España es diferente. Poate că ideea este cel mai bine reflectată de structura administrativă. Există 50 de provincii, grupate în 15 comunități autonome. Care comunități sunt chiar mai autonome decât statele din SUA – fiecare are parlament, guvern, drapel, legislație proprie. Dar spre deosebire de SUA, în Spania câteva dintre comunități au tendința permanentă de creștere a autonomiei, până la obținerea independenței. Și nu e vorba în primul rând de Țara Baștilor, unde atentatele au cam încetat, de când a fost obținută colaborarea poliției franceze. E vorba mai ales de Catalonia care, după ce a trecut de etapa plăcuțelor bilingve, a votat de curând ca singura limbă oficială, în școli și instituții publice – limba catalană. E adevărat, catalana diferă substanțial de castiliană, cea care e cunoscută peste tot drept limba spaniolă. Câteva exemple – în muzee, ieșirea e indicată “Salida” în Madrid și “Sortida” în Barcelona. Palat se zice “Palacio” în Madrid și “Palau” în Barcelona. Observați influența limbii franceze?
Catalanii sunt naționaliști și republicani. Culmea e că autonomia au obținut-o de la regele Juan Carlos. Pe vremea lui Franco, dictator cu mână de fier, nici măcar slujbele religioase nu erau permise în limba catalană. E adevărat că în perioada lui Franco, Spania era cam izolată din multe puncte de vedere. După revenirea monarhiei și, simultan, a democrației, s-au schimbat lucrurile. Iar după intrarea în Uniunea Europeană, au început să curgă fondurile, care au schimbat complet fața Spaniei. Autostrăzi, modernizări de orașe, investiții în agricultură, fiecare eurocent a fost folosit eficient.

España es diferente. Nu sunt două orașe la fel.
Madrid e o capitală modernă, care se extinde în permanență. Are bulevarde largi, clădiri impunătoare, chiar imperiale, un stadion modern (Santiago Bernabeu), blocuri turn amețitoare, atât prin înălțime, cât și prin alură, muzee renumite (cine n-a auzit de Prado), piețe (Castilla, Espana, Oriente, Neptun, Cibeles, Colon, Mayor, Puerta del Sol), parcuri și monumente... Are un Palat Regal care-ți taie răsuflarea și o gară, Atocha, unică prin colțul de verdeață din interior. Pentru Escorial, din păcate, n-am avut timp. Și mai are Madridul ceva – o rețea subterană de șosele, compusă din trei inele concentrice, care degrevează traficul rutier astfel încât ambuteiajele au fost eliminate chiar și în orele de vârf.



Palacio Real




Gara Atocha


Toledo și-a păstrat parfumul de oraș medieval. Păstrând proporțiile, aduce cu Sighișoara noastră. Străzi înguste, case cu arhitectură de epocă, majoritatea în stil mudejar, multe magazine cu săbii în vitrină și cu bijuterii damaschine. Și mai are Toledo ceva care îl face unic – catedrala numărul unu a Spaniei. Este numărul unu în primul rând din punct de vedere administrativ - Toledo este centrul religios al Spaniei. Dar este numărul unu și ca frumusețe, mă refer la interior, pentru că în exterior pare cam neterminată. Decorațiile interioare sunt unele bogate și somptuoase, altele grațioase și originale. Din păcate, e singura catedrală unde nu se pot face fotografii.



