Nu mai citisem până acum cărți de Ruxandra Cesereanu, iar asemănarea romanului "Angelus" (ed. Humanitas, 2010) cu proza scriitorului rus Mihail Bulgakov subliniată pe coperta cărții, m-a direcționat spre Maestrul și Margareta. În final, am ajuns la concluzia că scriitura Ruxandrei Cesereanu nu seamănă deloc cu cea a scriitorului rus, total diferite fiind stilul povestirii, construcția romanelor și curgerea lor. La nivelul inspirației se poate observa o asemănare între scriitoarea româncă și scriitorul rus, iar aceea constă în preferința amândurora pentru planul fantastic, pentru demonologie (în cazul lui Bulgakov) și pentru angelologie (în cazul Ruxandrei Cesereanu), însă modul de abordare diferă.
Angelus este un roman care vorbește despre îngeri, despre o lume în care se răsfrânge cerescul și care determină o schimbare în bine, dar și în rău a oamenilor. Însă răsfrângerea aceasta a lumii de dincolo, e ceva ce ține mai mult de fantastic, de science fiction, decât de teologie, mistică sau de o anumită revelare a dumnezeirii în plan fizic.
Pe cei trei îngeri (fiindcă în carte este vorba despre trei îngeri care „se scoborâră în Metropolă”) îi întâlnim chiar în prima pagină a romanului: „Erau identici: în blugi și tunică, dar cu o mantie albastră, chiar azurie [...], apoi cu părul șaten, cârlionțat și lung, leagat într-o coadă. Aveau ochii alungiți, sprâncenele parcă pictate […], gâturi lungi ca de păsări flamingo și, mai ales […] nu puteau vorbi.” Ceea ce șochează la o primă lectură este aspectul exterior al îngerilor, altfel decât îl avem înfățișat în iconografia ortodoxă sau chiar în cea catolică. Cu toate aceste, imaginea lor împrumută, pe alocuri, elemente mai puțin cunoscute din iconografia bizantină, pe care autoarea le împletește cu unele fantastice sau cu altele obișnuite. Tunica pe care îngerii o poartă prezintă similitudini cu cămășile bărbătești populare, după cum ne va fi explicat ulterior. Se creează aici o împletire a modernității („în blugi”) cu tradiția („și tunică”), adică a unei mentalități contemporane cu una tradițională, sau a unei viziuni moderne a îngerilor cu una consacrată, anticipând de pe acum, impactul pe care îl vor avea acești îngeri asupra oamenilor mai umili, asociați oarecum unei structuri țărănești (tradiționale), și asupra celor din centrul metropolei (aparținând modernității). Îmbrăcămintea îngerilor, așa cum este înfățișată în iconografie și chiar în Vechiul și Noul Testament, amintește de veșmintele largi, asemănătoare celor monahale, strălucitoare și în diverse culori. Pasajele din Evanghelie care amintesc despre apariții ale îngerilor precizează mereu că hainele acestora erau albe: „un înger al Domnului (a cărui înfățișare) era ca fulgerul, și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28,2-3); „un tânăr îmbrăcat în veșmânt alb” (Marcu 16,5) „doi îngeri în alb” (Ioan 20,12); „doi bărbați în veșminte strălucitoare” (Luca 24,4); iar icoanele (spre exemplu binecunoscuta icoană „Sfânta Treime” pictată de Andrei Rubliov) înfățișează îngeri în veșminte de culorile albastru, verde și roșu. Îngerii din romanul Ruxandrei Cesereanu păstrează foarte puține elemente din iconografia bizantină, iar unul din ele este culoarea albastră a mantiei lor.
Autoarea mai specifică: „erau muți”, detaliu interesant, deși nici acesta tocmai original, ci preluat și modificat ușor, din teologia ortodoxă. Intrigantă e muțenia, aparenta muțenie a îngerilor, deoarece în majoritatea cazurilor în care aparițiile îngerilor sunt prezentate (Vechiul sau Noul Testament), ei dimpotrivă, vorbesc: cei trei îngeri îi vorbesc lui Avraam, Iacob vorbește cu îngerul cu care se luptase o noapte întreagă, arhanghelul Gavril îi vestește lui Zaharia nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, apoi vestește Fecioarei Maria nașterea lui Hristos, îl îndrumă pe Iosif, ocrotitorul Feciorei; îngerul de la mormântul Domnului vestește Învierea mironosițelor. Cu toate acestea, teologia ortodoxă, prin Sfântul Isaac Sirul vorbește despre tăcerea îngerilor, pe care o numește „misterul veacului ce va veni”. Tot el afirmă că îngerii nu ne vorbesc decât tăcând, ei putând privi direct în sufletele oamenilor, realizându-se astfel un dialog misterios și tacit. Sfântul Dionisie Areopagitul spune cu privire la tăcerea îngerilor că „este o formă supremă a ascultării, e semnul radical al smereniei disponibile”. Deci, îngerii din roman, nu sunt muți propriu-zis (acest lucru se va confirma ulterior), ci muțenia lor e una asumată, tăcerea lor e plină de gest și aluzie, tăcerea lor e una făptuitoare, pentru că discursul îngerilor e înlocuit de prezență. Îngerii au un limbaj al lor, caracterul intutiv îl distinge evident de limbajul uman, diferența nu ține decât de forma exterioară, de aceea lipsa vorbelor lor este percepută ca muțenie. Comunicare se va produce, ulterior, la acest nivel intuitiv al limbajului, între unul din îngeri și o fată de la țară, care „știa sigur că acesta nu putea fi decât înger”, iar acestă înțelegere profundă este posibilă datorită nivelului spiritual și implicit, nivelului ridicat de cunoaștere al fetei de la țară – este binecunoscută ideea că lumea satului este mai încărcată de spiritualitate decât cea a orașului. Legătura dintre cei doi este pusă în valoare și în următoarele capitole, când dintre toți cei chemați la interogatoriul îngerilor, numai fata poate comunica cu unul dintre ei. Îngerii vor vorbi în cele din urmă, însă numai de trei ori (cifră simbolică) și într-un singur glas, ceea ce nu poate fi interpretat decât ca o unică voință care îi conduce pe toți trei. Ei vor vorbi întâia dată cu doi copii, apoi cu o ghicitoare și în cele din urmă cu Merlin, iar din dialoguri nu reiese decât o incompatibilitate a lumilor, marcată de un absurd al replicilor, de o necunoaștere din partea îngerilor a unor sensuri ale limbajului uman: „- Ce înseamnă prea rece? se mirară străinii. – Înseamnă cu indiferență.” În general, după cum am expus mai sus, îngerii nu vorbesc decât pentru a vesti ceva, dar îngerii romanului acestuia nu sunt îngeri obișnuiți, de aceea replicile lor au rolul nu de a vesti, ci de a aprofunda anumite taine: „ – Care e asemănare dintre un om și un înger? (întrebă bătrâna ghicitoare) – Arată la fel, dar nu sunt la fel. Se deosebesc prin vorbă și prin umblet.(răspunseră îngerii) – Ia te uită, se miră bătrâna, prin urmare nu timpul îi deosebește. – Care timp? – Nemurirea, chicoti bătrâana. – Timpul nu s-a supărat niciodată pe noi, ziseră cei trei râzând. Fiindcă timpul și-a văzut întotdeauna de ale lui.”
Autoarea aduce unele inovații cu privire la identitatea îngerilor: aceștia au corp și sunt și bărbați, or binecunoscut este faptul că îngerii sunt ființe necorporale și că numai corporalitatea poate fi divizată pe sexe. Ruxadra Cesereanu realizează o lume în care materia și spiritul par a fi negociat o cale de mijloc, așa încât imaterialul să poată apărea și să poată fi pipăit – corporalitatea lor este transfigurată de har, ei putând avea putere, întocmai ca apostolii, să vindece diferite suferințe.
