ÃŽmi amintesc, iubito,
când ne plimbam
pe cărările acoprite
cu frunze moarte,
a pădurilor de fagi.

ÃŽmi amintesc cum
ne prindeam în mrejele
iubirii uitând de
spațiu și timp.

Ne îmbătam privindu-ne
și ne trezeam
sub vălul întunecat
al nopții,
străjuiți de Luna plină,
amețită și ea,
de iubirea noastră.

Ne lăsam cuprinși
de spasmele amorului
ceasuri întregi,
uitând de Luna ce
ne privea de sus,
de fagii bătrâni
ce ne străjuiau
îndeaproape.

Nr trzeam din amorțeală
târziu, în noapte,
când Luna își mutase
de mult locul,
și ne priveam trupurile
goale, ce străluceau
de transpirație
lalumina Lunii.

ÃŽmi amintesc cum
ne îmbrăcam la repezeală
cuprinși de răcoarea
nopții,
ce luase de mult,
stăpânirea lumii,
ca mai apoi,
ajuns acasă,
să nu fac duș
pentru a nu alunga
parfumul tău,
de femeie.

A doua zi, trezindu-mă,
mireasma ta
mă făcea să-i dau seama
că nu fuse un vis, ci,
real.

Acum, tu, mă străjuiești
din stele,
iar eu, seară de seară,
privesc spre cer
și te caut.
Steaua ce strălucește
mai tare, știu că ești tu,
care-mi vorbești.

Adio!, dar nu te uit
căci clipele cu tine trăite,
au fost atât de pure
și fără cusur...

2003, Turda