ceas, ca ele isi vor continua goana una dupa alta cersind acel ultim dangat de clopot: ADIO. Privea pierdut turla bisericii ce-si odihnea fruntea in albastrul cerului. Atat de sus, atat de liber. Brusc I s-a facut frig. Vroia in acele momente sa moara in albastru, sa nu mai fie nevoit sa spuna nimanui niciunde niciodata. Au facut un pas amandoi, ca la comanda, parca hipnotizati de o forta straina: si-au spus totul desi ar mai fi putut discuta ore in sir fara sa se repete. Stiau ca limba e un privilegiu, ca nu trebuie irosita in neesential. La ce bun sa se apuce acum sa instaureze dictatura vulgului in limba. Un lucru nu a fost spus. Tacerea ce-i purta pe brate si care-i invaluia pentru ultima oara trebuia repusa in drepturi. Au ajuns, parca prea repede, la marginea parcului, langa poarta. Dincolo de ea trona mediocritatea mundana. Trebuiau sa se desparta acum si sa inoate fiecare in apele care le-au fost harazite. Amandoi sperau sa-si incerce norocul in apele Styx-ului, el vroia sa ajunga primul, s-o uite, ea vroia sa fie prima, sa-si piarda urma. Amandoi simteau de pe acum gustul amar pe care-l vor sorbi din cupa tuturor nefericirilor. Nu mai era timp. S-au privit scurt si-au hotarat ochii in locul lor. Nu-si vor mai spune nimic. Vor lasa amintirile sa vorbeasca peste ani si ani, sa se intinda ca buruienile in gradina pe care o parasesc acum, pentru totdeauna. Nu s-au imbratisat, picioarele pareau stanci iar bratele mori de vant ingropate in vid. Incremenisera si nu mai era timp. Ea si-a strans puternic rucsacul la piept, el isi privea infiorat podul palmelor. Ea a plecat. El a ramas. A incercat sa-i mai spuna ceva. Cuvintele refuzau sa strige in urma ei, se multumea sa le priveasca cu dansau in jur fara sens. Mai putea inca sa gandeasca: Inger, nu spun ADIO, spun doar ca atunci cand ne vom re-vedea eu voi fi fiind un salcam batran iar tu o albina in cautare de polen; crengile si florile mele te vor astepta, privirea mea te va cauta. Soarele se rostogolea pe linia orizontului, in amurg. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy