agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-12 | [This text should be read in romana] |
Zorile apar devreme aici și serile târziu; ceasurile trec încet, pe nesimțite. Timpul nu se poate măsura cu nimic, fiindcă aici nu se întâmplă nimic. Singurătățile și tăcerile montane sunt mai de nestrăbătut decât pustiurile unde lumina face minuni…. Soarele clădește cetăți în cer, fortărețe în nori, grădini himerice pe pământ; totul este viață și înflorire. La munte ceasurile trec sau sus în cer, ori în adâncul pământului, ne-lăsând nimic nici în privire, nici în auz, nici în amintire… doar câtă vreme merge omul, lucrurile se mișcă, trecând pe lângă el; dar dacă se oprește pe vreo stâncă, totul împietrește, amuțește…firicelul care leagă sufletul omenesc de acest pământ se rupe, locul doare. Cristalul calm al ghețarilor se înalță până la zenit ca un zid de argint între două lumi. Prin văzduhul rărit trece ciripitul păsării, care nu se vede; se aude zăgănitul turmelor ce se bănuesc numai, în văi. Jos se întind lanțurile dealurilor violete și pestrițe care seamănă cu dealurile mitologice de ale căror legende puțini își mai aduc aminte. Totul în jurul meu este strălucitor, însă nemișcat, indiferent. Acest contact apropiat cu lucrurile mari și liniștite dau corpului o oarecare materializare…influența noastră asupra lucrurilor, putându-le schimba forma, însă lucrurile ne schimbă sufletul și gândul . Se pare că nu-mi mai doresc ceea ce-mi doream ieri din toată inima; cum văd orizontul din fața mea, așa văd granița dorințelor mele; toate visele mele se pierd departe de mine, ca poteca aceea ce coboară în adânc; toate năzuințele îmi apar în față împlinite, cum stau crestele vinete ale acestor munți, mă simt pironit de stâncă…fiecare lanț din munții aceștia pare că a stat între noi și a devenit mai bun, mai frumos. Totul este rece, prea întunecat sau prea luminat, contraste ce-mi apasă sufletul și-mi întunecă cugetul. Când cobor în văile care sunt atât de adânci, îmi dau impresia că m-am înecat . Când sunt pe înălțimile munților, mi se pare că nu mai știu să mă întorc acasă…
Locuiesc aproape de muntele îmbrăcat într-o pădure de rășinoase. Serile au o frumusețe aparte. Întunericul se prinde dintr-odată; nu cade numai din cer, ci izvorește din pă-mânt, iese din prăpăstii, se desprinde de pe crengi, iar luna plină iese în cu totul alt loc decât în acela unde te-ai aștepta, mare, cât un balaur… luna, aprinde în grabă jumătate de cer, iar după aceea rămâne singură în cosmos; ghețarii stăteau aprinși, portocalii, până la zenit: câteva raze ale soarelui de seară rămase, uitate și răsfirate printre ghețari ofereau o frumusețe magică în epopeea soarelui. Adeseori, nu știu de ce după o zi veselă, se lasă câte o noapte amară; poeții au încercat întotdeauna această violență a frumuseții montane asupra sufletului omului. Aici trăiești în teama de întuneric, în sbuciumul sufletului față de măreția naturii înconjurătoare, în onoarea de frigul de pe ghețari, amețit de ceață, disperat de ploi… Mnezeu a creat munții în beție și nebunie, poeții I-au cântat într-un extaz erotic… Între masivii de un verde închis, printr-un coridor întunecat, duce un drum de ar-gint. De sus de pe ghețari se prăvale un vuiet asurzitor, rece. Nu departe se sfărâmă un trunchi greu de apă, iar în cădere, se desface într-o pulbere de stropi și nici o picătură nu mai ajunge până la pământ…colo se vede tăul ca o lumină verde care, ca și sufletul, reflectează în fiecare clipă tot ce se întâmplă în