agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4849 .



Jurnal 1880-1913 - 1 -
personals [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [André_Gide ]

2010-02-16  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Alexandra Panaete



Jurnal 1895

20 iulie, ora 3 dimineața
Scularea. Dumnezeu este cel care trebuie să aștepte cel mai puțin. Poți să te scoli oricât de devreme, deja simți viața învârtindu-ți-se dimprejur.
Trei sferturi din viață se scurg pregătind fericirea; însă nu trebuie să crezi că, pentru aceasta, cel din urmă sfert se scurge trăind plăcerea. Prea te-ai deprins cu acest soi de pregătiri și, când ai isprăvit să te pregătești pentru tine, te pregătești pentru ceilalți; în așa fel încât clipita prielnică este amânată până dincolo de moarte. Iată de ce ai atâta nevoie să crezi într-o viață veșnică. O mare înțelepciune ar fi să pricepi că adevărata fericire nu are nevoie de pregătiri; sau cel puțin nu are nevoie decât de una intimă.
Omul se descurcă de minune în a pune obstacole dinaintea fericirii sale; cu cât e mai puțin în stare să îndure nenorocirea, cu atât e mai apt să și-o îmblânzească, pare-mi-se. (Încă o dată, vorbesc despre ceilalți oameni, căci eu am găsit întotdeauna că e foarte simplu să fii fericit, pentru că mi-am procurat fericirea întotdeauna cu totul independent de lucruri.
Oamenii sunt nefericiți din lipsă de credință sau din egoism. Însă cum să-i faci să priceapă asta? Că un suflet care se socoate deopotrivă religios și nenorocit este o găselniță formidabilă. Și înțelegem că, de multe ori, creștinismul însuși duce la asta; și încă printr-o formă foarte nobilă, care ia în considerare mai ales solidaritatea suferinței întru Hristos. (Evanghelia după Ioan nu duce, totuși, nicicum la asta).
Extrem de puține suflete înțeleg că te poți lecui de egoism printr-o altă iubire decât prin aceea pentru alte ființe (altfel spus, prin iubirea neprihănită față de Dumnezeu).
Păcatul este rău mai cu seamă prin grozăvia sau plăcerea pe care ți-o lasă în ceea ce-l privește.
Acțiunile noastre se lipesc de noi precum flacăra de fosfor. E adevărat că ele ne dau strălucire, dar în funcție de epuizarea noastră.
Poți pricepe asta? Orice senzație are o prezență nemărginită.
Să înlături din tine ideea de merit. E o poticneală teribilă pentru spirit.
Ca să mai uit nițel de preocupările mele trecătoare, citesc eseul lui Rod despre Goethe. Nimic nu mă va fi calmat în viață așa cum a făcut-o contemplarea acestei figuri ilustre. (În rest, articolul lui Rod este slab).
Patriotismul nu aduce nimic bun, pare-mi-se, decât deșertăciunea emulației pe care o dă câtorva spirite, altfel prea adormite.
Să înlături ideea meritului celui mai mare sau mai mic. Admirația pentru ceilalți este astfel micșorată; dar și cea pentru tine însuți, ceea ce e bine. Și sporește în aceeași măsură cea pentru Dumnezeu, adică pentru frumusețea însăși a acțiunii, dincolo de greutățile întâmpinate; așa cum ai admira o operă de artă. De altminteri, orice acțiune frumoasă trezește invidii; în loc să o feliciți, aș înțelege dacă ai invidia-o.
Să ajungi să faci din datorie ceea ce un altul ar fi făcut din iubire. Iubirea de Dumnezeu trebuie să domine întotdeauna iubirea oamenilor.
Să eviți regretul morților de îndată ce se transformă în milă față de tine însuți.
Căci tu nu regreți moarta, ci fericirea pe care tu o simțeai de a fi fost iubit de ea.
Noblețea cea mai înaltă din viață nu se cucerește prin iubirea de ceilalți, ci prin iubirea față de datorie.
Ceea ce în mod curent poartă numele de poezie este ceva slab și mediocru. Sentimentalismul este o înfocare răsturnată. Sentimentalismul este întotdeauna jalnic; el slăbește sufletul sau revelează un suflet slăbit. Te lecuiești de asta prin sentimentul datoriei, prin orgoliu și printr-un egoism superior. Milostenia (pietà) nu face parte din sentimentalism, precum niciuna dintre „virtuțile angelice”.
Pentru că nu le-ai cruțat viața decât celor care s-au purtat cum trebuie, te-ai condamnat, o, Spartă, să întreții numai ființe stupide.
Câți poeți, filosofi, artiști de toate soiurile nu ți-ai fi descoperit, poate, precum în toate cetățile Eladei, de-ai fi cruțat viața tuturor celor care păreau în ochii tăi infirmi întrucât nu te uitai decât la trupurile lor?

