Toată noaptea a auzit focuri de armă și a văzut cartușe de semnalizare zburând în toate direcțiile, albe și rosii.Răsunau pași de oameni ce alergau fugăriți. A doua zi când Gina s-a dus la serviciu, în piață nu erau decât câteva lozinci scrise pe pereți, nu prea bine șterse și trotuare bine spălate, încă ude. La birou toți erau speriați si nu s-a făcut altceva decât să se comenteze evenimentele. Despre ce a fost în piața Universității în acea noapte Gina a aflat mult mai târziu de la doamna Săraru. Ginerele ei fusese omorât atunci.
Când a apărut coloana de tancuri prin fața institutului toți au ieșit în curte. De la institutul de alături unii ieșiseră și s-au agățat de tancuri strigând la tinerii recruți să nu tragă .
Au încercat să sară gardul si câțiva tineri de la atelierul de prototipuri, Strigau de după gard și ei către soldați să nu tragă.. Colonelul Asaftei, directorul adjunct, a strigat la ei să se oprească apoi cu pumnii strânsi si glasul sugrumat de furie a dat ordin santinelei care era de pază să tragă în nedisciplinați. Santinela, un un băiat abia luat în armată s-a holbat la el Încremenind cu pușca în poziție de tragere neștiind dacă vorbește serios sau doar vrea să sperie pe cineva.
Tancurile au înaintat până la prima intersescție apoi, pentrucă niște camioane le-au blocat drumul au primit ordin să se întoarcă și au înconjurat locul.
La institut militarii s-au retras în biroul directorului pentru a se consulta. Au dat telefoane, apoi au hotărât să aștepte desfășurarea evenimentelor. După moartea generalului Milea au urmat câteva momente de derută după care s-a anunțat că „dictatorul a fugit !” și lucrurile s-au clarificat, armata e cu noi, să facă fiecare ce crede că trebuie făcut.
Mai întâi s-a luat hotărârea să se trimită femeile acasă apoi să se organizeze serviciul de gardă pe institut.S-au activat gărzile patriotice, s-au mobilizat șefii de serviciu, cei cu funcții de răspundere în partid și sindicat, oameni de încredere și voluntari.
Pe stradă, o mulțime de tineri, unii doar niște copii, strigau lozinci încolonați veseli.Se auzeau împușcături dar deoarece nu se vedea nici o armă îndreptată asupra cuiva, nimeni nu se temea. Si totuși unii au murit. Liviu, inginerul acela care a rămas în fața cinematografului Patria și nu s-a întors la serviciu împreună cu Mișu a fost primul de care au aflat. Al doilea a fost ginerele Corinei, prietena Feliciei. Băiatul era plecat la parinții lui la Arad și s-a întors de acolo tocmai în ziua mitingului. L-au găsit evenimentele în drum spre casă. Cănd s-a oprit în Piața Universității a fost prins în grupul de demonstranți si după spusele Corinei a fost arestat și bătut până a murit, iar după spusele de mai târziu, împușcat . Au aflat de faptul că trebuia să fi sosit de doua zile de la sora lui care l-a sunat să-l întrebe cum este în București. Speriat, Domnul Popescu, colonel și procuror militar l-a gasit la morgă. Chiar dacă ar fi știut nu era sigur că l-ar fi putut scăpa. A rămas erou al revoluției cu cruce de marmură la cimitirul eroilor .
Televiziunea a emis toată noaptea chemând oamenii în ajutor. S-a constituit un Comitet al Salvării Naționale format din persoane foarte contradictorii ca personalitate politică . În noaptea aceea Felicia a stat la televizor fără întrerupere. Copiii se culcaseră, soțul era mobilizat la serviciu iar ea era prea surescitată ca să poată dormi. Din când în când o suna soțul să îi spună că totul este bine, să nu se îngrijoreze.
La televizor se transmitea mereu o înregistrare cu declarația de constituire a comitetului apoi se cerea populației să vină să ajute televiziunea dându-se asigurări ca se face tot posibilul să se prindă teroriștii care trag în populație. Din când în când apărea cineva care făcea declarații înspăimântătoare apoi de îmbărbătare. La un moment dat a apărut generalul Gușă care a asigurat populația cu convingere că „armata e cu noi !”, ceeace Felicia nu punea la îndoială. El a cerut populației să să aibă încredere în forțele de ordine ale statului.
Și Gina urmărea evenimentele la televizor cu emoție deși la un moment dat tatăl ei, fost colonel acum la pensie a categorisit tensiunea ca o mascaradă probabil aranjată de rusi și americani.
- Că doar n-o să rămânem noi altfel decât ceilalți, a spus el ducându-se la culcare. Dacă se întâmplă ceva să ma treziți a mai adăugat el.
Până la urmă s-au culcat cu toții. La ora 5 și 30 minute s-a anunțat la radio că rușii și americanii au conferit manifestându-se acordul lor cu evenimentele de la noi. Era sâmbăta, la serviciu zi scurtă. La institut fiecare a venit când a vrut. Nu s-a ținut seama de oră. La poartă trebuia să arăți legitimația. Cine nu o avea la el nu putea intra chiar dacă era cunoscut de portar sau colegi.
