O petală. O petală roșiatică de trandafir luată pe aripile vântului de catre o frunză ruginie de toamnă.
O adiere răcoroasă ce poartă două suflete tinere, pline de pasiune, dar totuși sfâșiate de rădăcinile iubirii, de un cântec, de o lacrimă fierbinte ce se strecoară cu înfiorare pe chipul tău mângâiat de-a lungul timpului de către blândele raze ale iubirii. Dar cele două suflete s-au întins obosite în eșarfa ta de mai, s-au îmbătat în mirosul îmbietor ce a învăluit ușor fiecare suflare, fiecare atingere, fiecare sărut.
Și totuși, acea petală de trandafir, singură, fără stăpân, pierdută într-o veșnică plimbare pe Corso, a plecat din sufletul tău, ca un trimis al iubirii, un sol ce vestește nevoia ta de iubire în lumea asta crudă, fără moravuri.
De ce ai lăsat acest sol să zboare în neant atâta timp? De ce nu l-ai trimis la mine? Căci de veacuri te caut, în tot ce mă înconjoară, atât de mult încât am fost cuprins și prefăcut într-o ruginie frunză de arțar.
Dar destinul nu poate fi înșelat nici de Hades, nici de văile flăcărilor eterne, căci iubirea este o taină a naturii, o umbră bine ascunsă sub chipul moravurilor moderne, sub voalul de minciuni ce ne înconjoară. Degeaba ne tot mințim că nu avem nevoie de iubire, căci totul este iubire, până și felul de a privi o pasăre în zbor, o lacrimă curgând, un zâmbet rătăcitor.