File de călătorie (1895-1896)
I
14 decembrie 1895
Alergare pe culoarele care unesc Oficiile de la palatul Pitti; formidabilă galerie Palatină. Chipul junelui din stânga, în Concertul lui Giorgione, este de o substanță fermecătoare. Toate tonurile se confundă aici, contopite – pentru a da fiecărui loc de pe pânză o culoare nouă, neștiută, unică – și atât de intim unite, că nu mai poți să înlături nimic și nici să adaugi nicio tușă; privirea urmează fruntea, tâmpla, ușoara apropiere a părului, fără a sesiza nicio linie de sutură; pare un smalț topit, întins pe pânză încă lichid.
În fața lui, nu te mai gândești la nimic altceva; ceea ce este caracteristic unei capodopere: să fie exclusivă; să facă astfel încât orice altă formă de frumusețe să fie considerată inferioară.

15 decembrie
Viale dei Colli, San Miniato, pe vremea cea mai minunată. Un cer când acoperit, însă plăcut, când aproape azuriu cu totul, care se colorează către seară din pricina brumei abundente; tot orașul se topește într-o etuvă de aur; acoperișurile sunt de culoarea porumbei; domul și clopotnița sa, turnul de la Palazzo Vecchino domină; colinele par departe; înaltul munte din fața Fiesolei se impune. Admirabilul Arno, din loc în loc, apare la intrarea și la ieșirea din oraș. Soarele apune, înecând în măreție domoală și voalată tot ce vedem de pe terasele de marmură din țintirim – într-o încadrare de chiparoși mortuari, aproape negri, sobri și așa cum se cuvine pentru Florența.

16 decembrie
Plouă. Îi scriu lui Athman și altora. Oră de italiană. Nimic mai interesant decât să înveți.
Ieri seară, acel tânăr englez așezat la masa comună, scriind pagini de jurnal într-un caiet gros și-aproape plin, își arăta dorința de a vorbi cu mine. Având-o pe Medeleine ca interpret, am putut schimba câteva fraze.
Citit în Taine povestioara lui Boețiu, despre fabula lui Orfeu etc.

23 decembrie
Un guturai ne reține în casă zilele astea. Abia câțiva pași pe-afară, prin ploaie sau ceață. Lecturi. Ore de italiană. Cum-păr Carducci . M. Bertini vine zilnic. Citesc puțin din istoria Italiei din manualul consistent al lui Zeller . Îmi imaginez, în stilul unei povești de Voltaire, un Promethée mal enchaîné. Traversat o proastă perioadă, de voință desfrânată și suferindă.
Frumoase coline pe malurile fluviului Arno, de la San Mini-ato la cele care se află față în față cu Cascine. Le rețin tot mai bi-ne liniile de ușoară sobrietate și tonurile de verde și de cenușiu.
Îmi place, de pe malul fluviului Arno, să privesc îndelung valul puternic pe care îl produce apa în vâltoarea barajului; barajul vine oblic pe fluviu, în așa fel încât apa se adună mai mult într-o parte; este o opritoare lipită de zid, care își macină propria albie; apa trece gâlgâind atunci peste ea în elice, imobilizând forma unui val. Grozav e să privești forma aceasta fixată, pe care o traversează o materie evanescentă și fluidă. În mare, dimpotrivă, picătura de apă rămâne nemișcată, sau cel puțin își găsește locul, ceea ce se mișcă fiind numai forma valului.
O mică ecluză alături, sub o înaintare în arcadă și care formează pe fluviu un soi de balcon pe care îmi reazem coatele; ecluză în scară, îmi închipui, pentru bărcile mici, – și după cum este deschisă sau închisă, linia talazului este modificată.
Apa este întotdeauna galbenă, argiloasă, dar fără niciun vârtej, nicio spumă la suprafață; curge iute prin baraj, pe un plan aproape brusc înclinat, neted, fără niciun impediment, dintr-o bucată și regulat. E o lunecare.
Arno deja scade mult și în dimineața asta au apărut iar căutătorii de nămol și de nisip – mlăștinari care își umplu bărcile plate cu lopeți de lut strânse din albia și din taluzurile joase ale fluviului.
Alaltăieri, către sfârșitul nopții, s-a iscat o furtună violentă; vijelie, grindină, fulgere uimitoare și tunete asurzitoare – nimic nu lipsea, nici măcar ploaia de clopote de dinaintea
Crăciunului care au început să dăngănească, către revărsatul zorilor, complet înnebunitoare în teribila furie a furtunii, și al căror sunet părea angelic în zori.
De cum te trezeai, părea că vezi un cer de azur spălăcit; nouri, nouri – un cer de dramă și de potop.
Ieri, am visat că zburam și (cum mi s-a mai întâmplat o dată) că urcam prea sus, de nu mai puteam coborî la loc; sforțări urieșești, ca să revin pe pământul care se vedea departe sub mine și încă și mai asemănătoare – angoasa – că nu mai recunosc locul de unde am plecat – amețeală. Să te trezești îngrozit și bolnav.
Dar ăsta nu e totuși un coșmar în toată regula. De vreo zece sau doisprezece ani nu cred să mai fi avut vreunul. Bolnav, la Montpellier, la Lamalou, visam urât aproape în fiecare seară.
Ieri, plimbare la Cascine; soare prea arzător și umiditate năucitoare a primăverii; cred că o să înceapă să mijească frunzele. Mergând pe malurile fluviului Arno, dai peste niște trestii minunate care îl despart de drum; pe cealaltă parte, o lizieră tăiată, dominată uneori de niște stejari uriași; niște stejari uriași și verzi, masivi, tăiați parcă cu sfoara și care dau pe dinafară, aplecându-se pe alee.

