În zilele de 4 și 5 iunie a avut loc la Sibiu Festivalul Național de Epigramă "Nicolaus Olahus", ediția a X-a. Încep prin a risipi o nedumerire a unui eventual cititor neavizat: Nicolaus Olahus, marele umanist din sec. XVI, născut în Sibiu, este considerat primul epigramist român.





Înainte de orice, vin să punctez un lucru. Cred că descrierile făcute până acum nu sunt niște cronici în adevăratul înțeles al cuvântului. Am scris multe -despre festivaluri de epigramă, concedii și alte evenimente- și pot spune că au un numitor comun: nu au rigurozitatea unui cronicar (cum e, de exemplu, Nelu Vasile), dar nici fantezia unui scriitor pur sânge. Ceea ce încerc este să prezint cât mai multe fapte, însoțite de impresiile mele din acel moment. Păstrând proporțiile, este diferența dintre o pictură fotografică și un tablou al unui impresionist.

Nu-mi place să merg singur pe șosea, dar am mereu noroc de însoțitori. Dacă la Buzău am mers cu Ananie Gagniuc, la Alba Iulia cu nevastă-mea (care a profitat de ocazie și s-a întâlnit cu fata noastră, studentă la Cluj), la Sibiu am fost cu tânărul meu coleg de club, Ionuț-Daniel Țucă. Odată ajunși, ne-am cazat la Hotelul Cercului Militar și în scurtă vreme am coborât în hol. M-a întâmpinat Gheorghe Constantinescu (Geco pentru cunoscuți):
- Ai venit singur ? Unde ți-e nevasta ?
- De data asta am lăsat-o acasă, avea treabă la Constanța. De ce ?
- Voiam să-i dau o poză.
Și-mi dă o fotografie tip carte poștală, făcută la Alba Iulia, unde o țineam în brațe pe Carmen. Am râs, i-am mulțumit și i-am promis că i-o dau eu soției. Asta dacă-mi aduc aminte, fiindcă eu am o memorie atât de slabă…

Până să ne strângem cu toții, am admirat o expoziție de caricaturi ale lui Coman Crețu, membru al CUS. Le spun “caricaturi” ca să-l zgândăr pe Cornel Rodean: “Dane, astea nu sunt caricaturi, sunt desene umoristice. Caricaturi sunt numai portretele cu trăsături exagerate.”
Pe rând, au apărut invitații. Printre pupături și urări de bună revedere, am făcut un mic inventar: George Corbu, președintele UER; Elis Râpeanu, pe care nu voi înceta s-o numesc iar și iar Doamna epigramei românești; Mihai Batog-Bujeniță și Gheorghe Bălăceanu, din Iași; Gheorghe Bâlici, din Chișinău; Corin Bianu și Viorel Onica, din București; Dan Căpruciu și Constantin Cristian din Galați; Gheorghe Constantinescu, din Brașov; Florina Dinescu, din Ploiești; Ionel Iacob-Bencei, din Timișoara; Dorel Lazăr, din Aiud; Nicolae Paul-Mihail, din Sinaia; Nichi Ursei, din Râmnicu Vâlcea. M-am bucurat să-l revăd pe Ananie Gagniuc, președintele meu de onoare de la CUC, care după Alba Iulia nu s-a mai întors în Constanța ci a parcurs un adevărat periplu umoristic, continuat și după festival, cu Podul Minciunilor. În schimb, m-am întristat, aflând că din cei 5 agoniști invitați, eram singurul prezent la apel. Printre altele a contat, probabil, apropierea prea mare de Alba Iulia – două weekend-uri consecutive. Comparând listele, veți constata că foarte puțini au mers la ambele festivaluri.
Dar în hol nu erau numai invitați, ci și sibieni. Merită amintit Gheorghe Șchiop, care la o măsuță, te îmbia cu un păhărel de palincă, pentru înviorare după drumul lung.





După care am trecut într-o sală alăturată, împreună cu mulți alți sibieni, care aflaseră de eveniment din pancartele ce împânzeau împrejurimile. Vineri după amiază, un singur punct la ordinea de zi - lansarea cărții „Cenaclul Nicolaus Olahus la 35 de ani”, având ca autori pe Ștefan-Cornel Rodean, Nicolae Munteanu și Nicolae Mihu. Cum o primise fiecare din noi în mapa Festivalului, pe măsură ce avansau discuțiile, o răsfoiam. Ultima parte a volumului, peste două treimi, este o antologie epigramatică a tuturor membrilor cenaclului, de la înființare până în prezent. Dar ce m-a impresionat a fost prima parte – cca 100 pagini de istorie a cenaclului, împănată cu fotografii și fotocopii ale diverselor documente. Cornel Rodean, autorul acestei prime părți, mi-a mărturisit în particular că timp de luni de zile a scotocit nu numai prin arhivele cenaclului, ci și prin cele personale ale membrilor mai în vârstă sau ale celor decedați, cu acceptul rudelor. În acel moment mi-am jurat în barbă să fac ordine în maldărele de hârtii de pe birou, adunate după un an și ceva de la înființarea CUC. Îmi devenise clar că nu mai era problema mea, ci a urmașilor urmașilor mei.

La tribună au luat cuvântul pe rând col. prof. univ. dr. Mircea Vladu, prof. univ. dr. Elena Macavei, George Corbu, prefațatorul volumului și Cornel Rodean, coordonatorul volumului. Primii trei au rostit adevărate Laudatio, utilizând argumente diferite. Cea mai convingătoare a fost Elena Macavei, autoarea unor studii asupra umorului și a literaturii umoristice. Din păcate, datorită tonului monoton, pe mine m-a pierdut după primele cinci minute. La fel pățeam la ședințele de sindicat, la fel mi se întâmplă la slujbele ortodoxe. Cu ocazia asta, îl rog pe Cornel să-mi trimită și mie textul dizertației, dacă îl are pe undeva.



La prezidiu Ștefan-Cornel Rodean, George Corbu și Elena Macavei




După alte câteva intervenții din sală (puteți ușor bănui că Elis Râpeanu n-a scăpat ocazia), ne-am mutat pentru o vreme într-o sală alăturată, pentru un pahar de vin. Cu ocazia asta l-am abordat pe Cornel, încercând să-l conving ca, în cronica pe care bănuiam că o va posta pe agonia, să amintească nu numai autorii și epigramele premiate, ci și clasamentul complet, cu notele juriului sau măcar cu mediile fiecăruia. Mi-a răspuns că e obosit și mai ales ocupat, fiind în juriu la Podul Minciunilor, drept care nu va posta decât o prezentare seacă, rugându-mă pe mine să vin ulterior cu o cronică în care să prezint impresiile mele de participant, însoțite de câteva date și de fotografii, pe care s-a angajat să mi le pună la dispoziție. Așa s-a născut textul de față.
În privința clasamentului, Cornel are o părere opusă despre ceea ce eu numesc transparența unui organizator de concurs. “Dane, afară nu se fac publice rezultatele la diversele concursuri de admitere. Ți se trimite acasă un plic în care ți se comunică doar rezultatul tău. Și motivația e clară. Ia gândește-te că, în cazul nostrum, un autor, oricât de valoros, are și zile mai proaste. E normal să apară public în coada listei, cu o notă de toată jena și să se simtă prost ? Eu fac ceea ce alții n-au făcut-o – trimit informări prin email, poștă sau telefonic, despre desfășurarea concursului” Sincer, pe mine nu m-a convins. Afară nu există atâta neîncredere în buna credință a organizatorilor. Și, în acest moment, mi se pare esențial ca acolo unde un concurs este organizat cinstit, să fie puse pe masă toate datele, pentru a spulbera eventualele acuze. În privința rușinii de a apărea în coada listei, sunt două metode posibile: se publică numai prima parte a clasamentului (să zicem primii 20 din cei 78 de la Sibiu) sau se comunică încă din regulament că vor fi afișate rezultatele complete ale concursului. Cui îi e teamă de o clasare mai slabă poate să nu participe. La urma urmei, însăși publicarea epigramelor participante în antologiile de după concurs cam încalcă drepturile autorilor. Pentru asta ar trebui un articol special în regulament – “organizatorii au dreptul de a publica textele participante, fără pretenții din partea autorilor”, articol pe care nu prea l-am văzut.

A urmat o cină festivă, pe durata căreia a avut loc un bogat program artistic – cântece și dansuri populare. Pe toată durata cinei, au avut loc diverse schimburi, de locuri și de cărți. Am profitat de ocazie și am mai împrăștiat câteva volume “Prăvălia cu umor”, cu autografele celor trei autori prezenți.



Junii Sibiului


După care ne-am retras în camere. Constănțenii, împreună cu Gheorghe Bâlici, Viorel Onica și Dorel Lazăr, am continuat până pe la 3 noaptea la Viorel Onica. Acesta, fiind general în rezervă, stătea într-un apartament. Tot el e cel care a animat discuția, povestindu-ne diverse întâmplări de pe vremea când era pilotul lui Ceaușescu.





Dimineața, după inevitabila poză de grup, a urmat în aceeași sală spectacolul de gală. Au fost respectate canoanele deja cunoscute: umoriștii, atât cei din țară cât și sibienii, în serii de patru-cinci, erau invitați pe podium, li se înmâna o diplomă aniversară și apoi erau îndemnați să recite câte cinci epigrame sau texte similare ca lungime. Cuprins de un pic de emoție, m-am pomenit pe scenă împreună cu șefii celor mai vechi cluburi de umor din țară – Corin Bianu, Ionel Iacob-Bencei și Mihai Batog-Bujeniță.



Pe scenă între Ionel Iacob-Bencei și Mihai Batog-Bujeniță


Înainte de orice, am profitat de ocazie și am rostit câteva cuvinte:
- Pentru că aici se aniversează 35 de ani de la înființare, pentru că la noi CUC abia a împlinit un an, îi recomand tânărului și talentatului epigramist constănțean Ionuț-Daniel Țucă să fie atent la toate detaliile. Peste 34 de ani lui îi va reveni sarcina să organizeze o manifestare similară. Și sper că îi va trimite o invitație unui alt tânăr talentat, lui Gheorghiță Bâlici din Chișinău, la vremea aceea capitala unui județ românesc, pentru a-i acorda, pentru întreaga activitate desfășurată în slujba umorului, premiul special “Ananie Gagniuc”.

Au urmat premiile concursului de epigramă:
- premiul I – Gheorghe Bălăceanu, din Iași;
- premiul II – Gheorghe Constantinescu din Brașov;
- premiul III – Constantin Cristian din Galați;
- mențiune – Ionuț-Daniel Þucă din Constanța.



Premianții – Ionuț-Daniel Țucă, Gheorghe Constantinescu, Gheorghe Bălăceanu, Constantin Cristian


Apoi premiile speciale:
- George Corbu, din București, pentru activitatea managerială desfășurată în fruntea Uniunii Epigramiștilor din România;
- Nicolae-Paul Mihail, din Sinaia, pentru întreaga activitate desfășurată în slujba umorului românesc;
- Elis Râpeanu, pentru susținerea științifică a epigramei românești.



Nicolae-Paul Mihail, cunoscut drept Nicomah


Pe durata prânzului m-am consultat cu Ionuț Țucă și cu Noni Gagniuc (acesta din urmă fiind doar consultant, el oricum urma să rămână încă o săptămână) în ce măsură e oportun să plecăm imediat la Constanța. Pe de o parte eram obosiți, pe de altă parte parcă am fi vizitat Sibiul mai pe îndelete. Eu nu-l mai văzusem demult, iar Ionuț niciodată. Așa că ne-am hotărât să mai rămânem o noapte. Aflând decizia noastră, Cornel s-a oferit cu amabilitate să ne arate împrejurimile și ne-a prezentat trei variante de traseu. Am ales Păltinișul, dintr-un motiv strict sentimental – cu 35 de ani în urmă, pe când sibienii își înființau cenaclul lor de epigramă, eu îmi înființam o familie, iar săptămâna de miere mi-am petrecut-o la Păltiniș. Atât pe drum cât și la cina luată la o pensiune, Cornel s-a dovedit un interlocutor plin de vervă. Se vedea că scăpase de stresul de organizator și că acum se simțea în largul lui. Unele din povestiri mi s-au părut atât de hazlii încât îl sfătuiesc insistent să le pună pe hârtie.





A doua zi, dis de dimineață, Ionuț și cu mine am pornit să hoinărim prin Sibiu. Am colindat prin orașul vechi, am admirat Piața și Turnul Sfatului, am trecut pe Podul Minciunilor, am băut o cafea la o terasă, timp în care piața a început să se umple de grupuri de turiști, vorbind în toate limbile pământului. Ne-am amintit ce ne spusese Cornel, că tocmai are loc Festivalul Internațional de Teatru și ne-am dat seama cât de mult contează pentru oraș să aibă un primar neamț. La 10, ora de deschidere, am pierdut două ore prin Brukenthal, după care am plecat spre casă. Fiind odihnit, am condus, vorba unei colege de site, ca la Formula 1, așa că la 18:30 îl depuneam pe Ionuț în fața casei. După care mi-am ținut promisiunea făcută la plecare nevestei: deși merg la Sibiu, în weekend o duc la Carrefour.