Elevul Dinu dintr-a XII-a
Rareori mă uit la OTV, emisiunile dumnealor nefiind genul meu. Ca să nu mai spun că, după ce am trăit într-o dictatură a proletariatului, mă îngrozește o nouă dictatură a poporului! A poporului școlit în perioada postdecembristă, care ia de bun că tot ce zboară, se mănâncă!
Într-una din serile trecute însă, mi-a atras atenția subsolul imaginii, unde scria că, la intervenția OTV, elevul Dinu poate susține examenul de bacalaureat, iar dirigintele elevului, Viorel Ionescu, de la liceul greco-catolic „Sfântul Iosif” din București, a fost dat afară din învățământ. Am înțeles că era a doua emisiune, așa că am căutat pe Youtube prima parte.
Am ascultat cu revoltă felul în care un profesor de sport, dirigintele clasei, și preotul Ciprian Sascău au încercat să frângă aripile unui tânăr care se exprima cursiv, convingător, care dovedea bun simț, educație, dar o răbdare ajunsă la limită. O notă de patru la purtare pe semestrul întâi, pentru o poză, cu țigara în gură, pe un site de socializare, și o notă de șapte la purtare, pentru că, în pauze, umbla cu mâinile în buzunare pe culoarele școlii, sfidând în acest fel pe profesorii lui, ar fi putut să împiedice participarea lui la examenul de bacalaureat. Am ascultat pe colegul lui, șef de clasă, cum abia lega cuvintele, cum îi spunea lui Dinu că și-a făcut-o cu mâna lui, pentru că nu s-a încadrat în normele cerute, am ascultat răspunsul lui Dinu, care argumenta de ce are dreptate, am auzit părinți susținându-l, profesori care ignorau ce spuneau părinții, mesaje ale colegilor lui Dinu. Am ascultat despre contribuția postului OTV la mediatizarea întâmplării, fapt ce a determinat pe cei îndreptățiți să cerceteze lucrurile semnalate de băiat și să îndrepte situația în timp util. Asta m-a bucurat mult, cu atât mai mult cu cât Dinu a promovat bacalaureatul cu cea mai mare medie din școală, prin comparație cu toate loazele cărora același sistem de învățământ le facilitează obținerea unor diplome care nu valorează nimic, dar dau iluzia posesorilor că au păcălit lumea, că prin hoție poți trăi bine.
De prea multă vreme, pe copiii din România nu-i mai ascultă nimeni. De cum intră pe poarta școlii, din clasa întâi, li se năruie copilăria. Începând din clasa întâi, până termină liceul sau facultatea, programele și manualele nu au nici o legătură cu nivelul lor de dezvoltare, au multe teme, complicate, în clasa nu înțeleg mare lucru. Nu mai au timp de joacă, de recreere, copiii mai conștiincioși învață și noaptea și sâmbăta și duminica, fără a reuși să facă față cerințelor aberante.
Manualele sunt îmbâcsite, nu respectă succesiunea logică a informațiilor. Cel puțin la chimie s-au introdus încă de la clasa a VII-a teme pe care noi le făceam în facultate, eliminând informațiile elementare pe care se bazează acele cunoștințe, iar volumul de informații este înfiorător de mare. Admiterea la medicină sau farmacie este o altă nebunie, se ignoră programele, materia e și mai stufoasă, de aceea elevii trebuie să facă meditații. Ca profesor, în una-două ore pe săptămână, timpul abia ajunge să predai cât de cât materia, dar nu ajunge pentru exercițiile care ar facilita învățarea, înțelegerea.
Profesorii sunt pregătiți superficial, volumul enorm de hârțoage pe care trebuie sa le completeze slujitorii de la catedra îi împiedică să se ocupe de ceea ce ar trebui, de elevi, de munca la clasă, mulți inspectori sunt despotici. În 34 de ani de învățământ, o singură dată, imediat după '89, am fost evaluată după activitatea de la oră. În rest, DOAR dosare, hârtii, ca și cum rostul profesorului este să se justifice prin hârtii, nu prin rezultatele elevilor. Dacă vă mai amintiți, în 2004 a mai fost o așa-zisă cruciadă a celor mai buni absolvenți de la liceul "Gheorghe Lazăr" din București, care semnala felul în care îi trata dirigintele lor, profesorul Georgescu, felul în care școala le-a mutilat viața, învățându-i să mintă, să fie lași, dar a fost mușamalizată, spunându-se că profesorul este un bun pedagog!!!
Cândva, directorul școlii la care am lucrat a bătut crunt un elev, în cabinetul dumnealui, în fața câtorva profesori și maiștri, pentru că ar fi smuls o priză dintr-o sală de curs, nefiind supravegheați de nici un profesor. Elevul l-a rugat ca, dacă tot l-a bătut, să nu-l mai pedepsească în plus, dar directorul l-a și exmatriculat, la finalul clasei a XII-a. Aceia care au văzut bătaia au tăcut când directorul a spus ca elevul minte, că n-a fost bătut, ba chiar au votat exmatricularea! O singură profesoară, de matematică, s-a abținut de la vot. Știind-o serioasă, am întrebat-o, după consiliu, ce știe ea și nu știm noi și mi-a relatat că a fost martoră când directorul l-a bătut cumplit pe elev. Astfel de oameni distrug inteligența românească, dorința de a învăța a copiilor, spiritul lor de dreptate, uneori și viitorul lor, sub privirile mult prea indiferente, dacă nu chiar îngăduitoare, ale celor din jur.
Nu văd rostul religiei în școli, obiect care nu numai că încarcă inutil programa și nu e chiar facultativ cum se spune, dar e încă un deserviciu adus educației, credinței reale, nu de fațadă, preoții nefiind printre cele mai potrivite modele pentru copii, pentru că dintotdeauna se spune să faci ce spune popa, nu ce face el. În ultimul timp prea mulți preoți fac mai mult rău credinței, prin felul în care se poartă, decât fac sectele, multe din învățăturile și practicile lor fiind demne de inchiziția evului mediu. Ca să nu mai spun cum am văzut că se fac orele de religie: mulți profesori lipseau, copiii pierdeau vremea. Iar când veneau, era circ în clasă!
Despre religie ar trebui discutat doar când vârsta unui om îi permite să înțeleagă fundamentele credinței, pentru a alege în cunoștință de cauză felul în care își manifestă credința, respectiv religia. Și nu în școală, ci la biserică, acasă, în cercuri facultative. Credința este o opțiune interioară, nu de fațadă. Religia se predă în școli la fel ca oricare obiect, de către oameni aflați pe toată scara de competență, de la zero la foarte buni. Doar că, fiind legată de suflet, cei incompetenți schilodesc sufletele copiilor, înainte de a înțelege ei despre ce este vorba, ce înseamnă credință, ce înseamnă Dumnezeu, unde se află el.
Credința ar trebui să ne unească, religiile ne dezbină. Necredincioși, ghiauri, goici…Tot ce faci pare a fi păcat pentru preasfințiile lor, trebuie să trăiești iadul pe Pământ, pentru a ajunge în raiul iluzoriu, în timp ce ei valorifică din plin binele și raiul terestru. Credința ar trebui să ne facă mai buni, mai toleranți. „Să ridice piatra acela care n-a greșit niciodată”, spune Biblia. Față de câte biserici sunt sau se ridică în România, față de numărul uriaș de preoți care au ieșit și ies pe porțile facultăților de teologie în ultima vreme, vi se pare că suntem mai buni, mai toleranți, mai muncitori?
În Turcia sau India nu există prea multe reguli de circulație, dar nici accidente. La noi, fiecare mișcare în trafic este reglementată, dar clipă de clipă sunt mediatizate accidente înfiorătoare. Nu cumva pentru că teama de a nu călca vreuna dintre regulile de circulație, determină accidentele? La fel se întâmplă și cu „poruncile”, dogmele și canoanele care au înlocuit bunul simț. Teama provoacă oamenilor mai multe daune decât neștiința, iar la noi amenințările, represiunile, abuzurile, sunt atât de frecvente, încât anormalul a căpătat aparența normalității. În asemenea condiții un elev bine pregătit a putut fi pus în situația de a nu intra în bacalaureat, în timp ce elevi mai puțin pregătiți, sau chiar nepregătiți, nu au această problemă.
„Nu cerceta aceste legi”, că poate-ajungi să le-nțelegi și vei putea să te dezlegi…