Directorul adjunct care era si șeful ALA a convocat pe toți cei ce cu funcții de conducere și le-a stabilit responsabilitățile privind paza institutului. A dat telefoane la superiori și cunoscuți, s-a sfătuit cu ei și a hotărât să organizeze o pază permanentă și o colaborare cu organele de ordine ale Comitetului Salvării Naționale la controlul vehicolelor ce trec prin fața clădirii neținând seama că acest control se făcea la fiecare intersecție principală iar una din acestea era chioar la câțiva metri de institut.
S-a împărțit timpul de gardă în fragmente de 8 ore și s-au format grupe de câte 10 persoane care să asigure prezența permanentă la institut. Gina s-a oferit să facă de gardă duminica între orele 10 seara si 6 dimineața. Intrucât discuțiile se terminaseră iar la televizor se continua sa se ceară ajutorul populației, după program, Felicia și Gina s-au hotărât să meargă să vadă despre ce este vorba. Impreună cu ele s-a oferit să meargă și colonelul Gheorghiu de la atelierul de proiectare nr. 5 care venise cu o problema de serviciu la ele chiar când discutau ce intenție au.
La început în toate stațiile de metrou se auzeau apeluri disperate care chemau populația la televiziune. Cu o stație înainte de televiziune la difuzor textul s-a schimbat. Se recomanda stăruitor ca la stația următoare să nu coboare nimeni deoarece la televiziune se trage. Au coborât. La intrarea în metrou tinere îmbrăcate în uniforme ale crucii rosii și tineri cu banderole tricolore au încercat să-i oprească.
- Acolo sus se trage, este nenorocire ! Nu urcați ! Pentru convingere aveau la ei tărgi si cutii cu medicamente stivuite, dar nimic nu arăta că ar fi fost folosite cândva. Se auzeau împușcături iar tinerii se hârjoneau veseli.
Au urcat. Sus , în marea piața erau adunate tancuri și pe lângă tancuri soldații stăteau în poziție de tragere cu arma în mână. Nu se trăgea și totuși se auzeau împușcături. Niște împușcături răzlețe ale teroriștilor care nu convingeau deloc. Au înțeles însă că dacă înaintau spre cladirea televiziunii aveau toate șansele să fie împușcați tocmai de aceia care asigurau ordinea.
Grupe de cetățeni pe trotuare discutau cum a fost ieri, acolo, sau în alte sectoare. Câteva clădiri aveau urme de foc izbucnit din interior, geamuri sparte și tencuială desprinsă ca si cum cineva ar fi tras spre fereastră sau a aruncat înăuntru o grenadă.
Nu au ajuns la televiziune. Cei trei s-au convins că acolo ajung doar cei care trebuie. Nu era o atmosferă de teroare dar nici de siguranță. S-au întors pe jos făcând în felul acesta o plimbare.Apărarea televiziunii părea destul de sigură iar cei de la televiziune nu aveau dece să se teamă decât dacă chiar de armată s-ar fi temut. De loialitatea armatei, cel puțin cei trei nu se puteau îndoi.
Și totuși o anumită tensiune se transmitea de la unul la altul, un fel de exaltare.Ceva deosebit se petrecea.Erai conștient că ești martorul unor evenimente istorice și chiar dacă termenul de revoluție care se vehicula ți se părea cam pretențios față de ce vedeai îl acceptai din malițiozitate.
De la televiziune au ajuns la Universitate. Pe drum au întâlnit o mulțime de gură cască de toate vârstele. Circulația auto era neîntreruptă. Grupe de tineri însoțite de câte un milițian legitimau la intersecții toți cetățenii care intrau și ieșeau din metrou. Se verifica să nu se intre cu arme sau muniție periculoasă în metrou. Prin mijlocul străzii treceau mașini cu număr mic așa cum aveau persoanele cu funcții mai speciale. La un moment dat, în apropiere de cinematograful Skala miliția i-a oprit cerându-le să aștepte sau să ocolească deoarece de la o fereastră, nu se putea repera cu precizie locul, se trăgea. Se auzeau împușcături dar nu se vedea nimic. Pietonii și unele mașini erau deviați dar în același timp camioane cu remorci deschise pline de revoluționari gălagioși, dotați cu drapele tricolore cu stema decupată treceau fără să fie oprite sau să pățească ceva
Cine, dece, în cine trăgea, nu se explica, nu se știa. Și totuși ceva părea că se desfășoară în secret.
- Hai să plecăm! A exclamat colonelul Gheoghiu care le întovărășea.
Au mai privit un timp apoi au ocolit pe o stradă paralelă cu multe ambasade. Acolo era o liniște absolută. Oamenii treceau așa cum erau obișnuiți pe trotuarele opuse celor pe care militieni vigilenți păzeau intrarile clădirilor aparent pustii. Gina a plecat acasă trecând chiar prin fata unui asemenea paznic. „Să văd ce face ?” a gândit ea. Milițianul nu a schițat nici un gest. Gina stătea în zona aceea și mereu ocolea pe trotuarul celălalt.
Ceilalți au luat metroul de la Universitate.