Ceea ce șochează cel mai puternic cititorul este chiar lipsa elementelor distinctive ale îngerilor: aripile; îngerii Ruxandrei Cesereanu nu au aripi, iar acesta devine cel mai puternic motiv de îndoială asupra provenienței lor divine. Președintele, patriarhul, teologii, savanții, filosofii își vor pune mereu întrebări cu privire la lipsa aripilor. Dispute se iscă și cu privire la felul îngerilor: oamenii nu știu dacă aceștia sunt îngeri păzitori, îngeri căzuți sau îngeri ai Apocalisei, iar această dilemă nu se va dezlega nici chiar la sfârșitul romanului, mai mult, autoarea se joacă, propunând ideea conform căreia nici măcar îngerii nu știu ce rol au de împlinit, însă nici acest lucru nu este tocmai original în scriitura romanului, căci scriipturile indică că această cunoaștere a lor este limitată, deși în privința altor taine.
Ceea ce pare nou la prima vedere, este ideea că acești îngeri neobișnuiți fac de fapt, parte din visul pe care Dumnezeu îl visează, și pentru că Dumnezeu nu se poate trezi, împărăția cerurilor este închisă, iar îngerii nu se pot întoarce înapoi, fiind condamnați a rămâne în lumea oamenilor. Visarea aceasta a lui Dumnezeu se leagă de un concept întâlnit în teologia ortodoxă, acela al imaginației divine (imaginatio vera), care se diferențiază de imaginația omenească, prin aceea de a fi o facultate creatoare, o facultate instauratoare de realitate, ce produce lumi consistente, așa cum afirmă Sfântul Grigorie Palama.
Are loc către sfârșitul romanului o transfigurare a periferiei, aceasta devine Baraca Îngerilor (cei de la perifierie își „însușesc” îngerii și se izolează de restul metropolei creând astfel revoltă și un „război” între cele părți); și fenomene ce țin ce sfera fantasticului marchează această transfigurare: în jurul îngerilor încep să roiască licurirci, apar păsări flamingo care rămân mult în preajma unei fântâni arteziene apărute din senin în mijlocul pieței, la granița cu metropola cresc tufișuri de liliac mov ca o junglă marcând astfel hotarul – toate acestea separând periferia și sugerând ideea unei grădini paradisiace.
Romanul înregistrează însă și scăderi. Senzația puternică pe care cititorul o are la lecturarea acestuia este aceea a unui discurs fragmentat, obositor și greu de urmărit; cele mai multe capitole dau impresia cel mai adesea că o singură voce, și nu mai multe (așa cum afirmă vocea naratorului) rezumă steril povestea. Romanului îi lipsește o anumită curgere, dar și o armonie a povestirii; cititorul are permanent senzația unui dialog, elementele oralității fiind și ele prezente destul de pregnant: („îngerii, mă rog, presupușii îngeri”; „Erau sau nu? Sau erau, hmmm – doar fanteziile cine știe cui ” […]). Există capitole care redau discursuri politice, filosofice sau chiar teologice, din care transpare cercetarea în diferite domenii pe care autoarea a făcut-o, dar care devin iritante prin repetiție și, de cele mai multe ori, prin prea multa explicitare, care duce uneori la o limitare a imaginației cititorului.
Personajele sunt de cele mai multe ori abia schițate, având o singură trăsătură de caracter (dorința de înavuțire rapidă sau faima, sunt desigur și câteva excepții), diluate și cel mai adesea deloc credibile, așa cum sunt Patronul, care începe să realizeze mintal tot felul de reclame cu îngeri de genul: „Ce-i al tău, e-al tău, înger pentru fiecare. Scoate petele chiar și de pe îngeri. Alcool aprig pentru înger blând” și care sunt mai mult decât ridicole. Personajele romanului – cele mai multe - privesc această venire a îngerilor ca o oportunitate de a ieși în evidență: Pitica dorește să creeze la fabrica de jucării, îngeri pentru copii, ciocolatierul imaginează o nouă rețetă căreia îi va da numele Angelus, parfumierul visează un parfum imbatabil: Les trois anges, directorul de pompe funebre dorește să-și mărească vânzările prin crearea unui sicriu cu aripi sonore, ceea ce nu dovedește decât artificialitate și lipsă de profunzime și grotesc.
Romanul mi se pare a fi mai degrabă un roman experiment, care împrumută elemente de teologie și iconografie bizantină, transfigurate de imaginația autoarei și devenite fantastice, și deși unele idei sunt promițătoare, cred că romanul nu are dezvoltat un context care să le valorifice.