Palid de umbra felinarului, de fumul greu ce mă apasă-> vorbesc de parcă mă auzi, iar tu auzi… auzi de parcă mă întelegi. Multe trec în urma unui spirit adormit, căci prea puține au rămas în viață vii. Natura crudă pare să dețină mai multă viață decat orice umbră a omenirii... și ce funerară pare orice lumină a minții mele. Poate că toți am simțit la un moment dat un fior adanc stând față în față cu vidul unui paradox, dar prea puțini sunt cei bântuiți de neființa unei întrebări… zi de zi văd trecând pe langa mine oameni: mecanici, metalici, melodici pană la nebunie în aroganta lor de-a izgoni fiecare fir de respirație… nu puțini sunt cei ce în clipele depresive ale existenței lor ajung să-și asculte fiecare bătaie a inimii simțind, sau poate chiar sperând că e ultima. Privesc cu ochii grei, cu trupul greu… privesc prin mintea altora și-mi pare c-as dormi precum într-un cocon de amintiri: lucid: Iată un cuvânt opus betiei zilnice a obisnuitului, a fi lucid inseamnă a trăi în efemerități continue, dar ce e lumea dacă nu o continuă efemeritate? E intradevăr în fiecare o linie albă în tot negrul infinitului, doar că unii oameni mor de mai multe ori… dar toți trăiesc o dată. Dar nu e viata însăși o moarte continuă?
E ciudat nu? E ciudat cum egoismul altora ți se însușește, cum atatea lucruri te aseamană și te deosebesc în acelasi timp. Tot ce nu-i obisnuit devine în ochii altora o esență inoportună a maleficului… și poate tocmai această esență putea deschide în acestia sentimentele… căci paroxismul unui sentiment este echivalent cu o agonie în cea mai pura forma… doresc să menționez că agoniile se regăsesc și sub o formă plăcută, căci cuvinte precum: extaz sau exuberanță nu pot descrie inefabilul unei stări pure, continue, depresiv de vii pană la un punct vid. Depresia, asemeni melancoliei: își poate însusi elemente pozitive : sa luăm ca exemplu splendoarea amețitoare în clipele unei melancolii a unor peisaje pur simbolice în orice altă stare… mintea își deschide oportunitatea frumosului într-o realitate mentală dominată de urât… asemenea esteticii urâtului melancolia provoacă în depresia fundamentală un gol al frumuseții… pe când agonia poate provoca doar un vid al depresiei. Dar în final doar o agonie funestă poate duce o ființă agonică la paroxismul unei identități. Și acea identitate nu-și va regăsi linistea decat în vidul vitalității… Dar pentru unii, e totul vid: ce liniste, niciun zgomot, nicio alta ființă în calea ta, ce solitudine cruntă te împinge spre egoismul unei sociabilități mentale. Și cu ce drag imbrățisezi cuvintele, vorbele, oamenii… dar vei fi mereu impins în acelasi impas al neființei: căci vidul e pretutindeni și nu-ti vei găsi vreodată satisfacția în vidul altora.