agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-02-04 | [This text should be read in romana] |
Vă amintiți poate de scena cu Doina, la cinematograf. După ce împuțise aproape toată sala cu mirosurile closetului, ne-am strecurat afară înainte de sfîrșitul filmului, agitația din spatele nostru crescînd și luînd forme neprietenoase.
Pentru noi nu era o problemă, văzusem filmul de cîteva ori, făcea parte mai mult din activitățile noastre sportive să sărim prin fereastra toaletei. Dar în fața Doinei era un sacrificiu pe care-l făceam din cauza ei, accentuîndu-i astfel senzația, cît de bleagă era să cadă în closet. Îmi venise un gînd egoist în timpul filmului și eram hotărîtă să-mi țin respirația și să o ajut să iasă din dilema parfumată. Îmi făceam socoteala că dacă o ajut, poate-mi dă și mie voie să iau ursulețul ei în brațe, ca semn de recunoștință. Așa că ne-am dus într-un parc din apropiere unde știam că este un bazin mare cu apă. Nu era prea curată apa, dar nici Doina nu strălucea prin curățenie. Am convins-o să intre în bazin și, de bine de rău, am clătit-o pînă cînd mirosurile s-au mai dus puțin. Speranțele mele însă au rămas numai speranțe. Doina a primit arest de la maică-sa și nu a mai avut voie să iasă o săptămînă din casă. După aceea nu a mai avut voie să se joace cu noi și dorința mea să mă joc cu ursulețul ei se spulberase, astfel. În fiecare an primeam de Crăciun pentru păpușa pe care-o aveam de cîțiva ani o rochiță nouă, cusută de bunica noastră. Nu mă înnebuneam după păpuși, cu toate că păpușa aceea, dacă stau să mă gîndesc acum, era foarte frumoasă, o chema Minerva și închidea ochii, cînd o culcai. După 20 de ani, cînd părăsisem țara și familia, am primit cadou, la aeroport, un ursuleț galben, cu ochi lucioși, din sticlă, care și mîrîia cînd îl dădeai cu capul în jos. Mi-a fost tovarăș nelipsit, la amîndoi fiindu-ne rău în timpul zborului. Avionul, un Tarom cu elice, părea că făcea tumbe prin aer, după senzațiile din stomacul nostru. Cînd am ajuns la Frankfurt, Oscar avea urechile pleoștite de lacrimile mele. Îi șoptisem tot timpul tristețea și dorul meu, în timp ce în jurul nostru se vorbea într-o limbă dură, de neînțeles, care-n urechile mele semăna pe vremea aceea mai mult a lătrat. Spre seară, am aterizat în sfîrșit la Berlin, pe un aeroport mai mic, în Tempelhof. Viitorul meu soț mă aștepta cu nerăbdare și am încercat pe cît posibil să mă bucur, deși inima mea rămăsese în România. Ajunși la ei acasă (el stătea cu maică-sa), m-a întîmpinat o nemțoaică mare și lată, care s-a uitat imediat urît la Oscar, el aciuindu-se, mîrîind, în brațele mele. Din seara aceea am știut că nu vom fi prietene. Oscar a murit înaintea mea, se săturase de viața prin străini și cineva i-a smuls inima din piept. M-am simțit după aceea foarte singură, mai ales că nu știam limba și toți lătrau la mine. După vreo cîteva săptămîni, am simțit că-mi pierd mințile de dorul de acasă și cred că de atunci nervii mei au început să se rupă. Totuși, am încercat să rezist. Am învățat limba destul de repede și mi-am căutat un serviciu, mai mult ca să pot trimite cîte ceva acasă. Soțul meu dădea toată leafa în mîna mamei lui, ea punându-mi în fiecare dimineață două mărci pe măsuța din hol, pentru metrou. De multe ori riscam să merg fără bilet, ca să-mi pot cumpăra o Coca-Cola. La fiecare leafă, puneam ceva deoparte, ca să pot trimite una și alta în țară. Soțul meu avea obiceiul să bea și de multe ori venea amețit acasă. Dacă îndrăzneam să spun ceva, mă pomeneam cu o palmă și trebuia să curăț bucătăria...... Allteori mă șantaja și-mi spunea că, dacă nu fac ce spun ei, nu-mi cumpără bilet de avion, ca să pot pleca, să-mi văd familia. Intrasem într-o dependență pe care-o uram, astfel încât, încet-încet, mi-am pierdut voința. Dacă spuneam Amin la toate, era mai bine și mai liniște. Cînd tata s-a îmbolnăvit, am știut, nu pot să spun în ce mod, că ceva nu este în regulă cu el; am făcut tot posibilul ca, în 24 de ore, să ajung la București. Eram atît de speriată și disperată, încât mai țin minte și astăzi cum pe drum am făcut pipi pe mine, de frică. Am ajuns la București năucă și parcă toată lumea în aeroport se uita la mine, știind că vin la înmormîntare. Într-adevăr, am mai apucat să-l văd o clipă, la spital. Era în comă; l-am mîngîiat pe frunte, s-a strîmbat de durere, dar a deschis ochii și mi-a zîmbit. Asta a fost..... Mulți ani după aceea, am visat în fiecare noapte că se făcuse bine și mă trezeam plîngînd. Amintirile de felul acesta aș vrea să le uit, însă vreau să-l țin minte pe el, să nu-l uit; muncea prea mult și nu avea timp de noi, iar după aceea, eu am plecat și am pierdut ocazia să stau cu el de vorbă, iar acum îi simt lipsa din ce în ce mai mult. Totuși, ar fi nedrept să afirm că toți nemții sînt de genul fostului meu soț sau de genul mamei lui. Trăind de atîția ani aici, am cunoscut tot felul de oameni; este adevărat că sînt foarte logici, foarte corecți, foarte conștiincioși și disciplinați, dar tocmai lipsa asta de flexibilitate te îndepărteză de ei sufletește. La ei există da sau nu, pe cînd noi, românii, mai discutăm, ne mai... înmuiem, mai lăsăm de la noi, însă ei, cu logica lor, fac totul să arate ca-n carte. Este foarte greu să-ți însușești amîndouă mentalitățile, cu toate că disciplina lor este de admirat. De aceea, prefer să-mi aduc aminte de anii copilăriei, cel puțin atît cît mă pot întoarce la anii aceia, nevinovați, fără minciuni, fără brutalități, la anii cînd niciodată nu ne duceam cu capul plin de probleme la culcare, cînd ne era frică de strigoi sau de omul negru, cînd dormeam cu fratele sau sora într-un pat, fiindcă părinții nu-și permiteau pentru fiecare copil o cameră, cînd tata se oprea la patul meu și mă mîngîia pe frunte mai mult ca să vadă dacă am febră. Cînd eram sănătoasă, mă jucam cu frații mei, nu ne era niciodată foame, mîncarea jucînd un rol secundar în viața noastră; dacă aveam un covrig, eram cei mai mulțumiți. Nu știam de Mc Donald sau Pizza Hut, nu aveam celular sau computer, nu aveam X-Box sau Playstation, dar aveam cărți minunate,călătoream cu Jules Verne spre centrul pămîntului sau dormeam într-o colibă, cu Robinson Crusoe. Moș Crăciun nu venea niciodată acasă, dar lăsa cadouri modeste la poalele pomului. Dacă întîrziam de la școală, mama știa că ne jucăm pe maidan și nu dădea telefon la poliție, că am dispărut. Acolo jucam hoții și jandarmii, bătîndu-ne cu spade făcute din crenguțe de oțetar. Foloseam toți aceeași baie, iar hîrtia de toaletă era adesea formată din bucăți pătrate de ziar, pe care tata le tăia minuțios cu foarfeca și le atîrna pe o sfoară. Am învățat să merg cu bicicleta împrumutînd-o de la un băiat, din vecini. Era o bicicletă bărbătească, foarte mare, și mă țineam de zid cu o mînă, pînă am învățat să merg. Nu ne păsa de juliturile și cojile de bube pe care le aveam permanent la genunchi, nu exista Panthenol sau alte minuni de creme miraculoase. Sînt convinsă că generația de astăzi ar fi pe cale de dispariție, dacă ar trăi cum am trăit noi, fără Sagrotan sau alte antiseptice, care în ziua de astăzi nu lipsesc din dulapul