Nu credeam că o spadă de Toledo e atât de grea


Sevilla a renăscut în 1929, când a fost organizată acolo Expoziția ibero- americană. Pot fi admirate și acum câteva pavilioane, dar cele mai spectaculoase sunt cele 50 de standuri, câte unul pentru fiecare provincie.
Orașul propriu-zis îmbină în mod armonios vechiul cu noul. Partea veche este în mod cert mai interesantă. Există, ca aproape în fiecare oraș din sud, un cartier evreiesc, cu străduțe înguste, pline de magazine și mici terase. Mai există un turn celebru, Giralda (citește Hiralda), care inițial a fost minaretul unei moschei. Muezinii urcau până sus călare, turnul e prevăzut în interior cu un plan înclinat în spirală. Deși moscheia a fost dărâmată de creștini (pe locul ei există acum o catedrală în stil gotic), Giralda a rămas, era bun ca turn de observație.
Mai există ceva de văzut neapărat – Alcazar (citește Alcasar). Alcazar înseamnă palatul califilor și există palate numite Alcazar în multe orașe din Spania. Particula “al” este un sufix arăbesc, prezent în multe alte cuvinte – Alhambra, algebra...
Dacă ai timp, poți face o călătorie cu vaporașul pe Guadalquivir. Stația de plecare este la Turnul de aur, o altă celebritate a Sevillei. Treci pe sub o mulțime de poduri, construite de arhitecți faimoși. Am reținut un nume - Eiffel.



Standuri rămase de la Expoziția din 1929




Turnul de aur


Cordoba a avut momentul lui de glorie în vremea maurilor, când era capitala califatului. Pe vremea aceea, cu 300.000 locuitori, era cel mai mare oraș din Europa. Era nu numai capitala administrativă, dar și capitala artelor, a științelor, a medicinei și filozofiei. Imaginați-va că pe vremea aceea, într-o vreme când nobilii din Franța și Anglia se spălau o dată la câteva luni, în Cordoba erau 700 terme publice.
Astăzi, atracția Cordobei este Mezquita, o moschee imensă care, atunci când a fost construită, era a doua din lume. E imensă ca suprafață, nu ca înălțime, pe vremea aceea nu aveau știința înălțării pe verticală. E una din puținele moschei pe care creștinii n-au dărâmat-o după cucerirea unui oraș. În schimb au făcut altceva: în mijlocul moscheii (imaginați-vă un pătrat mic în mijlocul unui pătrat mare) au spart tavanul și au înălțat o biserică. Fără ziduri, treci dintr-una în alta pe neobservate.



O biserică în mijlocul unei moschei. Arcadele din partea de jos sunt ale moscheii originale.


Granada, mai mult decât toate orașele din sud, a suferit masiv influența maură. În ultimii 250 ani ai prezenței maure în Spania, Granada era capitala micului regat arab tolerat într-un colț al țării.
Momentele care îți rămân și le estompează pe toate celelalte sunt cele ale vizitării Alhambrei. Alhambra (citește Alambra) nu e un palat, ci un grup de câteva palate cu arhitecturi total diferite, având pe una din laturi un lanț de verdeață, Grădinile Generalife. Dintre toate, mai spectaculos este palatul maur, plin de arabescuri (doar de aici vine numele, nu?), de ceramici și stucaturi aplicate, cu motive florale, geometrice și caligrafice.



Alhambra, palatul celebru unde au locuit ultimii sultani mauri


Valencia este un oraș de vis, poate fi ușor plasat pe locul întâi, din multe puncte de vedere. Deși are clădiri impozante, cu arhitecturi diverse și rafinate, deși este al treilea oraș al Spaniei, nu are agitația și ritmul trepidant specifice orașelor mari. Este un oraș liniștit, nimeni nu e nervos, nimeni nu se grăbește. Cetățenii își iubesc orașul, o întreagă piață este placată cu marmură roșie. Gara de Nord are decorații mai fastuoase decât multe palate. Aici, un turn-clopotniță asemănător cu Giralda, este alintat El Miguelete. Mai pe românește, Mihăiță.
Și mai am o dovadă a dragostei pentru orașul lor. La un moment dat, râul care provoca dese inundații a fost deviat în afara orașului și, pe locul rămas, municipalitatea a hotărât să construiască o autostradă. Dar un arhitect, Calatrava, astăzi celebru, a venit cu un proiect de construcție a unui ansamblu arhitectural care, pe lângă vreo câteva clădiri (muzee, universități), să aibă și locuri de recreere și promenadă. Cetățenii au organizat proteste împotriva autostrăzii și în urma unui referedum, proiectul lui Calatrava a avut câștig de cauză. Astăzi poți admira un complex pe care alte orașe îl vor avea numai în secolul XXII.



Ciudad de las Artes y las Ciencias


Barcelona este un oraș cosmopolit. Deși rivalizează cu Madridul la numărul de locuitori, nici aici nu vezi ambuteiaje, dar aici soluția a fost găsită cu peste 100 ani în urmă. Când s-a pus problema extinderii orașului, pe la începutul secolului XX, un arhitect celebru (Spania are o școală de arhitectură unică în lume) a propus în planul de urbanism străzi largi, paralele și perpendiculare. Astăzi, printr-un sistem de sensuri unice alternative, circulația este deosebit de fluentă. De altfel, caroiajele se văd cu ochiul liber de pe cele două înălțimi care încadrează Barcelona – Tibidabo și Mont Juic.
Câteva locuri interesante ar fi Cartierul gotic, Palatul Muzicii, piața Catalunya, piața Colon, stadionul Camp Nou, stadionul Olimpic... Și Rambla. Ultima este o alee pietonală celebră, lungă și largă, unde poți vedea statui umane, florării, terase, chioșcuri cu mărfuri diverse, inclusiv păsări și pești.



Palau de Musica


Ceea ce face din Barcelona un unicat, nu numai în Spania, dar în toată lumea, este arta modernă. Picasso, Dali, Miro, toți s-au născut sau au locuit multă vreme în Barcelona. Dar, în ciuda acestor nume celebre, cel a cărui umbră plutește maiestuoasă deasupra Barcelonei este Gaudi. Promotor al curentului modernist în arhitectură, Gaudi are un stil unic, original și fantezist. Parcul Guell, Casa Battlo și Casa Mila sunt vizitate zilnic de mii de turiști. Nu numai în decorații, dar și în probleme de rezistența materialelor, căuta soluții în natură. Frunze, flori, solzi, pești, salamandre, toate pot fi văzute în ornamentele clădirilor Gaudi. La Gaudi simetria nu există, pe motiv că în natură nimic nu e simetric. Cu siguranță, ați auzit de Sagrada Familia. Catedrala începută acum 100 ani, se construiește și acum după planurile lui. Se pare că va fi gata prin 2040. Fericiți cei ce o vor vedea în toată splendoarea ei! Ei bine, la Sagrada, una dintre probleme era rezistența turnurilor, înalte și zvelte. Într-o noapte, pe timp de furtună, Gaudi a văzut cum se luptă cu furtuna un copac. Și a imaginat un sistem de coloane cu ramificații, precum crengile unui copac.



Sagrada Familia, detalii de pe fațada Nașterii, construită pe vremea lui Gaudi




Sagrada Familia, interior


Barcelona fiind ultimul oraș vizitat, cu el se cam termină și descrierea excursiei. Ar mai fi de spus faptul că, în ultima zi, domnul Dan mi-a făcut o invitație la microfon:
- Am aflat că am avut un epigramist cu noi. Păi eu nu cred, dacă nu ne spune și nouă o epigramă.
Așa că n-am avut încotro și am improvizat la repezeală.

Motorul lui Cristian
Merge repede la vale
Dar mai tare-i domnul Dan,
Are două... la sandale.

Publicul, generos, mi-a iertat aritmia din primul vers și m-a răsplătit cu aplauze.

Recitind, constat că umorul e mult mai puțin prezent decât în descrierea altor excursii. Și singura explicație posibilă este faptul că n-am prea avut multe lucruri de care să fac haz. Haz de necaz, ca românul. Și amintindu-mi că nemții sunt renumiți pentru lipsa lor de umor, încerc să-mi imaginez care e relația cauză- efect: nu au umor pentru că, totul mergând bine, nu au motive să facă haz de necaz sau invers, totul merge bine pentru că nu au umorul de tip bășcălie, specific latin ? Și cum, așa cum sper, voi ajunge la un moment dat și în Germania și voi descrie și excursia aceea, încerc să-mi imaginez rezultatul. Brrr !



Și cu asta, vă spunem Adiós