la Monte Carlo nu s-a întîmplat nimic din toate cîte am sperat și imaginat, nu s-a umplut definitiv niciun gol din mine de vreun sens senin, nu port nici azi pe piele vreo amprentă a măcar vreunui act obsesiv-compulsiv reușit de amor.

și crede-mă, nu mi-a fost ușor să parcurg această călătorie la capătul lumilor mele, îmbrăcată doar într-o pereche de umeri goi. oricît aș fi încercat să-mi spăl mîinile cu Dove Castraveți, săpunul preferat al domnișoarelor de budoar, pereții continuau să respire sufocant într-o diafană batjocură acel miros acru de adulter, numit mai pe scurt și brutal de-atît, pur și simplu spermă.

nu îmi era foarte bine în zilele acelea, învăluită pînă la gît în toate acele cearșafuri scorțos-străine, menite sa-mi reamintească la fiecare întoarcere pe-o parte că eu nu am apucat niciodată sa dorm în vreun loc care să-mi însemne doar acasă. tot la fel de bine poate că eu nici nu am dormit vreodată.

si poate de aceea îmi simțeam mai mereu pleoapele grele ca niște cufere de zestre comuniste, mă lăsam îngropată de vie și frică de mine însămi între proprii-mi genunchi, desenam la nesfîrșit cercuri nervoase cu picioarele goale în nisip, îngenuncheam zilnic în fața timpului implorînd prin cea mai absurdă formă a umilinței umane un minim tip de iertare cotidiană în numele nici măcar eu nu mai știu a cărei cauze, a cărei oaze de liniște. de atît de multe nu încetam să mă simt vinovată.

și ce dacă, și ce dacă am crezut că le voi putea duce pe toate în spate fără diacritice pînă la sfîrșitul tuturor anotimpurilor. și ce dacă nimic din Monte Carlo nici măcar nu există și refuză cu obstinație să însemne.

și ce dacă m-am născut doar și doar pentru a da greș în demersul meu încăpățînat de a mă desprinde de acest sol concret de reavăn, poate din pricina atîtor lacrimi curse din ochii umanității, de a mă întrupa într-o notă muzicală, de a mă dezgoli amar și pînă la sînge de cuvinte, eu- micuța tîrfă frigidă a poeziei.

și ce dacă pe-atît de mult m-am străduit să le înțeleg, să le cuprind, să mi le așez în palme. toate aceste toamne aurite de grația de netăgăduit a atîtor și atîtor minciuni care au trecut prin mine. ca intercity-urile de București, ca săbiile, ca furtunile de vară. în furia lor. fără să întrebe nici măcar o singură dată dacă doare.

nu cred totuși că am murit.

încă mai scriu.

(http://youtu.be/w7OZF2cNJdc)