farmaceutic din baie. Nu mai spun ce repede s-ar pierde toți, fără GPS sau sistem de navigație la celularele sofisticate. Ne bucuram de un pahar de sirop cu apă la chioșc și ne duceam la Palatul pionierilor cu troleibuzul, cîteodată pe blat, cum se spunea atunci. La Palatul pionierilor, după ce m-am convins că nu mă pot împrieteni deloc cu apa, la înot, am încercat să intru la balet - un nivel mult mai elegant, îmi spuneam. Cumva, trebuia să țin pasul cu fratele meu, care se înscrisese la muzică. M-am prezentat cu alte fete în fața profesoarei de balet, care ne-a inspectat într-o sală mare cu parchet pe jos, a-i cărei pereți erau acoperiți cu oglinzi pînă în tavan, iar în stînga era un pian mare, la care stătea un bărbat cu ochelari. Profesoara ne-a pus să stăm toate într-un rînd și să ne ridicăm fustele, cam două palme deasupra genunchilor. Uitându-se bine la picioarele noastre, mie mi-a spus să fac un pas înainte, iar după ce mi-a arătat cum să țin picioarele în poziția unu, doi și trei, mi-a spus să fac cîțiva pași, după îndrumările ei, în ticăitul jucăuș al pianului, după care trebuia să mă țin. Spre uimirea mea, am fost singura care a fost aleasă, astfel că, un timp, m-am simțit foarte interesantă și cred că mi se ridicase și nasul puțintel mai sus. A fost prima mea izbîndă și povesteam peste tot că merg la balet. După ce am terminat clasa a cincea, era clar că voi intra la școala de balet, urmînd să fac acolo și liceul. Am trecut cu bine toate examenele, iar la sfîrșit, când eram la mai puțin de-o jumătate de metru de țel, trebuia să merg, împreună cu celelalte fete, la controlul medical, unde un doctor de sport ne controla conformația corpului. Acolo, într-un minut, s-au spulberat toate visurile mele, stabilindu-se că talpa mea nu era destul de concavă, pentru balet, astfel fiind respinsă. Nu mai înțelegeam nimic și toată pregătirea la Palatul pionierilor a fost în zadar. Tata o cunoștea pe balerina renumită Magdalena Popa, care-i dăduse pentru mine o pereche de pantofi de balet, cu poante ca talisman. Umblam mereu cu ei prin casă, dar se pare că tocmai pentru poante nu era talpa mea destul de scobită. După aceea, fiindu-mi indiferent la ce școală voi merge, m-am trezit la școala mixtă. Totuși, la școala de fete îmi plăcuse mai mult, cu toate că și acolo nu toate fetele străluceau prin loialitate. În clasa întîi, din cauza bolilor mele nesfîrșite, a fost necesar să întrerup orele de multe ori, fiind internată în spital, astfel încât rămăsesem cam în urmă cu alfabetul. Se ajunsese la litera „O”, iar eu a trebuit să citesc din abecedar ce scria pe pagina cu litera „O”. Era o poză cu o femeie, care căuta un ou sub o găină. Textul era; „O! mama are un ou...”, text la care m-am împotmolit, iar învățătoarea mi-a pus nota zero cu creionul roșu pe foaia din abecedar. La sfîrșitul orelor, o fată care stătea în apropiere de noi, s-a oferit să meargă împreună cu mine spre casă. Nu aveam deloc încredere în ea, avea o față de vulpe și o privire nesinceră, dar nu m-am putut împotrivi. În fața casei am vrut repede să scap de ea bănuind că vrea să mă pîrească. Dar ea a început să strige în gura mare; Doamna Chiriloooov!!!.., la care mama a ieșit afară. – Magda a luat nota zero în abecedar!!!....... Nu mai știu ce-a mai fost după aceea, dar știu că a doua zi puteam să citesc abecedarul pînă la ultima pagină, unde era o poezie; „Brăduleț brăduț drăguț, / Ninge peste tine, /Haide, hai în casa mea/ Unde-i cald și bine.// Pom de iarnă-am să te fac,/ O, ce bucurie!,/ Cu beteală-am să te-mbrac/ Și steluțe-o mie.„ Recunosc astăzi că mi-a prins bine, cum ar zice mama, cititul devenind după aceea pasiunea mea. Citeam tot ce-mi cădea în mînă, înțelegînd mai mult sau mai puțin. Noaptea, citeam sub plapumă, folosindu-mă de o lanternă, pînă s-a prins mama, și mi-a confiscat-o. Iar în caietul de exerciții aveam cele mai frumoase bețișoare, bastonașe și ouri. Aveam și uniformă pentru școală, care era foarte frumoasă. Era o rochiță pepită, alb și negru, cu mîneci lungi. Deasupra, aveam un șorțuleț negru, iar bretelele aveau în părți volane atît de apretate cu făină, încât arătau ca niște aripi. La gît aveam un guleraș alb, care se închidea în față cu o fundă. Unele fete aveau gulerașul croșetat pe margini, cu ață albă, întreaga uniformă arătând foarte frumos. Cred că metoda cu uniformele era foarte bună, în felul acesta arătam toți copiii egali, iar dacă aș avea în ziua de astăzi ceva de spus, aș introduce iar metoda asta la școli. Cînd am plecat din țară, am reușit să strecor cîteva cărți peste graniță, deși nu era voie, astfel încât nu am putut salva multe. Mai am și acum o zdreanță, cu „Aventurile lui Habarnam”, care nu are nici început și nici sfîrșit, este așa de zdrențuită, că mi-e frică să o ating și o-țin ascunsă în dulap, într-o pungă. Mai am „Creșarii”, care m-au petrecut toată copilăria, o carte de la tata, „Toate pînzele sus”,” Forsyte Saga” și o carte pe care o citesc de cîte ori sînt tristă : „Trei într-o barcă”, care-mi place numai în românește. Anii au trecut și-am închis cu șapte lacăte viața din trecut. Întotdeauna mi-a fost frică să dau drumul amintirilor, știind că astfel voi suferi prea mult; m-am îngropat în muncă, ducînd o viață de marionetă, am „funcționat” nemaiîmbolnăvindu-mă, fiindcă nu aveam timp. Dar se pare că astfel totul a mocnit fără să știu. Dorul de familie și de țară era prezent, dar amorțit: nu-i dădeam voie să mă cuprindă și, mai ales, am avut grijă întotdeauna ca familia mea din țară să nu simtă niciuna din toate pătimirile mele. Însă, cred că nimeni nu știe ce se întîmplă în subconștient, trauma despărțirii mocnind, se ascute pe ascuns, pînă ajunge să ia forma unui cuțit care ciopârțește totul, lăsând în urmă numai un înveliș uscat, care-ți poartă numele... Și astfel, gol, îți pierzi echilibrul, cazi și te trezești că nicăieri nu ești acasă și-ți pui întrebarea pentru ce mai trăiești. Așa și învelișul meu s-a destrămat, dorind să dorm, iar când mă trezesc, să nu mai știu cine sînt și de unde vin. Cineva a fost împotrivă, însă, astfel că acum am început să scriu, ca să-mi aduc aminte. Am descoperit prieteni virtuali de neprețuit, bucurându-mă acum de curajul pe care l-am avut. Mi-am zis: nu ai ce pierde, ori cîștigi, ori nimic, pentru că de pierdut, pierdusem înainte totul. Familia mea, după ce tata a murit, a emigrat în America. Din acel moment n-am mai mers în țară, neavând la cine. În afară de asta, acum doresc să-mi văd frații și surorile în fiecare an, s-o văd pe mama cât mai des, dorință care-mi bucură câteva săptămîni pe an sufletul. De un an jumate am început să iau legături cu prieteni virtuali din România. Mă simt foarte aproape de ei, deși nu-i cunosc și, probabil, nu-i voi cunoaște niciodată. Dar cred că nu asta este important, ci faptul că sufletele noastre se unesc aici, mai mult sau mai puțin, pe paginile acestui site și cîteodată am impresia că pe unii din ei îi cunosc de mult timp. Ei m-au încurajat să scriu și de fapt scriu gîndindu-mă la ei. Cîteodată trebuie să ai și noroc nu?...... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy