Aseară, mi s-a întâmplat un lucru pe care îl așteptam de atâția ani. M-am întâlnit cu un fost prieten Adrian C. care se însoară cu una, nici nu i-am reținut numele. El este acum în anul cinci la medicină. Ea, am înțeles că este în șase. Și se vor căsători.
Când am auzit acest lucru, n-am mai simțit nimic. Era și normal ... după atâta vreme de așteptare, ajunsesem să nu mai simt nimic.
Am intrat deodată în cabinet. Adi stătea în locul mamei lui și vorbea. Avea în mâna dreaptă, dacă nu mă înșel două pâini de vatră.
Mama lui, tanti C., stătea de vorbă cu un pacient. Lângă ea se afla și asistenta ei, Mihaela. Încăperea era destul de mică. Simțeam că mă sufoc.
M-am uitat la Adi și el mi-a zis: ,,Sărutmâna“.
,,Ce mă iei frate cu sărutmâna, salutare. M-ai cam uitat. Așa e când urmează să te însori, ... i-am spus.”
El nu știa ce să zică. Se uita fix în ochii mei. Parcă începuse să-și reamintească de plimbările cu mașina, pe care le făcem împreună. Atunci ne bârfeam familiile. Spuneam ce ne doare cel mai tare. Maică-sa era și aia o nebună, mai ales după ce-i murise soțul. De atunci, Adi mi-o compara cu o fiară. Poate că așa și este. Adevărul se află undeva la mijloc.
Mă reped la el să-l sărut. Așa cum făceam pe când trăiam amândoi în Brașov. El nu știa cum să reacționeze.
,,Nu mai ții minte cum eram odată?”
Tipa care stătea pe pat, se uita la noi insistent. Ochii îi luceau de invidie. De parcă nu mai văzuse femei în viața ei. Oricum, pe ea nici n-am băgat-o în seamă. Mă gândeam… o altă târfă?
Până la urmă, când mi-am dat seama că apele începuseră să se agite din ce în ce mai tare, asistenta M. mi-a zis că asta e nora d-nei dr. C. Nu știam dacă să o iau de bună. Tipa era cam ștearsă. Cred că o lua pentru banii părinților ei. Ãstea sunt cele mai tâmpite căsătorii. Stăteau îmbrăcați, pe ideea să nu rămână prea mult timp la cabinet. Dar lucrurile au luat treptat o întorsătură neobișnuită pentru ei. Habar n-aveau că ăsta nu era de fapt decât începutul.
Treptat, am început să-mi dau jos hainele groase de pe mine. Mi-era atât de cald, încât nu mai puteam suporta nimic și pe nimeni.
Adi, îmi readucea aminte de vechile noastre povești. Cum mergeam când eram mici la biserică cu părinții nostri. De Crăciun, după ce ne spuneam poeziile sau cântecelele, primeam tot felul de cadouri. Eu una, de-abia puteam să le car după mine. Erau mult prea grele. Pe atunci aveam numai trei ani. De atunci mi se pare că a trecut încă o viață.
Atunci, lucrurile erau altfel…
Mi s-a zis că nu știu să aleg ce este pentru mine bine. Dar ce știu aceste hahalere ce este bine pentru mine?
Apoi, după ce mi-am dat jos de pe mine haina și căciula de blană neagră, m-am așezat fără să vreau pe scaunul de tortură. Am fost mai mult silită și obligată. Mi-am pus brațul stâng la bătaie. M. mi-a prins mâna într-un garou adus de prin Germania, scria pe el für die Hand. Treptat, imaginile deveneau confuze. Nu îmi mai dădeam seama unde mă aflu. Vorbeau cu mine, de parcă mi-ar fi luat un interviu-cheie și ar fi vrut să știe care este de fapt numele adevărat.
Tanti C. îmi adusese niște apă. De parcă, eu de apă aș fi avut nevoie. Îmi dăduse cu apă rece pe față. Mi se părea că visez. Un alt coșmar. Din nou, nu știam unde mă aflu. Simțeam cum, treptat, mă scurg de pe scaunul primit de la ajutoare. Cred că atunci a intervenit Adi. Cineva mă strângea de umeri. Alt bărbat nu se afla în cameră.
După ce îmi dăduse garoul jos de la mâna stângă, mă apucaseră fierbințelile. Mi-era și frig și cald în aceleași momente. Nu mai puteam nici să-mi mișc mâinile. Îmi amorțiseră și mi se învinețiseră; așa deodată.
Începusem din nou să vorbesc. Duceam o discuție contradictorie cu A. îl simțeam cu mult mai bun decât îl cunoscusem eu înainte. Deși era un tip miștocar și nervos, acum tipa lui îl mai schimbase. De obicei câinele care latră, nu mușcă. Îl ducea în lesă. Sau poate medicina făcuse din el, mâță blândă.
Suntem departe unul de altul. (…) Ieri însă, lucrurile s-au schimbat.
Tipa vroia să-și cumpere un fond de ten și încă niște nimicuri scumpe. Adi nu prea voia să scoată banii din portmoneu. Se cam codea. Fardurile costau 150.000. El a scos numai 50.000. Atunci, n-am mai putut să mă abțin.
,,Bravo frate, acum ți-ai găsit nașul. Hai, mai scoate restu’ că de-abia acum începe adevărata distracție. O să te pună toată viața să scoți, și dacă ai sau nu, trebuie să-i dai. Doar ești viitor doctor, nu un coate-goale.”
Adi nu mai știa ce să zică. Mâinile îi tremurau pe sub masă. Îi urmăream fiecare mișcare în parte. Îi studiam fiecare gest. Vroiam să văd unde o să ajungem.
Apoi, se ridică, și fără să ne audă viitoarea nevastă, viitoare Costenco, mi-a zis: ,,Cum o mai duci?”
,,Vezi, așa te aduce amorul. Pe câți am iubit, toti m-au lăsat pradă disperării. M-au uitat, deși cu unii mă văd aproape zilnic. Nu mai pot scăpa de trecut, oricâte injecții aș face. Sunt condamnată să sufăr.”
,,Și eu urăsc acele. Nu le pot suporta.“
,,Acum nu e vorba de ace, e vorba de amor. Când iubești, ierți orice, chiar dacă persoana de lângă tine nu înțelege aceste lucruri. Poate că timpul le rezolvă pe toate, deși eu nu cred în prostii de astea…”.
În clipa aceea, mi-am dat seama de ce oamenii se despart. Iubiri vechi, fără de care viața nu mai poate continua.
Nu știu ce se întâmplă, dar Adi nu mai era în apele lui. Începuse să-mi povestească cu lux de amănunte, ,,despre medicină“. Îmi spunea cum a trecut el peste examenele din această sesiune. ,,Mai poți și copia”, da, dar dacă mă prinde iarăși. Nu mai suport și alte umilințe. Destul îmi port crucea.
Poate că așa trecuse el prin facultate. Multe restanțe, multi dolari, multă bârfă,…,dar până la urmă ce mai contează? A ajuns în anul cinci. Eu una, nu știu dacă mai am tăria să continui ce am început acum șapte ani. Zilnic, mi se spulberă toate gândurile.
Simt că mă scufund. Nu mai pot continua ce am început odată. Mă scurg. Timpul trece și nu am puterea pe care am avut-o cândva.
Adi continua să-mi șoptească poveștile pe care le-am trăit odată. Mă înnebunea. De fapt, de când ne știm face tot felul de lucruri, care mai de care. Odată, cândva, m-au impresionat, acum nu mă mai interesează. Mă lasă rece. Și el este pentru mine de domeniul trecutului. Ca și alții.
Așa se întâmplă cu toți. - Să fie voia Domnului?
După câteva secunde de tăcere, Adi mi-a zis: ,,Nu te merită javra.”
,,Dar, cine ești tu ca să-mi spui mie cine mă merită și cine nu?“
A. Ce te grăbești așa să te măriți? N-ai minte. De-abia atunci o să înceapă adevăratele greutăți.
De parcă el ar fi știut ce înseamnă greutățile, renunțările, frământările, dezamăgirile, suferințele, iubirile neînțelese de alții...
Adi – ,,Minciuni, tu nu știi că până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții?“
,,Nuuuu, pentru că Dumnezeu își trimite apostolii pe pământ să ne ofere ajutor. Doar că noi nu știm să-i prețuim. Îi alungăm de lângă noi și îi dezamăgim fără să vrem. Ei ne oferă șanse și noi le dăm cu piciorul.“
Toată noaptea nu am putut dormi.