cer… Dacă nu călătorești singur, atunci să mergi cu femeia pe care o iubești; așa vei ve-dea tot ce este de văzut. Femeia rămâne pururea copil, pentru că știe să se mire de toate. Platon a zis: tinerețea este puterea de a se mira; un copil înzestrat face tot timpul drumului reflexiuni ce ar putea să intereseze și pe un filozof. În fiecare zi, pare atât de impresionat, ca și cum în acea dimineață ar fi văzut prima dată lumina soarelui… suflet fericit care nu a cunos-cut succese, de care să-i fie scârbă mai târziu, sau sentimente de care să se roșească, ori prie-teni de care să se căiască mai târziu. Copilul care, încă nu cunoaște nimic din tot ce există dar căruia nu-i scapă nimic… Am avut un singur prieten care era înzestrat cu această putere neprețuită de a se mira de orice. Într-o plimbare în jurul casei sale reușea să povestească câte în lună și-n stele. În ochii lui vedea-i întreaga sa viață lăuntrică… ochii întotdeauna deschiși: cu ei privesc, cu ei ascultă, simt, pipăie, caută, înțeapă… El observa totul dintr-o privire: câmpul cu râul de pe câmp și podul de peste pârâu; raza de pe apă și văzduhul și gâza care zboară în clipa aceea… toate le vede nemijlocit, lacom, năpraznic de repede. Astfel de oameni urmăresc cu ochii orice mișcare până când se pierde; cunosc mai tot ce se întâmplă: în casă, la masă, în om și, pe lângă grămada obișnuită de oameni, în care majoritatea merge cu capul plecat și cu ochii la pământ, aceștia dimpotrivă, poartă lumea întreagă sub pleoapele lor și mor abia după ce au văzut și au socotit totul pe acest pământ… Turismul care se vede prin Carpați, îți dă iluzia falsă că am început în sfârșit, să simțim cu adevărat frumusețea naturii. Adevărat este că omul mai mult vara vede natura, când îi dau răgaz ocupațiile și o face pentru a căpăta puteri noi, pe care să le cheltuiască în viața ușuratică de oraș. Cum ar fi să simți adânc câmpul presărat cu flori, cerul revărsat de lu-mină, pădurile întunecate de umbră…cărarea pe care trecem în fiecare zi, apare altfel de fieca-re dată și că nici o dimineață nu e asemănătoare alteia. Mai știm să urmărim viața unei plante de la mugur până la ultima ramură uscată?! Mulți oameni fug de cele mai frumoase întâm-plări din lume: de ploaie, de soare, de vânt, de ceață, de stele… Sunt oameni care au văzut doar câteva apusuri de soare și încă mai puțini care au văzut zorile cu simfonia răsăritului soarelui; cândva se spunea că numai copiii și nebuni adoră natura, numai ei vorbesc cu pietrele, cu ierburile de pe câmp și în afară de ei, doar filozofii și poeții se mai entuziasmează copilărește, nebunește de toate, de la care ceilalți de mult au întors spatele…așa să fie oare? Urcarea, ne-a răpit toată dimineața. Drumul spre creastă…în jurul nostru, dintr-o dată, începe împărăția morții, unde și ultimul mugure de viață este distrus…de abia se poate vedea un fir de iarbă mărunt ca praful, prin care șerpuiește o cărare ce duce spre creastă. Ceea ce înspăimântă, împietrește, este murmurul surd și greu din ghețari, murmurul zăpezii topite, care se prăbușește în adâncul prăpăstiilor, ce se deschid la tot pasul…încet, încet urechea se obișnuiește și murmurul ia forma unei liniști absolute. Poate sentimentul singurătății totale, pe aceste înălțimi îți dau senzația păcii adânci. În Carpați, liniște, calm. Ghiața strălucește de de-parte ca o mare de argint; aici sus, orizontul nu are margini… cu o privire ajunge să cuprinzi întreaga noastră planetă. Departe, în adâncul văilor de sub noi, totul e în ceață…simt în mâna mea, mânuța ei înghețată de teamă. Ochii ei care înainte se deschideau largi, în fașa oricărei oglinzi, rătăcesc acum absenți. Mica ei gură care părea a se deschide ca să spună că iubește, e strânsă într-un surâs mic, rumen, ca-ntru-n strop cald de sânge. În drumul spre creastă, o astfel de femeie este o comoară, pentru că sunt și spirituale. O femeie spirituală are o influență bine-făcătoare asupra minții și talentului bărbatului. În societatea unei astfel de femei, bărbatul nu cade niciodată în lenea spiritului nici în sleirea trupească: de aceea, el vede totul mai bine și se exprimă mai frumos decât în societatea bărbaților; el lângă ea, nu numai că-l întrece pe altul mai mare decât el, ba se întrece chiar pe sine însuși. De obicei spunem despre un lucru atât cât știm și cât ne pricepem, lângă o femeie spirituală spunem mai mult decât știm, mai frumos... Pe nesimțite ne-a prins înserarea tocmai sus, pe creastă. Apoi cer și pământ s-a contopit, nimic nu se mai poate deosebi și întoarcerea devine din ce în ce mai îngrozitoare. Zidurile de gheață ce atârnă deasupra prăpăstiilor, par că se vor prăbuși, dacă întunericul va fi ceva mai greu, sau vântul mai iute. Toate ne fac să ne temem…ne era frică de ceața din văi, care ar fi putut să se ridice pe drumurile din înălțimi și să ne despartă de tot restul lumii. Din fericire, seara s-a limpezit curând; câteva stele scânteiară în gheață; bolta se înălbi. Luna va ieși abia după miezul nopții. O cabană mare în care am poposit peste noapte, chiar pe creasta muntelui. O mie de catastrofe dulci în această coborâre, în numărarea pașilor pe drumul nevă-zut, care parcă nu duce nicăieri, ci se învârtește în jurul tău…totul deschide prăpăstii și acolo unde nu existau…noaptea a devenit liniștită, blândă. Văzduhul s-a făcut dintr-o dată cald și părea îmbălsămat cu liliac. Toate simțurile ei au cedat, iar ochii par plini de dorința de a privi nu soarele, ci un bărbat. Ochii aceștia ce privesc în depărtare, gânditori și oarecum puțin for-țat, ca și cum ar vrea să deosebească ceva prin ceață ori să-și amintească de ceva, par a fi istoviți acum. Se vede numai cum în aceste gene, ceva se aprinde, ca să se stingă din nou flăcările acestea frumoase, liniștite și tot mai dese care vorbesc în locul sângelui și al cuvintelor. Când se va lumina de ziuă, acești ochi vor semăna cu un golf liniștit, împrejmuit de chiparoși, într-o adiere de vânt… După luna plină, palidă ca o nălucă, a răsărit azi dimineață soarele, însângerat ca o fiară apocaliptică. Flăcări mari au erupt din pântecele pământului, pe urmă s-au despărțit de pământ și, ca o insulă de foc au început să rătăcească pe cer. Lupta între lumină și întuneric are o înfățișare de război a tuturor elementelor din natură și a nălucilor. Aici sus, pe creastă, parcă nu s-ar lumina de zi, ci parcă din haos ar răsări o altă lume. Prăbușirea luminii din cer, peste umbrele acestea mai grele ca munții, și peste liniștile mai adânci decât abisurile, ține mult. Dintr-odată, apoi, lumina se risipește peste ghețari, îi ridică tot mai sus și-i desfătează mereu, iar din mișcarea aceasta a înălțimilor nu rămâne decât o masă de foc, purtată încoace și-n colo, de vânt. Răsăritul soarelui, evenimentul cel mai mare din cosmos…Lumina și întu-nericul par a fi unica viață în timp, unica existență, reînnoire și dezvoltare…ceea ce este mă-runt pe pământ, devine vizibil și sonor, afirmație și putere, viață și poezie. Emil, Judea |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy