Purtată de un simțământ tainic, pășesc pentru prima dată pe poarta neagră din fier forjat. Pașii îmi calcă nesiguri și mi se opresc în fața unui... crin îmbobocit. E timid și totusi parfumul lui îmi trezește interesul. O coardă tainică din străfundul inimii începe să vibreze ușor dar prelung, ca un ecou.
Una dintre petale era sfâșiată și parcă ar purta o picătura de sânge. Ii simt reținerea preț de câteva clipe. Să creadă oare că îl lovesc, că vreau să-i fac rău?
Își revine fiindcă ceva tainic ne unește!
Doresc să-i vorbesc! În fiecare noapte doresc să-l revăd și să-l stropesc cu roua lacrimilor mele, să-i alin suferința trecutului. Îi simt apăsarea și întrezăresc dorința de a-i fi alături. Nu pot sau nu vreau să-l părăsesc? Trebuia să fac ceva să-mi aparțină!
Vorbindu-i zilnic, el își învinge timiditatea, și petalele i se desfac una câte una. Povestea lui e tristă. Din amărăciunea în care își are rădăcinile îi vine culoarea! Da, s-a hrănit cu multă amărăciune.
Lacrimile mele i-au mângâiat petalele, și povestea lui a devenit povestea noastra. Ele i-au pătruns sufletul, iar parfumul lui a devenit îmbătător. Prin încredere, i-am redat frumusețea și, eliberându-l de rugii ce-l înconjurau, i-am redat libertatea!
Singura forță ce mi-a oferit ajutorul spre a readuce la culoare această floare, reprezentativă luminii, a fost Dumnezeu.
Sufletul meu, drept mulțumire, I-a dăruit crinul. Sunt sigură că numai lângă EL această floare nu se va mai ofili niciodată, iar puterea pe care i-o va da EL ne va îmbăta sufletele, le va descătușa.
Am crezut și cred în puterea LUI!