M-am tot gândit la el. Nu știe că de fapt își semnează sentința. Odată pentru totdeauna.
E ca la loz. Acolo, de câte ori am cumpărat, n-am câștigat nimic. Dar am pierdut o mulțime de bani și de timp.
Mi se zicea că dacă n-o să am noroc la cărțile de joc, o să am noroc la măritiș. Încă nu m-am măritat și nici prea curând nu aș face pasul acesta. Cine știe însă, în ce tâmpenii m-aș mai putea băga. Mi-e frică să nu mă bată, să nu mă jignească, să nu mă înșele. Știu că de la români te poți aștepta la orice.
Dar nu vorbesc eu oare despre utopii?
Am înțeles de la alții că viața e dură. Nu e așa cum mi-o închipui eu. Nu mai înțeleg nimic. De fapt ce mai contează?
Azi a trebuit din nou să mă duc la cabinet. Acolo, tanti C. își consulta pacienții.
M. se uita la mine, de parcă nu m-ar fi văzut de o viață. Doar ieri tot acolo fusesem.(…) Azi venise și Modval, așa că, și asistenta lui, Csilla era tot acolo.
Le-am zis că m-a trimis mama. Trebuia să mai fac un D2 sau un D3. Încurc fiolele. Ca de altfel și medicamentele. Nu degeaba mi s-a zis: ,, Se vede că n-ai făcut medicina.” Oricum n-aș fi fost în stare de așa ceva. ,,Ca să faci medicina îți trebuie memorie și un cur mare”, așa mi-a zis tanti C.
,,Jurnalistica fac numai cei cărora nu le place să învețe.” Știu că nu mi-a plăcut să citesc. Poate că de asta am ales ziaristica.
Îmi place foarte mult să bat drumurile. Cu rost, sau fără, nu mai contează. (…)
Ieri uitasem să-mi iau plasa de la doctor.
Azi, când m-am dus era tot acolo.
M. ,,Ai uitat aseară plasa la noi.”
,,Nu-i adevărat, nu e plasa mea. A fost ieri, dar azi nu mai e. De când am plecat de la voi aseară, v-a rămas vouă. Nu pricepeți?”
M-am dus să o pup pe tanti C., șoptindu-i că am început azi dimineață să sciu despre ea și despre Adi. Restul personajelor nu mai contau. Erau doar ștersături.
Ce păcat că nu am apucat să-l văd pe Mihăiță. El este frățiorul lui Adi. Nu l-am mai văzut de o veșnicie. Acum e la Stomatologie în Târgu-Mureș. Miță a ascultat-o pe mă-sa. (...).
L-am întrebat aseară pe Adi, dacă îi place ce face. Mi-a zis că maică-sa urla la el să se culce noaptea și să nu stea să tocească cursurile. (Bănuiesc că așa făcuse ea.)
,,Am făcut medicina, doar că așa a vrut ea.” Maica-sa își băgase iarăși nasul pe unde nu trebuia. Se mirosea de la o poștă că le murise tatăl. De atunci tanti C. fusese și tată și mamă. O cutră de om.
,,Am avut până acum atâtea restanțe încât nici nu mai știam pe ce lume mă aflu. Și până la urmă le-am luat (...) deși, când sunt nervos, dacă cineva mă ațâță, sparg și pahare și farfurii. Nu-mi place să fiu contrazis.“
(Habar n-avea nevastă-sa cine era cu adevărat Adi.). Eu însă îl știam…
Așa că, azi ne-am despărțit, ca într-o familie. Ne-am luat la revedere cu toții și M., asistenta dr. C., m-a pupat și mi-a șoptit că ar dori foarte mult să mai vin în vacanțe, le ele.
Fără să vreau, îmi fac din oameni necunoscuți - prieteni, după care sufăr când mă despart sau când văd că nu-i pot ajuta.
Așa sunt eu. O incurabilă.
Azi, am plecat însă fericită de la cabinet și cu zâmbetul pe buze. De mult timp nu mi s-a mai întâmplat lucrul acesta. Am plecat, spunându-le că o să le fac să râdă de câte ori va fi cazul. Și asta se va întâmpla de câte ori voi veni acasă; în vacanțe.
Dacă o să mai pot…
Cine știe însă ce poate să mi se mai întâmple?