Mintea mea-i ca un evantai, doar că nu are început sau sfârșit. Când îl strangi, nu poți scoate sau întelege nimic. Când îl deschizi, îmi poți vedea..toată viața, toată ființa, zeci și sute de mii de gânduri ștanțate ca pe-o coală groasă și imensă, zeci de flori de cireș ce mi se întind pe suprafața creierului, vinișoarele ce curg printre ochi până-n tălpi, pielea străvezie și fluturii pe care i-am ținut în palme strânși toți într-un suflet, acum roind prin păr. EU sunt un tot indescifrabil pentru masa de populație. Știi, “ceilalți” din universul meu înseamnă “câțiva oameni și restul populație”. Viața mea e dreaptă când evantaiul e deschis. Mi se zbat oameni în pumni ca muștele ce se lovesc să zboare dincoace de zidul perfect de sticlă ce-l ridic cu două degete. Foarte ușor și nonșalant. Toți lasă cate-o dâră, cate-o dungă de sânge ce se prelinge pe piept, dar le ling pe toate și-mi ling mușcâturile și tot curată ies la suprafață, mă simt ca un delfin ce țâșnește din apa intunecată înspre lumină, săltând în aer, stroping totul în jur cu lumină și viață. Asta în zilele bune. Pictează-mă-n culori, artistule.

Presupun că așa suntem toți, poate. Dar eu sunt al naibii de diferită.

Am formă, am forță, am limpezime și strălucire. Dar sunt casantă. Într-o măsură rezist, dar nu sunt zeița ta veșnică. Mă sparg și când asta se întamplă, s-a întamplat și se va mai repeta, n-ai să storci două lacrimi pentru câteva cioburi, or să-ți șiroiască lacrimi sărate pentru că te doare, TE DOARE și te ustură să strângi un milliard de bucăți din mine, toate toate împrăștiate peste tot ceea ce TU însemni. Nu mă pot împlini singură, ci doar acaparându-ți universul și cămășile, cănile de cafea, scrumierele, baia, oglinda, pielea, buzele. Într-un fel sau altul nu ai nimic, nici măcar pe tine. Eu sunt singura care ține creionul și hârtia, între mine și creion e-o relație de iubire-ură, te conturez cu arcade luminoase și-un zâmbet larg ca-n nopțile simple de vară-n care ne topeam din priviri în parc, te umplu de furtună cand îmi urăsc îeșirile și te las ghemuit pe podea, cu pumnii încleștati de-atata amărăciune.

Eu sunt sticlă, tu ești apă. Nu ai formă, nu ai contur, nu vrei să urci niciodată pe-un munte să-ți strigi în ecou plămânii când nu mai poți. Poți. Dar tu…tu niciodată nu “te spargi”. Dar viceversa e atât de puternică încât îți străpung coastele și-ți perforez inima și plamânii dacă mă faci să mă sparg. Să n-o faci niciodată…