Suntem aici pentru că aici avem voie să sperăm.
Dr. Li nu spune niciodată „îmi pare rău, nu mai e nimic de făcut”.
Medicii din Norvegia interzic speranța ca pe un gest superficial și atins de vulgaritate și ne obligă să privim moartea în ochi, sunt dispuși să ne ajute să acceptăm, să ne învețe cum să murim, sub supravegherea lor atentă.
Мoartea poate fi un act asumat și plin de decență, ne asigură ei.
Am sentimentul ca citesc o brosură turistic, un text aproape promoțional, plin de promisiuni. Tot ce trebuie să faci e să ai încredere în ei și să încerci moartea, sub îngrijirea lor.
De aceea suntem acum în Yanhua.
Aici e voie. Yanhua, exilul nostru în ținutul speranței.





Încep să am indoieli în legătură cu capacitatea mea de a păstra amintirile.
Înregistrez febril, ca pe o un ecran, întâmplări mici și banale, în derularea lor monotonă sau alertă, de undeva mai adânc pândește o teamă că voi uita, memoria mea se va bloca, suportul ei va plesni și eu voi ramâne fără nimic.
Nu vreau să uit cum privește Irina, în clipa aceasta…ora 11:23, 8 aprilie 2010…, pe fereastră înspre muntele de piatră și tace.
Cum vorbește la telefon cu Ioana, Ioana îi spune prostioare, Irina râde, dă din picioare, tropăie, îi dau lacrimile de râs.
Glasul Irinei.
Cum se piaptăna în oglinda de deasupra chiuvetei, pe hol, își așază o suviță peste locul gol, își trage șapca albă peste ochi.
Nu vreau să uit nimic, peste o vreme va trebui s-o refac pe Irina din bucățele, din ce adun acum.



Soarele mă orbește, îmi dau lacrimile când ies afară.
La orizont muntele e încotoșmănat într-un caier de ceață.
Munte de piatră. Niciun copac, Niciun fir de iarbă. Piatră.
La poalele muntelui clădiri cenușii, cu acoperișuri plate, ca niște hangare. Se văd macarale și coșuri de evacuare.
În partea stângă o stradă largă urcă undeva, probabil într-un cartier de la margine, dar de aici se vede doar cum urcă și se proptește într-o culme.
Pe strazi, în magazine, la tot pasul sunt difuzoare mari din care se aud un fel de îndemnuri ascuțite și sacadate, de parcă i-ar pune pe toți la treabă.
Mă face să-mi imaginez un imens echipaj de canotaj de 1,3 miliarde+1...în care acesta din urmă ordonă tuturor ritmul în care să se miște, să respire, să muncească.


Ieri am mâncat într-un kfc. Din difuzoare o muzică alertă te îndeamnă să înghiți pe nemestecate, cum, dealtfel, lângă noi făceau câțiva elevi silitori, cu cravate roșii la gât.
Am zis că nu e cazul să ne înregimentăm atât de ușor și ne-am sustras ritmului chinezesc. Am mâncat pe îndelete aripioarele si porumbul fiert.

Peste tot un miros greu de condimente.
Se gătește pe trotuar, în chioșcuri, în fața blocurilor. Omuleți afumați, la propriu, cu mâini mici și înnegrite amestecă niște carbuni și învârt crenvurști dulci pe grătare, sau niste cartofi mari cu miez portocaliu, sau pulpe de miel.

Irina zice că dacă nu merg în piața orasului n-am să înteleg ce înseamnă China.
O hală cu de toate. Fructe, legume, semințe, pește, pui, melci, haine, încălțări, covoare, etc.
La intrare 4 prelate groase, căptușite, acoperite de un strat gros de jeg opresc vântul.
Tarabe înghesuite unele în altele, grămezi verzi întinse pe jos, printre picioarele trecătorilor.
Pe jos coji de pepeni , de banane, legături de zarzavat strivite, apă, tot felul de sucuri si zemuri.
Mirosuri amestecate de pește, portocale, murături.
Într-o margine un chioșc cu rațe fripte cu tot cu plisc. Vis-a vis, la o mașină de cusut o femeie cosea cearșafuri.
O mizerie spectaculoasă, dezgustătoare, fascinantă.
În timp ce mâncam pepenele galben, mai târziu...atât de gustos și frumos mirositor… mi-am amintit mizeria de acolo, dar asta n-a contat.