Casa de lemn a bunicilor, cu târnațul plin de mușcate, era în aceeași curte cu casa noastră. Seara, după ce mă întorceam de la joacă, mai întâi treceam pe la ei. Stăteam pe lângă buna Ilina, până deretica prin casă. Mă așezam pe lavița de la fereastră și o urmăream cu atenție.
-Vezi că, în zori, merem să culegem flori, cât îi rouă pe iarbă! Fetele care pășesc în dimineața de Sânziene prin iarba cu rouă vor fi tare faine. Mai știi ce ți-am povestit despre sărbătoarea de Sânziene?
Nu uitasem nimic din ceea ce-mi spusese cu un an în urmă, dar mă făceam că nu mai știu, ca să-mi povestească iar. Buna lăsa treburile, se așeza lângă mine, pe lavița de lemn, proaspăt șurluită, și îmi spunea cu vocea caldă:
-Sânzienele se sărbătoresc la 24 iunie, ziua nașterii lui Ioan Botezătorul. Atunci e și „amuțitul cucului”, care-și încetează cântatul început la Blagoveștenie.
Știam multe, tot din poveștile bunicii, despre această pasăre care prevestește sănătatea sau boala, bucuriile, primejdiile, norocul, bogăția sau căsătoria. Buna urmărea cu băgare de seamă primul cântat al cucului și avea mare grijă să nu o prindă pe nemâncate, ca să n-o „spurce”. Se bucura dacă atunci când auzea cucul prima dată mai era cu cineva, că, de ești singur când îl auzi, se spune că singur și trist vei fi tot restul anului. Nici nu bănuia singuratica pasăre câte interpretări dădeau oamenii cântecului său, fiind urmărită de unde se auzea cântând sau de câte ori cânta.
-Dar de unde știe cucul că sunt Sânzienele și că trebuie să nu mai cânte? De la bunica lui?
Buna surâdea și continua să-mi spună cum mergea, când era fată, împreună cu alți tineri, la cules de sânziene. Mă fascina misterul acestor obiceiuri ,care, deși ancorate în creștinism, au o nuanță de vrăjitorie. În mintea mea de copil, se conturau imagini de basm. Feți-Frumoșii și Ilenele Cosânzene, din basmele auzite la grădiniță, se transformau în feciori și fete îmbrăcate în straie populare. În chiuiturile flăcăilor, fetele culegeau flori și împleteau din ele cununi. Se roteau, apoi, în hora Sânzienelor, în jurul unei fete care purta pe cap o cunună din flori galbene, plăcut mirositoare. Acea fată avea, în imaginația mea, chipul bunicii, așa cum o știam din fotografiile din tinerețe, puse în ramă, în camera cea bună.
-Dar de ce urcați tocmai în Dealu’ Șeșurii să culegeți sânziene? Nu ziceai că înfloresc și în livadă?
-Păi, la Sânziene, musai să fie gata fânu’ în ogrăzi. Nu vezi că-i cosât peste tot? Luni mere bună’-tu la coasă, în Hoapină.
-Spune-mi, bună, ce făceați cu cununile de flori? întrebam eu, deși cunoșteam răspunsul.
-Le aduceam în sat și le așezam la porți și la ferești, să fie gospodăria păzâtă de răle. Puneam câte una și în grădină, să fie rod bogat. Noi, fetele purtam câteva flori în sân, să fim plăcute la ficiori. Sara, puneam, pe furiș, o floare la căpătâi, să ni se arate ursâtu’, în vis.
-Și tu l-ai visat pe bunu?
-Ehei, am visat eu alți ficiori, da’ m-o dat tata după Pătruț, să-mi mânce zâlele! Iote-l cum stă cu nasu-n gazătele alea și nu pune mâna să aducă și el batăr o cantă de apă!
Bunu era om gospodar, dar nu-i plăcea să se amestece în treburile muierești. El știa că treaba lui e să cosească, să aducă lemne din pădure, să aibă grijă de vite, nu să fie slugă la muiere. La început se făcea că n-o aude pe buna bombănind, continua să citească, apoi, văzând că mie începe să-mi dea somnul târcoale, lăsa ziarul și o certa:
-Mai lasă, Ilino, poveștile! Nu vezi că-i târzâu și fata asta adoarme la tine-n poală? Mă duc s-o chem pe mumă-sa, s-o ducă-n pat!
Buna mă mângâia pe creștet, iar eu continuam să visez Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene, învârtindu-se în horă, în Dealu’ Șeșurii. În poala bunicii, visele aveau miros de sânziene...