26 decembrie
Azi dimineață, la muzeul Santa Maria dei Fiori și la Muzeul Național. Privesc mai cu seamă Donatello, care îmi place cel mai mult dintre toți. La această expoziție a lui, opere originale sau mulaje, simți o atât de extraordinară și victorioasă luptă împotriva tradiției antice... Preferință uimitoare pentru corpul omenesc și înțelegere stranie a formelor copilului. Acest Amoraș, cu un picior pe jumătate ridicat deasupra unui șarpe pe care celălalt îl sfarmă – picioarele scurte încă îndoite, deformate de nădragii legați prost, care îi cad și îl descoperă pe jumătate, cu cingătoarea rămasă în dreptul pântecului – ca pentru o înfloritură ornamentală; gestul stângaci și fermecător al mânuțelor sale ridicate.
Nuditate împodobită a Davidului său; desfătarea cărnii; camuflare a mușchilor îndărătul osaturii și expresiei de ansamblu; scofâlcire, vigoare – partis pris etc. Să te întorci aici ca la studiu.
Mino da Fiesole 1431 – 1484.
Luca della Robbia 1400 – 1482.
Donatello 1386
Ghiberti.
Brunelleschi.
Verrocchio 1435 – 1488.
Cellini.
Michelangelo 1475 – 1564.

27 decembrie
Azi dimineață, am fost să citesc gazetele în cabinetul de lectură. La dus și la întors, mă opresc fără doar și poate în fața barajului fluviului Arno, privind valul modificat de puterea mai mare sau mai mică a apei. Apele scăzute i-au lăsat pe culegătorii de nisip să-și facă din nou treaba.
După dejun, vizită la Academia de Arte Frumoase. Privit mai ales operele lui Fra Giov. Angelico, a cărui viață tocmai o aflăm din conferința lui Diego Martelli.
Îngrozitoare perioadă de voință destinsă și semi-vertij moral.

Fra Beato Angelico 1387 – 1455.
Lorenzo Monaco 1370 – 1425.
Gentile da Fabriano 1370 – 1450.
Benozzo Gozzoli 1420 – 1498.
Bigordi Domenico Ghirlandaio 1449 – 1497.
Botticelli 1447 – 1510.
Lorenzo di Credi 1460 – 1537.
Bigordi Rodolfo Ghirlandaio 1483 – 1561.
L. d. Vinci 1452 – 1519.
André del Sarto 1487 – 1534.
Luca Signorelli 1447 – 1532.
Piero di Cosimo 1462 – 1521.

28 decembrie
Văzut azi dimineață Roberto Gatteschi, care îmi vorbește de dorința sa de a fonda o revistă internațională, despre volumul său de versuri, și de un altul, de romanul său.
Ar dori o prefață de Coppée, de altminteri el este inteligent și, dacă vorbește despre Coppée, e limpede că este prost instruit. La Paris, el ar face fără doar și poate parte din Mercure...
Când îi vorbesc despre autorii francezi pe care îi cunoaște, el îi enumeră pe Daudet, Coppée, Bourget, Zola.
Luat dejunul la restaurantul Donay, pe urmă vizitat capela familiei de Medicis și galeriile Oficiilor, unde scriu aceste rânduri în fața Nașterii lui Venus a lui Botticelli. Privit mai ales operele lui Fra Angelico; mă interesează mai mult cei de la Academie; Lorenzo di Credi – Venus a sa, pe fond negru.
Privit operele lui Rafael din tribună; umbrele constau cel mai adesea pentru el într-o simplă întunecare a părților luminate și nu au vreo calitate deosebită; agreabilul modelului se trage mai cu seamă din oroarea de a brusca, din necesitatea de a rotunji fără a ascunde contururile; perfecțiunea cere să se obțină atunci o trecere delicată de la clarul cel mai puțin clar până la obscur. Nu are nimic din perfecțiunea căutată de colorist – venețian sau spaniol, olandez sau englez – tot mai neliniștit, mai greu de cercetat și mai discutabil. Giorgione, adesea încă și mai abitir decât Tițian, a pictat fiecare trecere cu o culoare care pare deosebită, unică, deși de o calitate mereu reunită și care se regăsește numaidecât la cea de lângă ea.
Dinaintea unui tablou, îmi vine foarte rar ideea să scriu; ar trebui să caut critici și asta nu-mi stă în fire, fire care socoate că înveți mai puțin din a-ți mărgini admirația decât din a o educa pentru a-ți garanta exaltarea; astfel încât munca mea în fața unui tablou, inconștientă sau nu, se rezumă la constatarea frumuseților.

29 decembrie
Santa Maria Novella. Ghid nesuferit, ale cărui indicații fac tablourile să crape. Nicio emoție. Nu înțeleg prea bine înflăcărarea pentru capela Spaniolilor. Aici, totul este straniu, dar nu ieșit din comun. Povara construcției a fost depășită doar cu prețul frumuseții.
Fresce prețioase, și deja baroc împodobite, dar cu o grație rafinată, în capela din dreapta stranei. Sunt opera lui Filippino Lippi; la dreapta, un dragon exorcizat; la stânga, o înviere (istoria lui Ioan Evanghelistul). Extrem de plăcut chipul tânărului pe care îl doboară suflul dragonului. Foarte frumos grupul dimprejurul său – regele negru... Și un grup frumos de femei în scena învierii; dar frescele astea nu au valoarea minunatelor fresce ale lui Ghirlandaio care umplu capela centrală.
După dejun, tânărul Roberto Gatteschi vine să mă vadă și ieșim împreună. Îmi vorbește despre romanele pe care vrea să le scrie și le zice tare bine. Trebuie să fie o serie care formează un ciclu și în care va face apologia crimei. Cel dintâi va apăra (sau măcar va povesti) incestul; cel de-al doilea, crima; cel de-al treilea, tâlhăria. Doar incestul este scris; este cel, modernizat, al lui Amnon și Thamar – pe care nu-l cunoștea de altminteri și pe care i-l citesc din Biblie. Va vorbi mai cu seamă de dezgustul crescând și de ura ce a urmat posedării, ceea ce va forma partea cea mai importantă din carte...
Ieșit din nou pentru a merge la bărbier, trec prin fața unui cortegiu straniu, în piața Santa Maria Novella; noaptea era întunecată și domnea o tăcere grozavă, în lipsa îmbulzelii gloatei, un cortegiu de bărbați îmbrăcați în alb, fiecare ținând în mână o torță și cărând pe umeri o targă. Asta trebuie că se vede deseori la Florența sau chiar în toată Italia, căci nimeni nu se întorcea din drum să se uite.
După cină, l-am întâlnit iar pe Roberto Gatteschi în arena în care trebuie să-l regăsim pe D’Annunzio. Acesta sosește către orele 10 și, după o oră, părăsim circul cu Orvieto, care mă prezintă amicului său. Ne ducem împreună la Gambrinus; D’Annunzio comandă lacom niște înghețate mici cu vanilie, care se servesc în cutiuțe de carton. Stă chiar lângă mine și vorbește cu un șarm cu totul deosebit, fără, pare-mi-se, să se preocupe prea mult de personajul său. E mic; de departe, chipul său ar părea obișnuit sau parcă deja cunoscut, într-atât nimic nu poate vădi în exterior literatură și geniu. Are țăcălie ascuțită gălbuie și vorbește cu o voce îngrijită, puțin indiferentă, dar suplă și aproape mângâietoare. Are o privire cam rece; poate că e puțin necruțător, dar e posibil ca înfățișarea gingașei sale senzualități să-mi lase această impresie. Poartă pe cap un melon negru, foarte simplu.
Se interesează de francezi; vorbește despre Mauclair, despre Régnier, despre Paul Adam – și cum îi spun râzând: „Dar dumneata ai citit chiar tot! – Tot!”, răspunde extrem de delicat. „Socot că trebuie să fi citit tot. – Noi citim tot, reia, în speranța, mereu renăscândă, de a găsi în cele din urmă capodopera pe care o așteptăm de-atâta amar de vreme.” Nu-i place prea mult Maeterlinck, a cărui limbă îi pare prea simplă. Ibsen îi displace prin „lipsa sa de frumusețe”. „Ce vreți, zice, ca pentru a se scuza: eu sunt latin.”
Lucrează la o dramă modernă, de formă antică și respectând „cele trei unități”... Cu Hérelle , în lunile verii trecute, a mers cu iahtul de-a lungul coastelor Greciei și „a citit Sofocle pe sub porțile părăduite ale Micenei”...
... Și cum mă mir că erudiția sa literară îi îngăduie o producție atât de constantă și atât de perfectă – sau, cu alte cuvinte, că munca sa de scriitor îi lasă timp să citească atât: „Oh! spune el, am o metodă a mea pentru a citi rapid toate cărțile. Sunt un muncitor teribil; nouă sau zece luni din an, necontenit, muncesc câte douăsprezece ore pe zi. Am produs deja vreo douăzeci de volume.”
Spune asta, de altminteri, fără lăudăroșenie și într-un chip plăcut. Seara se prelungește astfel fără probleme.

30 decembrie
După dejun, ne reîntoarcem la Bargello. Minunat Davidul lui Donatello! Trupușor de bronz! Nuditate împodobită; grație orientală; umbră a pălăriei pe ochi, în care sursa privirii se pierde și se imaterializează. Surâs al buzelor; blândețe a obrajilor.
Micul său trup gingaș, mlădiere puțin cam plăpândă și afectată – duritate a bronzului; platoșe migălite ale picioarelor, care nu ascund decât pulpa și din care coapsa dinapoi pare să iasă înmuiată.
Însăși stranietatea acestei înzorzonări nerușinate, și nervozitatea întinsă a micilor brațe care țin sau piatra sau sabia. Mi-ar plăcea să-l evoc după pofta inimii. Am privit îndelung – străduindu-mă să învăț, să rețin liniile astea minunate, cuta pântecelui chiar sub coaste, pe care o formează respirația și până la uscățimea mușchiului care leagă partea de sus a sânului de umărul drept – și-apoi acea cută puțin zbârcită a coapsei – și formidabila întindere plată a șalelor, imediat deasupra sacrumului...
Ce să mai spui despre bustul lui Niccolo da Uzzano? Când îl privesc, îl prefer până și lui David. E mai plin de viață acum decât odinioară, iar buzele îi merită toate cuvintele. Aceste două opere sunt cele mai frumoase – și imediat apoi: amorașul din bronz și Zuccone din Campanila, din care, vai, nu se vede de aici decât bustul. Minunat și Davidul lui Verrocchio.

31 decembrie
Mică mânăstire San-Marco, ți-aș fi dăruit mii de roze.
... Cale-ntoarsă pe marginea fluviului Arno – soare-apune; apă ce se pierde prin nisipuri de aur; în zarea largă, niște pescari; fumul ce se ridică din acoperișuri, cenușiu la început, se aurește la atingerea soarelui. Minunăția asta ține mult timp, acoperișurile de pe lângă San Miniato, zidurile albe ale vilelor de culoarea caisei nu tocmai coapte; chiparoșii de primprejur păreau mai adumbriți. Căderea fluviului Arno părea să aibă solzi sidefii, de un verde extrem de șters, și, mai jos, aceeași culoare portocalie.
Pescarii din depărtare își cară vârșele, întorcându-se la bărcile lor... Minunăție a acestor zile care se alungesc...

1 ianuarie 1896
De câte ori nu am confundat-o pe Madeleine, care era în odaia de alături, cu mama mea.
În această dimineață minunată, plimbare la Cascine... Povesti-voi oare isprava cu buchetul? Ba. Cui i-ar fi de folos?... Mie nu, căci îmi voi aminti usque ad finem. Bieții trandafirași au rămas la locul lor și mă uit la ei necontenit – trandafirașii unui sărman – cumpărați de la un sărman. Am fost stângaci și brutal și n-am înțeles de la bun început întreg rafinamentul modestiei binevoitoare a acestui dar. Socoteam că Madeleine, prea slabă, nu a putut să se descotorosească de stăruința unui sărman care-i oferea marfa lui. Tocmai îi adusesem trandafiri galben-roz cu o zi înainte.
Stranie ispravă, care m-a tulburat, de m-am îmbolnăvit aproape. În ziua în care Madeleine s-ar îndepărta de mine, eu aș ajunge-un vagabond.
Seara, plimbare cu mașina la Fiesole.
Seara, întâlnire cu D’Annunzio la Giacosa.
Ea nu se plictisea să privească, iar mie îmi plăcea că trupul său slăbit îmi cerea necontenit sprijinul; tandrețea sa îmi părea fermecătoare; o protejam cu blândețe; aș fi vrut să plâng de iubire când fruntea sa îngândurată se lăsa pe umărul meu. Se minuna de o groază de lucruri, dar, în fața imensei frumuseți, devenea mai tăcută.


2 ianuarie
Mânăstirea din San-Marco. Mic dejun la Doney. Fotografii. Întrecere cu mașina.

3 ianuarie
Dejun cu D’Annunzio și cu fiul lui Brada – conte de ***. Îl însoțesc și îl caut pe Robert Gatteschi. Scurtă întrecere cu mașina înspre Viale dei Colli. Cale-ntoarsă la Pitti, ca s-o caut pe M. etc.
Acum un an, l-am înțeles prost pe Fra Angelico; socoteam că nu aflu la el decât o frumusețe pur smerită, morală – și că pictura sa nu era decât un mijloc de rugăciune, și încă cel mai eficace cu putință. Istoria lui Savonarola, care mă preocupa în acel moment, mi se părea istoria „iconoclastiei” în tot ce are ea mai de temut și, de aceea, nu puteam admite că, din mănăstirea San-Marco, ar fi putut ieși o operă de artă. Trebuie să mărturisesc că unele opere de-ale lui Fra Angelico sunt remarcabile. Sigur, linia era la el prea mult subordonată figurii, figura era un mijloc de a înfățișa sufletul, iar sufletul o laudă Domnului său – în timp ce culoarea era doar un adaos, o umplere a formelor –, dar el colorează cu minuțiozitate și suav fiece spațiu și, din fericire, nu a socotit prea păgână voioșia pe care pare să i-o procure naiva îmbinare a culorilor.

6 ianuarie
Vorbim despre igienă cu D’Annunzio. Îmi spune că nu știe ce-i aia insomnie, sau cel puțin că nu a avut de suferit din pricina ei. Scrima și echitația îl feresc de asta. Trage mult cu arcul și încalecă deseori. Mâine, trebuie să se ducă la Vinci, satul lui Leonardo; are loc acolo un pelerinaj, zice el, și-mi propune să-l însoțesc. Dacă nu aș fi fost un călăreț atât de nepriceput, mi-ar fi plăcut să mă plimb cu el. Cât despre ironie, îmi spune destul de limpede că nu o poate suferi, că prin ea te împotrivești lucrurilor; or, numai prin iubire le poți pătrunde, și că asta e important...
Când ia masa, bea doar apă simplă; e o regulă a muncitorului; – în schimb, spune că bea zece-douăsprezece căni de ceai pe zi. Azi dimineață, cerându-și scuze că se așează așa la masă, era, totuși, de o eleganță fermecătoare, de o îndrăzneală plăcută și dezinvolt în ținuta sa de jokey.
Em. puțin plictisită. Urâtă vreme cenușie. Ies nițel către seară și mă țin după câțiva tipi care îmi trezesc curiozitatea. În Valentin Knox, voi vorbi îndelung despre această manie de a-i urmări pe oameni.
Seara, jucăm mici jocuri. Em., prea suferindă, nu a putut lua parte și s-a culcat de îndată după cină. Și întreaga seară sufăr că nu am rămas lângă ea și mi se pare, de fiecare dată când se deschide ușa sau când strigă vreunul prea tare, că acel zgomot are să o trezească și-i va accentua migrena. Seara târziu, către miezul nopții, mă cuprinde o amărăciune, aproape irezistibilă, din pricina lipsei de seriozitate a tuturor acestor lucruri, și a faptului că Em. nu era lângă de mine. Aș fi vrut să pot pleca, căci niciodată nu mi-am dorit atât de mult să pot reveni lângă ea. Mă mai gândeam, în toiul râsetelor, și la seara noastră liniștită și atât de solemnă, la mine și la Paul, la Biskra, acum doi ani. Mă întrebam cum de s-a înrădăcinat într-atât în ființa mea această voință de a nu avea tristeți personale și dacă era cu adevărat într-atât de bine înrădăcinată. În schimbul ăstor danțuri și țipete, în schimbul acelei apropieri a Timpului pe care ai vrea-o mai ales pătrunzătoare, a rugilor în comun, râvneam la un cult, sau pur și simplu la o așteptare. Groaza de tot ce nu este serios – am avut-o dintotdeauna. La ce se gândea Em. de una singură, în tot răstimpul ăsta?...
Astă-seară părăsim Florența. Ar fi trebuit să spun mai multe. Frescele lui Ghirlandaio de la Santa Maria Novella, cele ale lui Fra Angelico de la mănăstirea din San-Marco, și remarcabilele fresce ale lui Benozzo Gozzoli de la palatul Riccardi sunt amintirile cele mai vii.
Prea ocupat cu unele și cu altele ca să vorbesc chiar atunci despre toate. Þin minte suficiente lucruri pentru a vorbi de acum încolo oricând – și apoi, prea sâcâit din toate părțile, pentru ca, rămânând singur, să fiu împăcat cu mine însumi.
Am luat acestor fresce, de la Alinari , cât mai multe fotografii cu putință. Sunt, printre ele, cred, douăzeci și patru din frescele lui Benozzo Gozzoli. Le voi putea revedea pe îndelete.
Câteva seri nemaipomenite, de aur și cenușă roz... malurile fluviului Arno se îndepărtează la ieșirea din oraș, și se descoperă. La stânga, sunt păduri de plopi; la dreapta, buchete de trestii și grădinile întunecate din Cascine. Plopii sunt goi; întregul cer auriu trece printre ei, cernând astfel lumina. De pe țărm, bancuri de nisip se întind până la mijlocul fluviului; pescarii și căutătorii de nisip, cu picioarele goale, se reîntorc la bărcile lor cu fund plat, intră în apă și încarcă în ele nămolul și nisipul de pe mal. Față în față cu Cascine, în înaltul colinei, un soi de biserică stă pitită între niște chiparoși umbroși.
Ce alte amintiri? Dorințe cumplite de a hoinări, de a simți mai nemijlocit, mai corp la corp, mai fizic natura, ca și cum te-ai scălda în ea, cum ai simți, scăldându-te, atingerea plăcută a mării.
Obsesia Orientului, a deșertului, a ardorii și a vidului său, a umbrei grădinilor de palmieri, a straielor albe și largi – obsesii în care simțurile o iau razna, nervii se excită și care, la începutul fiecărei nopți, m-au făcut să socot că somnul nu e cu putință.
Vreau să scriu un început de poem în care voi face din acest nesaț, din pofta de a fi penetrat, brutalizat, umplut de natură, iubirea lui Pasiphaë pentru taur.
S-ar putea scrie un studiu foarte interesant despre Benozzo Gozzoli. Capitolul lui Taine despre Chaucer din Littérature anglaise și despre Renașterea păgână ar fi destul de util în acest sens. Frescele din Campo Santo din Pisa nu fac cât cele ale palatului Riccardi – cel puțin nu cât primele trei (Vendanges, Malédiction de Cham și Babel) – și cât cea care se află deasupra intrării în capelă.
Grădini miraculoase, în care păsările par flori, în care se preumblă îngerii cu aripi din pene de păun – în care păunii par buchete de frunze brodate.
Mi-ar plăcea să le cunosc povestea unor Filippo Lippi, Benozzo Gozzoli. Am citit-o pe cea a lui Donatello, dar înfățișată foarte prost de către Münz .
De unde se tage absența femeii în opera sa? Miraculosul David arată, în schimb, o foarte neliniștitoare admirație față de trupul plăpând de copil.
Renașterea italiană! Triumf al simțurilor dincolo de întreaga smerenie, dublă existență de neînțeles, care se revendică de la Hristos, dar în care păgânismul trăncănește și batjocorește, m-ați tulburat până la angoasă. Filippino Lippi, cu chipul său gingaș, mereu prea tânăr și involuntar surâzător, care, în fresca din Carmine, și unde s-a pictat, el însuși, nu privește ca ceilalți martiriul ce se împlinește lângă el, ci întoarce capul și mă privește. Mi-ar plăcea să-ți deslușesc mai bine gândurile. Câtă speranță trebuie că au avut într-însul, cel mai tânăr, toți maeștrii care i-au încredințat povara extraordinară de a-l continua pe Masaccio. Ei renunțau, fără a-și fi desăvârșit opera, în timp ce tu deveneai pentru ei întregul viitor. Iar tu i-ai proslăvit, socot, în ciuda surâsului tău, simțind că, fără strădania lor urieșească, opera ta nemaipomenită nu ar fi fost cu putință.
Însă prin ce neastâmpăr sau ce batjocură i-ai făurit tu, în Badia, îngerului care stă ascuns sub strana Sfântului Bernard un cap atât de ștrengăresc? Admirabil tablou. Evlavia sfântului, gingășia sa, mâinile sale împreunate a mulțumire sunt ceva de neînchipuit. Arta creștină nu poate face mai mult de-atât, iar un colorist mai priceput ar fi făurit aici un lucru mai păgân. Admirabilă fecioară, tuberculoasă, limfatică, cu tenul ceros, cu gâtul bolnăvicios, cu chipul care nu mai exprimă, totuși, nicio suferință, ca și cum întreaga sa patimă ar fi fost deja consumată de multă vreme. Pentru Sfântul Bernard, e cu adevărat o Apariție. Căci e cu neputință de imaginat un trup sub rochia aceasta, și totuși nimic nu e diform.
Pe chipul sfântului evident în așteptare nicio urmă de uimire – ci numai mulțumirea în fața venirii ei.
Este acolo ceva cu totul inefabil, ca în sărutul Sfântului Ludovic și al fratelui Gilles, din mănăstirea de lângă Perugia.
Care este contribuția lui Filippino la fresca din Carmine, ce reprezintă această înviere a unui fiu de rege? Ce a mai rămas din el în biserica aceasta distrusă de incendiu? Ce a mai rămas din bătrânii maeștri?
Fresca aceasta este admirabilă, iar cusururile de perspectivă nu stânjenesc.
Trupul gol al copilului are forme perfecte și extraordinara pată de albeață, în biserica aceasta, printre toate aceste figuri îmbrăcate, nu este, nu este absolut deloc păgână.
O asemenea recunoaștere merge de la privirile copilului înspre mâna sfântului care îl aduce la viață, astfel încât centrul tabloului formează un punct imaginar între cei doi.
Toate portretele din această frescă sunt dintre cele mai frumoase pe care le știu.
Mi-ar fi plăcut să mai văd o dată marea frescă a lui Fra Angelico de la San-Marco.

Roma, 16 ianuarie
Din tot drumul făcut noaptea, de la Pisa la Roma, n-am văzut nimic. Noapte densă. În apropiere de Civitta Vecchia, auzit zgomotul mării. Gândit la Byron și la Shelley. Gândul la ei mă obsedează. Em. îmi traduce câteva scrisori de-ale lui Shelley, datate de când a fost la Pisa. Eu îi citeam, cu o seară înainte, minunata strofă din al doilea cor al spiritelor: Prométhée, actul al II-lea, scena 2. Uluitoare relații între acești doi bărbați.
Oscar Wilde este singurul poet modern care m-a interesat și în alt chip decât ca un făuritor de versuri. Teorie absurdă, născocită în Franța de Gautier și Flaubert, cum că trebuie deosebită opera de om, ca și cum opera s-ar lipi de om ca un artificiu, ca și cum tot ce este în operă nu ar sălășlui mai întâi în om, ca și cum viața omului nu ar fi sprijinul operelor sale, cea dintâi operă a sa. Cât e de stupid să vrei să scuzi existența lui Wilde prin operele sale; viața lui este mai importantă decât operele sale: „Am semănat geniu în viața mea, îmi zicea el, în timp ce, în operele mele, n-am pus decât talent; sunt conștient de asta, și aici își are obârșia marea dramă a vieții mele.”
Pe vremea lui Byron, a lui Shelley, totul părea că se lasă descoperit, și cred că era o adevărată plăcere să descrii Campo Santo; nu toată lumea ajunsese încă acolo, iar descrierile Pisei nu se găseau te miri unde. În prezent, mă interesează mai mult să spun cum era vremea, că, din Pisa spre mare, pe întreaga câmpie nesfârșită, cerul nu întindea decât o dezolare ploiasă, mai degrabă decât să vorbesc despre dom și despre turnul cel înclinat.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!