"Iubirea există în inima mea, e invincibilă, e o lumină ce nu poate fi stinsă nici de dezamăgiri, nici de deziluzii, nici de neîncredere, nici de neînțelegerea omenirii. Credința cu care merg mai departe este mai puternică decât toate cele; invincibilă, puternică, de neînvins; armura care mă ferește de nedreptățile vieții. "



Ce e drept, simțeam o oarecare nerăbdare când vedeam șovăiala altora. Cu firea mea de femeie luam, dintr-un salt, orice hotărâre; mintea nu-mi era niciodată împrăștiată și mă simțeam ageră și gata să dau de rostul oricărei împrejurări. Era ușor oricui să stea de vorbă și să se înțeleagă cu mine, de aceea nimeni nu mă ocolea. Niciodată nu mă feream de discuții; o contradicție nu mă speria, o luptă mai grea îmi punea la încercare energia. În fiecare ceas al zilei simțeam în mine viața, ca o forță aproape electrică. Acestea le știa soțul meu; știa, de asemenea, că felul meu de a discuta era decis și neșovăielnic, că eram totdeauna gata de luptă; astfel luase încetul cu încetul obiceiul să se întoarcă spre mine când era nedumerit. Găsea adesea în tovarășa lui un sfetnic chibzuit, care se arăta neașteptat de nepărtinitor.
Regele Ferdinand avea o fire sfioasă; nu-i plăcea să se impună și arăta o oarecare încetineală când trebuia să ia o hotărâre. În firea mea, dimpotrivă, nu încăpea șovăire; greutățile păreau că nu-mi îndoiesc energia; era în mine o vioiciune sănătoasă ce se rezema pe un nedomolit simț al umorului, care avea darul să ușureze clipele cele mai încordate.
Aceste însușiri erau de folos unui om care arareori se lăsa pătruns de bucuria vieții. Din pricină că fusese prea îndelung subjugat și apăsat, regele Ferdinand avea nevoie adesea să fie înviorat și întărit. Felul meu de a fi îi insufla curaj și nădejde. În ceasurile de îndoială, găsea în mine o încredere de oțel, pe care singur n-o avea. Mână în mână, eram mai puternici; viața nu mă înspăimânta, căci aveam ceva din avântul viteazului voios care e întotdeauna gata de luptă. Nu era în firea soțului meu să mă recunoască în văzul tuturor ca pe o colaboratoare. Fiind german, era un partizan dârz al legii Salice; a recunoaște unele însușiri unei femei ar fi fost o încălcare a celor mai scumpe tradiții ale lui. Dar avea încredere în mine, eram o tovarășă plină de veselie, uneori cam nesupusă care însă niciodată nu-l dezamăgea. Afară de aceasta, menirea și țelurile noastre erau aceleași și trăiam amândoi pentru același ideal: binele țării noastre. Aceasta ne făcea răbdători unul față de altul și ne insufla fiecăruia îngăduință pentru cusururile celuilalt. [...]
La mine nu era niciodată nimic socotit dinainte: aveam o fire deschisă și cutezătoare și nu mă dădeam la o parte de la orice primejdie, nepregătindu-mi nici o portiță de scăpare; eram totdeauna gata să lupt sau să cad în slujba credințelor mele; n-aveam nimic din diplomatul viclean. Totdeauna am fost îmboldită de un nestăvilit instinct de a fi de folos fără să stau vreodată să cântăresc dacă hotărârile mele pripite erau înțelepte sau nu, dacă aveau să mă expună să fiu nedrept judecată sau rău înțeleasă. Un altruism spontan și neprecupețit e cheia firii mele; sunt nevoită să spun aceste lucruri, pentru ca astfel să lămuresc mai bine faptele mele și purtarea mea în tot timpul domniei regelui Ferdinand.