Adolescența, vârsta marilor speranțe

Gânduri, simțiri, respirații, aspirații, pe scurt, o parte din adolescență. Fiecare dintre noi trăim la un moment dat, o etapă din viață numită simplu- adolescență. Încadrată într-un spațiu ideatic, adolescența se instalează odată cu prima iubire, cu fiorii primului sărut, cu zborul înalt al celor mai frumoase gânduri, ce respirația scurtată de emoția unei îmbrățișări, și cu aspirațiile către culmile spre absolut.
Nici nu ieșim bine din copilărie- vârsta inocenței și a candorii- că ne și trezim proiectați în adolescență, crezând că putem atinge chiar și imposibilul. Direct din copilărie devenim deodată mai bătrâni, mai gravi, mai sobrii și mai anoști, fără să gândim prea mult, mai deloc să simțim, de aspirații nu mai poate fi vorba; poate doar să respirăm, însă fără să știm pentru cât timp.
Cu riscul de a deveni patetici, nu ne mai gândim la modelul adolescentului ca la „axis mundi”, îl putem privi doar ca un om blazat, al cărui univers se află prăbușit la propriile-i picioare. Ne-am îndepărtat atât de mult de Dumnezeu sau am greșit într-atât încât El și-a întors fața înspre altcineva?
De ce astăzi când vorbim despre adolescență, găsim corespondent în singurătate și introvertire, dimensiuni duse uneori la extrem? Tot mai mulți tineri ajunși în pragul disperării din cauza sărărciei și neajunsurilor, renunță la lupta decisivă cu viața și depun armele, lăsând uneori câte un bilet de adio către cei dragi. Este cumplit să știm că, pentru a înfrunta realitatea mult prea crudă, mulți tineri cad în patima viciilor. Cum să nu ne doară faptul ca uneori pentru a supraviețui, biete copile sunt nevoite să își vândă trupul ca pe o marfă ieftină expusă pe tarabă? De ce am ajuns să privim adolescența printr-un ochi negru de sticlă?
Ar trebui să existe panouri, ca cele pe care scrie „ Nu călcați pe iarbă!”, panouri unde să stea inscripționat: „Atenție, nu-i răniți și nu îi dezarmați pe adolescenți! . Sunt tineri, frumoși și este imperios necesar ca să se bucure de adolescență ca de o etapă frenetică din viața lor, nu ca de o secvență tristă care se sfărșește chiar înainte de a fi început. Nu-i lăsăți să plângă decât de fericire și nu le tăiați aripile! Lasați-i să cânte, să gândească, să simtă, să respire în voie și să aspire spre piscuri înalte!”