Azi am văzut iubirea în tramvai. Nu venise pentru mine, dar am văzut-o. Credeam că a plecat de tot, dar azi mi-am dat seama că încă e în oraș. Am văzut-o la ușile de la mijloc, îmbrățișând o fată cu părul creț și un băiat cu acnee. Mai puțin important că avea acnee sau nu sau că fata avea părul creț. Era acolo, în tramvai, și imi arăta că încă mai poate, încă mai știe ce și cum se face. Am văzut-o în felul ăla atât de unic în care se sărutau cei doi, ca și cum în clipa următoare ar putea să se ducă tot pe apa sâmbetei dacă nu fac asta, am văzut-o în modul în care băiatul își trecea degetele prin părul fetei și în privirile drogate ale celor doi. Senzația că dacă ar sta toata viața unul în brațele celuilalt, tot ar fi prea puțin. Știu că sună a clișeu, dar exact asta s-a întâmplat. Și, desigur, cinică, gândul mă ducea la ce ar putea ieși bun din toată treaba asta. Dar mi-am dat seama că asta înseamnă cu adevărat sa uiți cine ești și să trăiești în ochii celuilalt, orice s-ar intampla mai departe, e important că ai trait asta. E important că ai iubit la 16 ani un băiat cu coșuri sau o fată cu părul ondulat și că ai avut ocazia să îți bagi nasul în părul ei și să simți că acolo începe și acolo se termină lumea. Nu mai contează în momentul ăla că ai greșit tramvaiul, că e unul care vrea să îți fure portofelul sau că se uită ciudații ca mine la tine. Important e că poți să respiri aerul celuilalt și asta e tot ce are sens in lumea asta.